Tema pentru acasa: roman



Yüklə 1,36 Mb.
Pdf görüntüsü
səhifə69/139
tarix01.01.2022
ölçüsü1,36 Mb.
#106818
1   ...   65   66   67   68   69   70   71   72   ...   139
Nicolae Dabija-Tema pentru acasa

Tema pentru acasă
„Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veşnicia ca să-l depăn
până la capăt. Şi, dacă m-aş trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce
n-am reuşit eu să rostesc într-o viaţă de om. Iar dacă n-ar reuşi nici el – să fiţi
atenţi la ce îngână ierbile din cimitire!”
În şcoală era întuneric.
Pătrunseră pe coridoarele largi, scufundate în beznă.
Iată aici studiase clasa a douăsprezecea.
A deschis uşa şi, dibuind, a întins mâna către întrerupător, pe care îl apăsase demult nu o
singură dată. Se afla la locul lui vechi.
L-a atins şi…
…în încăpere s-a făcut lumină.
Cu inima bătându-i cu putere în piept, ca un copil surprins asupra faptei – în loc de o sală
goală,  profesorul  Ulmu  descoperi,  brusc,  incredibil,  o  clasă  plină  cu  elevi,  care  stăteau  fiecare
în  banca  lui,  numai  că  erau  şcolari  cărunţi,  oameni  maturi,  da,  da,  sunt  ei,  îi  recunoaşte…
Albac, Radu, Gusti… elevii lui de acum treisprezece ani… care l-au aşteptat… să-l fi aşteptat
ei,  fiecare  în  banca  lui…  tocmai  atâta  vreme  pentru  ca  profesorul  lor  să  se  întoarcă  şi  să
continue lecţia… lecţia întreruptă?!
Arătau şi dânşii la fel de uluiţi, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l vadă.
− Bună seara, bâigui Mihai Ulmu.
− Bună searrra!!! rostiră ei în cor, ridicându-se zgomotos în picioare.
Era clasa lui, aceiaşi ochi, aceleaşi feţe, bărbaţi în toată puterea cuvântului, femei în toată
firea.
Mihai Ulmu se sprijini de băiatul lui. Ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă.
Îşi scoase cu un gest uşor fesul lui de schior – pe el îl avuse atunci demult, în ziua când se
despărţiră  –  şi  pletele,  ca  şi  altădată,  i  se  revărsară  până  aproape  de  umeri.  Doar  că  acum
erau  albe-albe,  ca  zăpada.  Acest  amănunt  urma  să  le  sugereze,  în  acele  prime  clipe  ale
întâlnirii, toate viscolele sorţii şi toate încercările nemilostive prin care trecuse profesorul lor din
ziua când se despărţiseră şi despre care dânsul încă nu era pregătit să povestească.
Liviu Dragu, şeful clasei, vorbi primul:
– Ştiam că veţi trece pe aici. Iar noi vă suntem datori…
– Cu ce-mi sunteţi datori?!
– Atunci… înainte de a ieşi din clasa noastră, ne-aţi dat o temă pentru acasă…
– Care temă?
– „A fi om − o artă sau un destin?!”
Uitase. Dar aceşti oameni maturi se comportau de parcă ar mai fi fost elevi, ei voiau să fie
întrebaţi  pentru  ca  dascălul  lor  să  se  convingă  că  s-au  pregătit  şi  de  astă  dată  de-a
adevăratelea de lecţie.
− Şi?
− Profesorii noştri ne-au scos atunci nota anuală cu o condiţie: să vă răspundem când veţi


reveni. Credeau şi ei, ca şi noi, că e vorba de câteva zile. Dar n-a fost să fie chiar aşa.
Profesorul  Ulmu  nu  se  aşteptase  ca  înainte  de  a  ajunge  acasă,  la  biblioteca  sa,  la
conspectele sale, să marcheze revenirea lui la Poiana printr-o lecţie.
− Iată şi catalogul clasei noastre. L-am păstrat. La ultima temă a rămas loc liber. Dar noi
ne-am pregătit… Şi am vrea să răspundem. Întrebaţi-ne!
− Spuneţi-mi mai întâi: de unde aţi ştiut că mă voi întoarce azi, ca să fiţi cu toţii aici?
− La răscrucea de la Butuceni, Bogdan Brusture v-a văzut şi v-a recunoscut.
Aha,  iată  acesta  e  Bogdan  Brusture.  El  îl  salutase  cu  privirea,  bărbatul  cu  mustaţă
îmbârzoiată, care îl aşezase acum câteva ore pe copilul ce coborâse cu ei din autobuz, pe locul
din spate al motocicletei sale, cum de nu-l recunoscuse?
− Am fost să-mi întâmpin băiatul, care învaţă la o şcoală din Chişinău, spuse Bogdan. Cum
v-am  văzut,  m-am  grăbit  să  ajung  cât  mai  curând  în  comună. Am  trecut  cu  motocicleta  pe  la
fiecare  dintre  colegi  să-i  anunţ.  Pe  unii  i-am  găsit  acasă,  pe  alţii  –  în  câmp.  Am  zis  că,
aşteptându-vă cu lumina stinsă, fiecare în banca lui, vă vom face o surpriză. Bănuiam, ştiam că
veţi trece pe la şcoală… Că nu puteţi să nu treceţi prin cabinetul de literatură …
Abia atunci observă că aproape nimic nu se schimbă în cabinetul de altădată. Portretul lui
Eminescu, acelaşi, stătea la locul său, agăţat deasupra tablei.
−  Le-am  spus  colegilor,  mai  adăugă  Bogdan  Brusture,  că  domnul  profesor  Mihai  Ulmu  se
întoarce la Poiana însoţit de un copil…
− Acesta e băiatul meu… Îl cheamă Mircea Ulmu…
− Şi după o pauză, însoţită de un nod care i se opri în gât, adăugă:
− … Răzeşu…
Făcu, cu acel băietan de mână, câţiva paşi prin clasă şi, când ajunse în dreptul unei bănci
cu un loc liber, îi zise:
− Mircea, treci pe locul elevei Maria Răzeşu, ca să putem începe lecţia.
Şi,  ca-n  zilele  când  le  fusese  profesor,  Mihai  Ulmu  trecu  la  catedră.  Aşternu  pe  tablă,
parcă satisfăcându-şi dorul său de ani şi ani de a scrie cu creta: Tema pentru acasă: „A fi om

Yüklə 1,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   65   66   67   68   69   70   71   72   ...   139




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin