Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Nicolai Costenco

Se pare că scriitorul basarabean care l-a marcat cel mai adânc pe Victor Teleucă, a fost Nicolai Costenco (1913 - 1993). Nu la nivel stilistic, cum s-a întâmplat cu Nichita Stănescu, nu la nivel filosofic, precum Lucian Blaga, ci ca model existenţial, ca „demnitate a singurătăţii”, care, poate, l-a ajutat să-şi construiască propria piramidă a singurătăţii. Un eseu, neobişnuit ca dimensiuni pentru modul său de a face „critică literară”, datând din 1993, scris cu puţin timp înaintea morţii poetului, se intitulează O demnitate a singurătăţii.

În 1941, a venit la Chişinău Nikita Hruşciov, care era, pe atunci, prim-secretar al Partidului Comunist din Ucraina (din 1938). După moda vremii, s-au organizat întâlniri cu muncitori, ţărani şi intelectuali. La una dintre ele, a participat şi Nicolai Costenco, cutremurat de ce avea să se întâmple cu Basarabia invadată. Ca scriitor, Costenco venea dintr-o Românie interbelică a libertăţii de exprimare. Acum, viforul asiatic ameninţa cu schimbarea alfabetului, a limbii, între multe altele. Cum tinereţea încă îşi face iluzii, el a crezut de datoria lui că trebuie să spună adevărul şi să spere că stăpânii aceştia noi au raţiune şi că nu vor lăsa pe imbecili să facă ce vor în Basarabia. Venirea lui Hruşciov la Chişinău nu putea fi oare o speranţă, în acest sens? Doar Uniunea Sovietică se mândrea cu cel mai înalt „umanism” de pe glob, cu cea mai de sus „democraţie”! Şi atunci şi-a dat drumul şi şi-a spus păsul, căci Rusia Sovietică nu putea fi Rusia ţarilor despre care scrisese versurile:
Stele şi păduri. Pietroase creste,

Drumul ţarului nemăsurat.

Ca-ntr-o nălucire de poveste

Paşii osândiţilor îl bat.
Poezia se intitula Vladimirovka – drumul osândiţilor şi data din 1939.

După cum va mărturisi mai târziu poetul, comentează Victor Teleucă, „Hruşciov l-a ascultat cu multă luare aminte, nu l-a întrerupt, cum avea obiceiul, şi, la sfârşit, când a cuvântat, nu a spus nici da nici ba, a trecut cu vederea peste spovedania poetului. Cine ştie, poate că nu o fi dat nici o indicaţie nimănui, dar în sală erau şi cei care trebuiau să fie şi, peste puţin timp, pe drumul osândiţilor mergea şi basarabeanul Costenco.” Un drum lung, siberian, de cincisprezece ani. Dârz, cum era, i-a îndurat pe toţi. Acolo, în Extremul Nord, la Norilsk, Dudinka. S-a întors din gheţurile siberiene în 1956¹, când acelaşi Nikita Hruşciov era pe cai şi mai mari, după moartea lui Stalin, dând impresia unui „dezgheţ”. Osânditului i s-a dat, ca despăgubire, câte cinci ruble pentru fiecare an petrecut în detenţie. I s-au oferit, în total, cu 75 de ruble, ajungând în Basarabia cu 36, după o mărturie făcută la Ialta. A fost eliberat cu condiţia să nu se mai întoarcă în locul unde a fost arestat. Nu s-a supus şi a revenit la baştină, unde voia să-şi scuture spicul, după cincisprezece ani.

Întoarcerea lui Nicolai Costenco din Siberia, a dat speranţe noii generaţii de scriitori. În 1957, i s-a permis publicarea unui volum de Poezii alese. Evident, „alese” cu grijă de cenzură. Inclusese şi poezia 15 ani, dar titlul i-a fost refuzat. Ironia face că cenzura i-a schimbat titlul, poetul acceptând un altul: Aici eu am să-mi scutur spicul, însă cenzorii au uitat să şteargă şi din text 15 ani.

Găzduit, mai întâi, de către Emilian Bucov (avea o familie cu cinci copii), s-a retras, în cele din urmă, într-o locuinţă de pe Bulevardul Ştefan cel Mare, la etajul 5, refuzând contactul cu lumea, după ce, o perioadă, a fost consultant literar la Uniunea Scriitorilor, fiind unul dintre puţinii profesionişti în materie. Totuşi, deşi a păstrat vulcanismul trăirilor poetice din tinereţe, a făcut unele concesii modei „literaturii noi”, pentru a supravieţui. Meritele i-au fost recunoscute târziu, în 1988 – 1990, când i s-au acordat titlul de Scriitor al Poporului şi Premiul republican de stat. În Ţară, Costenco este un necunoscut, citat ici-colo. Lipseşte din Dicţionarul literar al literaturii române.

Pentru Victor Teleucă, enigma lui Nicolai Costenco a fost şi este însingurarea, continuându-şi parcă, la Chişinău, exilul din Siberia: „De câte ori caut ceva prin bibliotecă şi dau de vreo carte semnată de Nicolai Costenco, sunt obsedat de una şi aceeaşi întrebare: de ce a rămas în umbră şi peste scrisul lui s-a aşternut ca un îngheţ veşnic negura tăcerii? S-a autoexilat în locuinţa de pe bulevardul Ştefan cel Mare, la etajul 5, de unde coboară o singură dată pe lună cu picioarele degerate în cei 15 ani de detenţiune şi exil la Extremul Nord? O singură dat pe lună coboară însoţit de soţia sa, Maria, ca să-şi primească pensia şi urcă din nou la ultimul etaj ca să nu vadă pe nimeni şi nimeni să nu-i vadă? De fiecare dată mă întreb şi nu pot găsi răspunsul la întrebarea: ce face el? Dacă singurul scris este semnătura ce şi-o pune în dreptul numelui de pe lista pensionarilor e tragic, tot atât de tragic cum i-a fost destinul de poet renumit al Basarabiei de până la război. El continuă şi astăzi să rămână o enigmă.”¹

El se retrăgea nu numai la Chişinău, dar şi când mergea la Riga, la Ialta, prin Basarabia, la serate literare etc.: „Ne duceam împreună la masă, la un restaurant pe malul mării, dar îl simţeam alături ca pe un arhipelag învăluit într-o negură nepătrunsă de nimeni. De acolo şi-a avut sorgintea poezia şi ea, poezia, izbucnea de fiecare dată din necunoscut nu ca o părtaşă, ci ca un oponent al poetului. Încercarea lui de a domina poezia a suferit eşec. Totdeauna poezia l-a dominat, s-a scris cum a vrut ea. Poetul parcă i-a fost un salariat cu post de secretar personal. De aici şi succesul, şi insuccesul poetului.”¹

Din acest punct de vedere, Costenco îi apare ca imaginea din oglindă a lui George Meniuc, pe amândoi considerându-i de valoare egală. Numai că la Costenco poezia venea din craterul ascuns, neşlefuită, pe când poezia lui Meniuc era mai „ordonată”. Aceeaşi şi relaţia lor cu folclorul: „Meniuc căuta folclorul, Costenco îl avea la originea poeziei sale.”²

Din pricina spontaneităţii cuvântului poetic, Costenco avea, adeseori, conflicte cu cenzura. Un exemplu ilustrativ a fost textul despre Ochelarii lui Jacques Duclos, poezie care a apărut într-un grupaj din revista Cultura. Duclos (1896 - 1975) a fost un cunoscut om politic francez, comunist. Poezia era prilejuită de moartea francezului şi cenzura nu înţelegea ce ascund aceşti misterioşi ochelari ai decedatului. Pus în alertă, Victor Teleucă a fost nevoit să-i telefoneze poetului, să-i ceară lămuriri pentru cei de la cenzură: „Duhamentul vostru cu cenzura voastră! s-a răţoit Costenco. Ce-s nebuni? Ochelarii ceia nu-s făcuţi din dinamită. ochelari ca toţi ochelarii, numai că aceştia, spre deosebire de cei ai cenzorului vostru, aparţin lui Jacques Duclos, iar cine este Duclos cenzorul ar trebui să ştie mai bine decât mine. A murit omul, i-au rămas ochelarii şi nimeni nu mai are nevoie de ei. Iată toată filosofia. Dacă nu le place, s-o scoată!”³

Da, dar tocmai această lepădare de ochelarii unui mare comunist nu cadra cu ideologia cenzurii. Instinctul poetic făcuse din asta o dramă. „Am încercat, – mărturiseşte Teleucă – nu odată, să pătrund transcendentul ochelarilor. Nu am reuşit. Dincolo şi dincoace de lentile am găsit doar singurătatea. Omul a dispărut ca o piatră aruncată în mare.”

Nicolai Costenco avea ceva din urieşenia şi „elementaritatea” lui Constantin Stere. În Ore şi în Elegii păgâne, volumele sale scrise în libertate, străbate fiorul din În preajma revoluţiei: „Pe Constantin Stere şi Nicolai Costenco i-am văzut alături în istoria culturii noastre.” Numai că ultimul a fost mai puţin norocos, strivindu-şi între gheţuri cei mai buni ani ai vieţii. Teleucă vorbeşte în alt text, din 1989, despre mitul Costenco. Şi despre o mitologie aspră a satului basarabean. Satul din poemele lui nu are nimic sentimental, gingăşii sămănătoriste. Convingerea lui Victor Teleucă e că Nicolai Costenco încă îşi aşteaptă critica pe măsura mitului său în care se încifrează destinul Basarabiei.

5.