Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii

A. Prejudiciu

484. Reclamanţii au prezentat pretenţiile lor cu privire la satisfacţia echitabilă în luna noiembrie a anului 2001.

Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a prezentat noile pretenţii ale clientului său, dl Leşco, actualizate astfel încât să cuprindă şi perioada după anul 2001.

Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru în numele celorlalţi reclamanţi printr-o scrisoare primită de Curte la 24 februarie 2004.

485. Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor au cauzat pierderea locurilor lor de muncă. La fel, având în vedere persecutarea la care au fost supuşi soţii lor, dna Ilaşcu şi dna Ivanţoc au trebuit să demisioneze de la serviciile lor din Tiraspol şi să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui Leşco a fost nevoită să părăsească domiciliul său din Tiraspol şi să caute o altă locuinţă. Reclamanţii au cerut rambursarea tuturor sumelor pe care soţiile şi familiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita în închisoare şi pentru a le transmite colete. În sfârşit, având în vedere deteriorarea sănătăţii lor, reclamanţii au avut de achitat sume semnificative pentru medicamente.

În special, reclamanţii au cerut următoarele sume:

Dl Ilaşcu a solicitat 1,861 euro (EUR) pentru pierderea salariului şi a altor indemnizaţii ca urmare a detenţiei sale începând cu luna iunie a anului 1992 până la 28 februarie 1994, dată la care el a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova. El a declarat că sumele la care el avea dreptul în calitate de membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Guvernul Republicii Moldova. Dl Ivanţoc a solicitat EUR 9,560 pentru pierderea salariului său şi a altor indemnizaţii, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl Petrov-Popa a solicitat EUR 21,510 pentru pierderea venitului său, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl Leşco a solicitat EUR 30,000, aceasta fiind valoarea apartamentului său din Tiraspol, pe care l-a pierdut ca urmare a condamnării sale şi a plecării familiei sale din Transnistria.

Dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că, deoarece numai Federaţia Rusă exercită controlul asupra Transnistriei, doar Federaţia Rusă trebuie să compenseze prejudiciul lor material.

Luând în consideraţie gravitatea violărilor invocate, circumstanţele cauzei, atitudinea guvernelor pârâte, efectele continue asupra sănătăţii reclamanţilor şi traumele pe care aceştia le-au suferit, reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de prejudiciu moral suferit: dl Ilaşcu - EUR 7,395,000; dl Ivanţoc - EUR 7,842,000; dl Petrov-Popa - EUR 7,441,000; şi dl Leşco - EUR 7,800,000.

Cu privire la sumele solicitate cu titlu de prejudiciu moral suferit, dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că vor fi satisfăcuţi dacă Guvernul Republicii Moldova va achita fiecăruia câte EUR 1,000, în timp ce Federaţia Rusă va achita restul sumei pretinse.

Pe scurt, considerând toate pretenţiile de ordin material şi moral împreună, reclamanţii au solicitat următoarele sume: dl Ilaşcu - EUR 7,396,861; dl Ivanţoc - EUR 7,851,560, dl Petrov-Popa - EUR 7,462,510; şi dl Leşco - EUR 7,830,000.

486. Guvernul Republicii Moldova a declarat că nu se opune pretenţiilor cerute de reclamanţii dl Ilaşcu, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa atât timp cât Guvernul Republicii Moldova trebuie să achite câte 1,000 EURO fiecărui reclamant. Pe de altă parte, Guvernul Republicii Moldova a declarat sumele cerute de dl Leşco ca fiind excesive şi nefondate.

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că el nu poate fi considerat responsabil pentru pretinsele violări. Mai mult, el a subliniat că faptele denunţate de reclamanţi depăşesc competenţa Curţii ratione temporis.

În orice caz, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat sumele pretinse de reclamanţi ca fiind excesive şi nefondate.

487. Curtea reiterează că, în contextul executării hotărârilor Curţii în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre în care se constată violarea Convenţiei impune statului pârât obligaţia legală în conformitate cu această prevedere de a pune capăt violărilor şi de a înlătura consecinţele acestor violări, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare. Dacă, pe de o parte, dreptul naţional nu permite - sau permite doar parţial - înlăturarea consecinţelor violărilor, articolul 41 permite Curţii să acorde părţii vătămate o satisfacţie pe care ea o consideră corespunzătoare. Prin urmare, rezultă inter alia că o hotărâre în care Curtea constată o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale impune statului pârât obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor vizate sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar de asemenea şi obligaţia de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este necesar, măsurile individuale care să fie adoptate în dreptul său naţional pentru a pune capăt violării constatate de Curte şi de a înlătura toate consecinţele violării, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare (a se vedea Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 198, 8 aprilie 2004, Maestri v. Italy [GC], nr. 39748/98, § 47, 17 februarie 2004; Menteş and Others v. Turkey (Article 50), hotărâre din 24 iulie 1998, Reports 1998-IV, p. 1695, § 24; şi Scozzari and Giunta v. Italy [GC], no. 39221/98 şi 41963/98, § 249, ECHR 2000-VIII).

488. Curtea reiterează că ea a constatat violarea mai multor prevederi ale Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în raport cu ultima, începând cu luna mai a anului 2001.

Curtea a constatat că dl Ilaşcu şi dl Ivanţoc au fost supuşi unor tratamente pe care ea le-a calificat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei, că alţi doi reclamanţi au fost supuşi unor tratamente inumane şi degradante contrare articolului 3, că toţi reclamanţii au fost deţinuţi în mod arbitrar contrar articolului 5 şi că dl Ivanţoc, dl Leşco şi dl Petrov-Popa continuă să fie deţinuţi contrar articolului 5 al Convenţiei.

Curtea, de asemenea, a constatat că articolul 34 al Convenţiei a fost violat atât de Federaţia Rusă, cât şi de Republica Moldova.

489. Curtea nu consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar nu i se pare nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă directă a violărilor constatate. De asemenea, Curtea este de opinia că, în urma violărilor constatate, reclamanţii au suferit în mod sigur un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei violări.

În consecinţă, având în vedere gravitatea extremă a violărilor Convenţiei, ale căror victime au fost reclamanţii şi judecând în mod echitabil, aşa precum cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamanţilor următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:

(a) pentru fiecare reclamant, EUR 180,000 pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a violării articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;

(b) pentru fiecare reclamant, EUR 10,000 pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al violării articolului 34 al Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova.

490. Curtea consideră că orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a celor trei reclamanţi, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a violării articolului 5 al Convenţiei constatată de Curte şi violarea de către statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate cu articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor Curţii.

Luând în consideraţie temeiurile în baza cărora Curtea a constatat violarea Convenţiei (a se vedea paragrafele 352 şi 393 de mai sus), statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată.