Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata



Yüklə 2,51 Mb.
səhifə39/46
tarix01.08.2018
ölçüsü2,51 Mb.
#64980
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   46

-B2£roIE^

ştia pe de rost semnalele - sâ se retragă domolit

mîinile lui toată prada! Domnilor, eu va întreb foarti în care moment anume credeţi dumneavoastră ca a săvîrşit crima? Arataţi-mi şi mie cînd, altminteri nu-

lasN ih

serios

Putem


scoate vinovat.

Dar dacă, totuşi, criza de epilepsie n-a fost simul Poate că bolnavul s-a trezit la un moment dat, a auzit ţinet a ieşit afară - ei, şi pe urmă? Pe urmă s-a uitat în jur şi s'' spus: «Ce-ar fi să mă duc să-l omor pe boier?» Dar de und putea el să ştie care-i situaţia şi ce se întîmplase între timn cînd pînă atunci zăcuse tot timpul în nesimţire? Dar, dom­nilor, chiar şi fantezia are o limită.

«Aşa o fi, vor zice poate unele persoane mai subtile, dat dacă există o complicitate între ei? Dacă au săvîrşit împreuna asasinatul şi au împărţit după aceea prada, atunci cum rămîne?»

într-adevăr, este o ipoteză demnă de luat în considerare şi, mai cu seamă, întemeiată pe premise foarte serioase; unul operează luînd asupra lui toate riscurile, în timp ce com­plicele său zace liniştit în pat, simulînd un atac de epilepsie Dar de ce? Ca să trezească de la început bănuielile tuturor, sa aţîţe teama de care era stăpînit boierul, sâ-l neliniştească pe Grigori? Ar fi curios de ştiut ce i-a determinat pe cei doi complici să conceapă un plan lipsit de orice raţiune! Dar poate că în realitate n-a fost vorba de o participare activa in cazul lui Smerdiakov, ci numai de o complicitate pasiva, c sa zicem aşa? Poate că şi el este o victimă. înfricoşat pma măduva oaselor, Smerdiakov va fi acceptat, în cele din urm să nu se opună fărădelegii, lăsîndu-l pe criminal sâ ope nestingherit, dar presimţind că, totuşi, s-ar putea sâ fie vi răspundere pentru că a stat cu braţele încrucişate, în uW ^ boierul era asasinat, fără să dea alarma, fârâ s împotrivească în nici un fel, se va fi înţeles din capul ^ cu Dmitri Karamazov pe care l-a rugat sâ-i dea voie sa -

597

'-----fâcîndu-se bolnav: «Treaba ta ce faci în vremea asta,



rlt' -t că-l omori daca vrei, pe mine nu mă interesează!» A„ri\ i-ar fi propus lucrul acesta, criza lui Smerdiakov neapărat să producă unele perturbări în casă şi, "* a îndu-le, Dmitri Karamazov nu putea cu nici un chip să Pr _ şj înţelegerea ar fi căzut. Admiţînd ipoteza că ar fi amîndoi de acord, pînâ la urmă tot Dmitri Karamazov ine ucigaşul propriu-zis, cel care a săvîrşit cu mîna lui

. instigatorul ei direct, în timp ce Smerdiakov nu este decît un complice pasiv, ba poate chiar nici atît, rolul său limitîndu-se la faptul de a fi tolerat asasinatul de frică şi împotriva voinţei sale; e o deosebire pe care judecata ar fi ştiut s-o facă; cu toate astea, ce s-a întîmplat pînă la urmă? Imediat ce s-a văzut arestat, inculpatul s-a grăbit să arunce toată vina asupra lui Smerdiakov, exclusiv asupra lui. Şi nu-l acuză de complicitate, ci declară că el ar fi autorul direct al asasinatului, numai el! Smerdiakov a săvîrşit singur crima, el l-a ucis şi l-a jefuit pe bătrîn, peste tot e numai mîna lui! Ce fel de complici sînt aceştia, care aruncă din primul moment vina unul asupra altuia, aşa ceva nu s-a mai pomenit! Ca să nu mai vorbesc de riscurile pe care şi le asumă Karamazov; si, principalul criminal, să arunce toată răspunderea asupra complicelui său, care, de fapt, n-a jucat nici un rol, s-a mulţumit să rămînâ tot timpul pasiv, să zacă în pat după Pletele de scînduri. Păi bine, în cazul acesta complicele, care nu se Uscase din pat, putea foarte bine să-şi iasă din sărite şi,



mat de instinctul de conservare, să dea imediat în vileag

varul: «Amîndoi am fost părtaşi la omor, numai că eu n-am

f 1SCat nici un deget, n-am făcut decît să tolerez crima de

s_ "* Smerdiakov putea doar sâ-şi dea seama că la judecată

constatat fără nici o greutate în ce măsură era el vino-



' Şi Că n '

lui ' urmare, chiar dacă va fi condamnat, pedeapsa mai uşoară decît aceea sorocită adevăratului încerca sa-l scoată pe dînsul ţap ispăşitor. Şi



Care

598


atunci, prin forţa lucrurilor, ar fi făcut mărturisiri Adică tocmai ceea ce nu sna întîmplat. Smerdiakov n o vorba în legătura cu pretinsa complicitate, cu t "' ucigaşul l-a acuzat direct, susţinînd tot timpul ca el şi el l-ar fi omorît pe batrîn. Mai mult chiar, Smerdiak declarat la ancheta că el însuşi i-a vorbit inculpatului d 3 plicul cu bani şi i-a divulgat semnalele şi ca, de n- ^ deschis el gura, Dmitri Fiodorovici n-ar fi aflat nimic

atunci, vă întreb, dacă ar fi fost într-adevăr



c°mplicele

ucigaşului şi s-ar fi ştiut vinovat, le-ar mai fi declarat oare atîta uşurinţa anchetatorilor că inculpatul deţinea toat informaţiile de la el? Dimpotrivă, ar fi negat totul, ar fi încer cat să denatureze faptele, sâ le minimalizeze. Dar n-a făcut nici una, nici alta. Numai un om care se ştie fără nici o vină, care nu se teme că ar putea fi acuzat de complicitate e în stare să procedeze aşa. Aseară, într-un acces de depresiune ner­voasă, Smerdiakov, pe care boala lui şi nenorocirea întîmplatâ în casa îl demoralizaseră, s-a spînzurat lăsînd un bilet scris în maniera lui personala: «îmi pun capăt zilelor singur şi cu propria mea voinţă. Nimeni nu e vinovat de moartea mea!» Ce ar fi însemnat pentru el să mai adauge. «Ucigaşul sînt eu, nu Karamazov» şi totuşi, n-a adăugat nici un cuvînt: din moment ce a avut atîta conştiinţa ca să scrie biletul acesta, de ce s-ar fi oprit aici?

Iată însă câ mai adineauri, aici, în incinta tribunalului, au fost aduşi nişte bani, trei mii de ruble, şi ni s-a spus: «Suit banii din plicul care se află acolo pe masă, împreuna cu cele­lalte corpuri delicte, şi mi i-a dat ieri Smerdiakov». D^ domnilor juraţi, cred că mai aveţi încă şi acum în faţa ocni zguduitoarea scenă ce s-a desfăşurat aici şi, deci, n-are r s-o mai descriu în amănunţime. îmi voi permite doar ci e consideraţii şi voi căuta sa aleg lucrurile cele mai puţin

dente, deoarece, nefiind atît de pregnante, presupun

ca toa0

lumea se va fi gîndit la ele. în primul rînd, mă voi opri

asup11

jCARAMAZCA

599

mai înainte. Ieri, cuprins de remuşcări, ■ kov s-a spînzurat, după ce mai întîi a restituit banii S^ bineînţeles, nu i-ar fi înapoiat dacă n-ar fi avut (^ Jj\ şi probabil abia aseară i-a mărturisit lui Ivan 18111 vjci că el este criminalul, aşa cel puţin declară acesta,

i de ce ar fi tăcut atîta timp? Aşadar, Smerdiakov a a risit dar de ce atunci - repet întrebarea - n-a spus tot "j arul în biletul pe care l-a scris înainte de moarte, ştiind

doua zi o judecată necruţătoare va pecetlui soarta unui

nevinovat? Banii în sine nu dovedesc nimic. Aşa, de ldâ eu şi alte cîteva persoane am aflat cu totul întîmplător â încă de acum o săptămînă, Ivan Fiodorovici Karamazov a trimis pe cineva în capitala guberniei să-i schimbe două obligaţii de cinci la sută în valoare de cinci mii de ruble fiecare, adică în total zece mii. Am ţinut să menţionez lucrul acesta ca pe un argument că oricine poate să-şi procure la un moment dat o anumită sumă de bani şi că, aducînd trei mii de ruble, mai trebuie să şi dovedeşti că e într-adevăr vorba de banii care se aflau în plicul de acolo sau în cutare sertar. Şi pe urmă cum se face că, după ce adevăratul ucigaş i-a destăinuit un lucru atît de extraordinar, Ivan Karamazov a putut să rămînă acasă liniştit, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic? De ce nu ne-a înştiinţat numaidecît? De ce a amînat pe a doua zi? Cred că nu e greu de ghicit pentru ce a procedat aşa: cu sănătatea şubrezită de mai bine de o săptămînă, ameninţat de 0 febră cerebrală ce s-a declarat în sfîrşit azi, sus-numitul, care a mărturisit singur doctorului şi persoanelor mai apropi-ate că are halucinaţii, că i se întîmplă să se întîlnească pe Stradâ cu diferiţi indivizi de mult decedaţi, aflînd pe neaştep-

Qespre moartea lui Smerdiakov, şi-a făcut următoarea

0 ea^â: «Acum, fiindcă tot a murit, ce-ar fi să arunc vina

u ca "mi salvez fratele? Bani am, pot foarte bine să iau

înc ° ^e bancnote şi să spun că Smerdiakov mi l-a



nWt înainte de a se sinucide». Veţi spune poate că nu e

600


un procedeu prea onest, că, deşi omul într-adevar a m

este cinstit să minţi, împovârîndu-l cu o crima pe c 'nu

săvîrşit-o, chiar dacă faci lucrul acesta ca să-ţi salvezi f ft a

Dar daca a minţit inconştient, dacă în urma şocului n ^

l-a avut, cum era şi complet dezaxat, auzind vestPO are

^«td morţi, subite a feciorului, şi-a închipuit, în rătăcirea lui, că a$a

petrecut lucrurile în realitate? Aţi fost de faţă la scena a adineauri şi aţi văzut şi dumneavoastră în ce hal era. State ■ picioare şi vorbea, dar exista oare un grăunte de judecata" vorbele lui? După depoziţia aceasta, făcută de un bolnav ■ delir, ni s-a înfăţişat un document, o scrisoare din partea inculpatului către doamna Verhovţeva, cuprinzînd planul amănunţit al crimei, trimisă cu două zile înainte de înfăptuirea ei. Ce rost mai are atunci să căutăm cu atîta stăruinţă planul şi pe făptaşi? Iată planul exact după care a fost comis asasinatul, iar autorul lui trebuie să fie fara îndoială şi autorul crimei. Dar, domnilor juraţi, crima a fost înfăptuită punct cu punct, ăşa cum scrie aici! Inculpatul nu s-a depărtat intimidat de fereastra tatălui său, cu atît mai mult, cu cît avea certitudinea că iubita lui se afla în momentul acela înăuntru. E prea absurd, prea neverosimil, ca să ne putem închipui una ca asta! Dimpotrivă, a pătruns în casa şi a făcut ceea ce ştim că s-a întîmplat. A ucis probabil într-un moment de surescitare nervoasă, într-o răbufnire de ură, a ucis în clipa cînd a dat cu ochii de rivalul şi duşmanul pe care poate l-a răpus cu o singură lovitură de pisălog; totuşi, după aceea, cînd s-a convins, în sfîrşit, în urma unei inspecţii amănunţite, că iubita lui nu se află în casă, n-a uitat la plecare să vîre mîna sub pernă şi să scoată de-acolo plicul cu bani, y care-l vedem, rupt, aici, pe masă, printre alte corpuri deu V-am spus toate astea numai ca să vă atrag atenţia as l unui amănunt, după părerea mea cît se poate de semnul0 Un criminal cu experienţă, un bandit care ar fi saV omorul numai ca să poată jefui, vă întreb, ar fi arunca

KARAMAZOV

601


cum a

m preajma

. 1 rupt pe

P11 i ,;9 Bunăoară, daca Smerdiakov ar fi fost ucigaşul, jayruiui. *-*

■ "n cazul lui crima nu putea să aibă alt motiv decît



intrU siguranta c"ar fi ^uat PUCIU asa cum se gâsea, fără să •ta să-l deschidă Ungă trupul neînsufleţit al victimei 11121 deoarece ştia precis că înăuntru erau bani -, plicul Sa ' e doar lipit şi sigilat sub ochii lui - şi, de vreme ce l-ar fi u el nimeni n-ar mai fi putut să-şi dea seama dacă se se ori nu ceva din casă. Vă întreb, deci, încă o dată, dom-., jm-aţi, aşa ar fi procedat oare Smerdiakov? Ar fi lăsat dică plicul rupt pe podea? Nu, în felul acesta nu putea să procedeze decît un ucigaş cuprins de o furie oarbă, care nu mai are mintea destul de limpede ca să poată judeca, un ucigaş, zic, nu un hoţ, un om care n-a furat în viaţa lui şi care chiar atunci cînd a sustras banii ascunşi sub pernă a făcut-o nu ca un hoţ care operează, ci ca un om care a fost prădat şi înţelege să-şi ia înapoi banii sustraşi! Dmitri Karamazov era convins că banii aceştia sînt ai lui, că fusese deposedat de ei, şi această convingere devenise pentru el aproape o idee fixă, o manie. Luînd plicul, pe care nu-l văzuse niciodată pînă atunci. l-a rupt că să se încredinţeze că banii erau înăuntru, a băgat apoi conţinutul în buzunar şi a fugit fără să-i treacă măcar prin gînd că plicul pe care-l lăsase jos, desfăcut, con­stituia o probă împotriva lui. Şi astea toate pentru că asasinul este Karamazov, nu Smerdiakov, şi pentru că Dmitri aramazov nu s-a gîndit, nu era capabil să judece şi nici nu-i Statea caPul să chibzuiască! O rupe la fugă, aude apoi gatul slugii, ce se luase după el; sluga îl apucă de picior, rcind să-l oprească, şi cade lovită cu acelaşi pisălog de . a- Cuprins de milă, inculpatul sare jos de pe gard. Puiţi-vâ, vrea cu tot dinadinsul să ne facă să credem că ss • c °rS înaP°i din compasiune, ca să vadă dacă nu poate

cev ^



de ajutor! îi mai ardea lui oare în clipa aceea de aşa 1C1 v°rt>ă, a sărit jos numai şi numai ca să se convingă

602


daca unicul martor al fărădelegii lui mai trăieşte Orice alt sentiment, orice altă reacţie psihica era im nu' într-o împrejurare ca asta! Şi băgaţi de seama: îşi ma; de lucru cu Grigori, se apucă sa-i tamponeze capul cu b ^ şi numai după ce i se pare că-i mort se pierde cu firea di şi aşa, plin de sînge cum e, se întoarce într-un suflet la iubitei lui. Cum de nu şi-a dat seama că în halul în

casa care era

avea să fie luat la ochi imediat? Inculpatul însă ne asigura nici habar n-a avut că era murdar de sînge; şi se poate într devâr să fie aşa, e admisibil, cazul e destul de frecvent printr criminali. într-o direcţie dau dovadă de un calcul diabolic iar într-alta n-au nici un dram de judecată. Iar în momentul acela inculpatul nu se gîndea decît unde putea să fie ea. Vrînd sa afle cît mai degrabă unde se găseşte, se duce într-o goana acasă la dînsa, dar acolo îl aşteaptă o ştire uluitoare, o adevărată lovitura de trăsnet: iubita lui e plecată la Mokroe cu «fostu-i amant», cel cu drepturi «netăgăduite» asupra ei!"

IX

PSIHOLOGIE LA IUŢEALĂ.TROICA ÎN GOANĂ. FINALUL RECHIZITORIULUI

Ajungînd la acest punct al rechizitoriului, IppoW Kirillovici, care alesese probabil înadins o metodă & expunere strict cronologică, aşa cum procedează de obico oratorii prea nervoşi, pentru a se menţine într-un cadru mai riguros menit să le stăvilească impetuozitatea, vorbi f larg despre „fostul" iubit al Gruşenkăi, omul cu drep „netăgăduite", ceea ce-i oferi prilejul să facă o sene reflecţii deosebit de interesante. „Karamazov, care era ex ^ de gelos pe orice bărbat, în faţa «fostului» amant, a subit, renunţînd la orice pretenţii. Este cu atît mai ciu ' cît pîna atunci nu se sinchisise cîtuşi de puţin de nou

.■flj

603


narea să-l ameninţe prin revenirea inopinata a ^ • sn în închipuirea lui însă, momentul acesta părea H îndepărtat: obişnuit sa trăiască exclusiv in prezent, ^StU azov era convins că pîna atunci o sa mai treacă încă ■ i Nu este exclus chiar ca fostul amant al Gruşenkai ^f devenit cu timpul pentru el o simplă ficţiune; aşa încît, 5 erind, în ultimul moment, că femeia iubită îi ascunsese ■ ea rivalului său, îl înşelase tocmai fiindcă pentru dînsa 1 acela venit de departe nu era nici fantezie, nici ficţiune, ■ întruchipa totul în viaţă, era unica ei speranţă, şi-a dat seama dintr-o dată de realitate şi s-a hotărît să renunţe. Domnilor juraţi, nu pot să trec sub tăcere această imprevi­zibilă şi surprinzătoare trăsătură de caracter a inculpatului care, totuşi, a simţit brusc la un moment dat nevoia implaca­bilă să privească adevărul în faţă, înclinîndu-se cuprins de respect înaintea femeii, înaintea drepturilor legitime ale inimii sale, şi asta cînd? Chiar în seara în care din pricina ei îşi minjise mîinile cu sîngele părintesc! E drept că în clipa aceea sîngele vărsat începuse să strige după răzbunare în cugetul său, fiindcă, fără să vrea, omul acesta, care-şi pierduse sufle­tul şi-şi ruinase viaţa pămîntească, trebuia pînă la urmă să se dezmeticească şi să se întrebe: Ce sînt şi ce mai pot fi acum pentru dînsa, pentru femeia pe care o iubesc mai presus ca orice pe lume, mai presus chiar decît sufletul meu? Ce sînt şi ce pot fi în comparaţie cu fostul ei iubit, cînd ştiu foarte bine a are drepturi «netăgăduite» asupra ei şi s-a întors pocăit la sa - cu o iubire proaspătă, cu propuneri cinstite, uindu-i o viaţă nouă, fericită. «Iar eu, păcatele mele, ce ot sâ-i mai dau acum? Ce pot sâ-i ofer?» Karamazov a s toate lucrurile astea, şi-a dat seama că toate drumurile menise, acum, cînd are mîinile pline de sînge, că nu via ecft un criminal pe care-l aşteaptă o condamnare pe hiie' n °m farâ viitor! Gîndul acesta îl striveşte, îl ani-■ vi atunci, într-o clipă, mintea lui urzeşte un plan dis-

t

«*____________________________JX)ST



perat, care, cu firea lui, aşa cum îl cunoaştem apară drept unica ieşire dintr-o situaţie îngrozitoa deznodămîntul fatal! Şi acest deznodâmînt nu poate f sinuciderea. Aleargă deci să răscumpere pistoalele am ^ la funcţionarul Perhotin, şi, pe drum, scoate în fnoa k " buzunar, banii pentru care îşi minjise mîinile cu • părintesc. O, mai mult ca oricînd are nevoie acum de K Karamazov o să moară, Karamazov o sâ-şi tragă un gi cap, dar moartea lui trebuie să rămînă bine întipărită amintirea tuturor! Nu degeaba are suflet de poet, nu dese h îşi iroseşte viaţa ca pe o luminare aprinsă la ambele capet «Mă duc la ea, da, la ea! Acolo am să fac un zaiafet de toata frumuseţea, o petrecere de pomină, un chiolhan despre care să se vorbească peste ani! în mijlocul ţipetelor sălbatice şi al cîntecelor pătimaşe, în mijlocul dansurilor învăpăiate ale ţiganilor, am să închin paharul, urînd fericire femeii adorate în viaţa nouă spre care se îndreaptă, şi pe urmă, acolo, Îs picioarele ei, am să-mi zbor creierii, împlinindu-mi singur osînda! Şi-n veci n-o să-l uite pe Mitea Karamazov, o sa-ţi dea seama cît a iubit-o bietul Mitea, şi inima îi va lăcrima înduioşată de soarta lui!» E ceva teatral, romantic, fireşte, t exaltare, o fantezie sălbatică, dezlănţuită fără măsură - kara mazovianâ - şi o mare doză de sentimentalism, dar în acela» timp mai e încă ceva, domnilor juraţi, ceva care striga l' sufletul lui, îi frămîntă creierii, îi otrăveşte viaţa! Şiace* ceva este conştiinţa, domnilor juraţi, sînt mustrănle necruţătoare, osînda ei! Pistolul însă le va împăca pe toate singura ieşire din impas, alta nu există, şi apoi... apoi, $u ) dacă în momentul acela Karamazov s-a gîndit ce va ti . colo şi dacă în general un Karamazov poate sâ-şi Puna barea hamletiană «A fi sau a nu fi?» Nu, domnilor J Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată Karamazovi!"

605


. Kirillovici descrise apoi în amănunţime pregăti-W'. .„„ jn vederea plecării la Mokroe, scena petrecută

rde perhotin, tot ce-a făcut şi a vorbit în băcănia fraţilor acaS jjj fjne, întîmplarea cu surugiii. Menţiona o ^° • de cuvinte, expresii şi gesturi de ale lui, bazîndu-se m a laraţiile martorilor, şi reuşi să închege un tablou de un P6 covîrşitor asupra auditoriului. Impresia era cu atît mai 6 mică cu cît faptele fuseseră privite în ansamblu şi conju-** j\ju mai putea să încapă nici o îndoială, omul acesta care agita cu atîta frenezie şi care nici nu se mai gîndea măcar se ferească era incontestabil vinovat. „Nu mai avea de ce Sâ se ferească, spuse procurorul. De două sau de trei ori era cît pe ce să se dea de gol, făcea nişte aluzii atît de transpa­rente, încît puţin mai lipsea ca să mărturisească totul (aici se referi din nou la declaraţiile celor anchetaţi). Pînă şi surugiu­lui îi strigase pe drum: «Ştii tu pe cine duci? Un criminal!» Totuşi, nu putea încă să dea totul pe faţă; trebuia mai întîi să ajungă la Mokroe, ca să-şi încheie poemul. Dar ce-l aştepta acolo, nefericitul? Ei bine, acolo, la Mokroe, încă din prima clipă aproape, avea să vadă şi să înţeleagă, în sfîrşit, că rivalul căruia îi acorda drepturi «netăgăduite» nu era poate chiar atît de sigur pe situaţie cum credea el, că urările lui de fericire pentru o viaţă nouă, închinarea pe care se gîndea s-o facă iubitei, nu erau nici aşteptate, nici dorite. Dar, domnilor J^aţi, sînt lucruri pe care dumneavoastră le cunoaşteţi din osarul instrucţiei preliminare. Triumful lui Karamazov pra rivalului este deplin, şi atunci, o, atunci începe o nouă â'poate cea mai teribila din cîte i-a fost dat sa trăiască şi d mai ^ deodată sufletul acesta! Trebuie să recunoaştem n .ls' domnilor, exclamă Ippolit Kirillovici, că răzbunarea cnm ate în picioare şi a unei conştiinţe împovărate de da ■ . mai cumplită decît orice pedeapsă pe care ar putea-o §1 Pămîntească! Mai mult chiar, justiţia pămîntească



aPsa statornicită de ea uşurează într-un fel osînda la

ii

606


care-l supune natura. Osîndirea unui criminal e o ne ^^~ pentru un condamnat, salvarea lui din ghearele deznad "^ fiindcă nu-mi pot închipui groaza şi suferinţele mor J " care le va fi încercat Karamazov în clipa cînd şi-a dat s ^ că ea îl iubeşte într-âdevăr, că de dragul lui îl respin " «fostul» ei amant cu drepturi «netăgăduite», că pe i cheamă şi numai cu el doreşte să înceapă o viaţa n făgăduindu-i fericirea, şi asta tocmai cînd pentru el totul terminat, cînd nu mai există nici o posibilitate de scăpar' Trebuie să menţionez în treacăt un lucru ce mi se par esenţial pentru a înţelege pe deplin situaţia reală a inculpata lui în momentul acela: femeia aceasta, căreia îi închinase toată dragostea lui, a rămas pentru el pînă la sfîrşit, adică pîna cînd a fost arestat, o fiinţă inaccesibilă, dorită cu pasiune, dar inaccesibilă. Dar de ce, de ce nu şi-a zburat creierii atunci, ce l-a făcut să renunţe la planul iniţial, să uite chiar şi unde apus pistolul? Tocmai setea aceea pătimaşă de iubire, speranţa de a o satisface acolo, pe loc, l-au oprit. în fumul beţiei, îşi înlănţuie strins iubită care chefuieşte cot la cot cu el, e ferme­cat, o vede mai ispititoare ca niciodată, nu se mai dezlipeşte de dînsa, se topeşte tot în faţa ei. Văpaia ce-l mistuie a izbutit să înăbuşe pentru o clipă nu numai teama de a fi arestat, dar şi mustrările de conştiinţă! Pentru o clipă, o, numai pentru o clipă! încerc să-mi închipui starea în care se află sufletul acestui criminal, subjugat concomitent de trei elemente diferite, care puseseră cu totul stăpînire pe el: în primul rîno beţia, fumul şi zarva petrecerii, tropotele dansatorilor, ciute-cele şi ea, îmbujorată de băutură, cîntînd şi dănsînd, bea-rizînd cu ochii în ochii lui! în al doilea rînd, spen*n-înviorătoare, ascunsă undeva în adîncul inimii, ca dez *-dămîntul fatal e încă departe, sau cel puţin n-a sosit încă, ^ amînat pe a doua zi dimineaţa, cînd vor veni oam stâpînirii să-l ridice. Prin urmare, mai sînt cîteva ceasu • ■ asta înseamnă mult, nemăsurat de mult! în cîteva ceasun

KARAMAZOV

607
\t nu se Pot ^n^mP^a- Bănuiesc că starea lui sufletească $at arte apropiată de a unui condamnat la moarte în drum er3 execuţie, spre spînzurătoare: în faţa lui se deschide o ngâ, nesfîrşit de lungă, pe care convoiul trebuie s-o bată la Pas printre mii de oameni, ca după aceea să ascâ pe o altă stradă, şi abia atunci, departe, la capăt, se zări şi piafa blestemată! La început, în clipa cînd purcede drum, condamnatul, stînd în carul infamiei, se simte proba­bil ca şi cînd ar avea înainte o viaţă întreagă fără de sfîrşit. Mereu alte case trec prin faţa ochilor, carul merge mai Aparte -nu-i nimic, mai e mult pînă lă cotitură - şi osînditul se uită cu bărbăţie în dreapta şi-n stingă la miile de spectatori indiferenţi sau curioşi, care-l sorb cu privirea, şi i se pare că tot mai este şi el un om ca toţi oamenii. Carul coteşte; nu-i nimic, nu-i nimic, mai are de străbătut o uliţă întreagă. Unâ cîte una, casele rămîn îndărăt şi el tot se mai gîndeşte: «Au mai rămas încă destule». Şi aşa pînă cînd ajunge în piaţă. Cred că în aceeaşi stare de spirit era şi Karamazov atunci. «N-au avut cînd să prindă de veste, se gîndeşte el, mai am încă răgaz să caut, sigur că dă, am tot timpul să ticluiesc un plan de apărare, să văd cum aş putea să le ţin piept, deocam­dată însă, deocamdată, e prea puternică ispita!» Dar, oricît de tulbure şi întunecat e sufletul lui, reuşeşte totuşi să pună deoparte jumătate din banii cu care a venit şi să-i ascundă wtr-un cotlon, undeva, altfel nu-mi explic unde au putut să dispară o mie cinci sute de ruble din cele trei mii pe care abia uase de sub perna tatălui său. Nu e primă oară că se află la an. la Molcroe, a mai fost o dată acolo şi a chefuit două zile şir. Nu e chiar atît de străin de casa aceea bătrîneascâ, e> de bîrne, îi cunoaşte toate şurile, toate pridvoarele... pun că o parte din băni au fost ascunşi în aceeaşi noapte > ui casă, cu puţin înainte de arestare, în vreo crăpătură ac Vreun ungher, poate chiar sub duşumea sau în pod, sub enş' Centru ce? Cum, pentru ce? Catastrofa putea să se

producă din moment în moment, şi dumnealui nu încă sa se gîndeascâ serios cum s-o întîmpine, şi nic; °a^-timp de aşa ceva, şi apoi era şi ameţit, i se învîrtea ^ dînsa îl ţinea prins în mreje, iar banii, da, banii sînt de f în orice împrejurare! Cînd ai bani, eşti cineva oriunde Poate vi se pare ciudat că un om mai e în stare sa facă as nea calcule practice într-o clipă ca asta! Chiar el însă n asigurat că, în urmă cu o lună, tot aşa, într-un moment crit de adîncă frămîntare sufletească, i-a trecut prin minte sa pm, deoparte jumătate din banii încredinţaţi de doamna Verhovţeva şi să-i pună într-un săculeţ pe care să-l poarte atîrnat de gît ţj, chip de amuletă; chiar dacă n-ar fi decît o minciună, aşa cum vom dovedi îndată, înseamnă că ideea asta nu era ceva nou pentru Karamazov, că s-a mai gîndit la ea. Mai mult, pre­supune că atunci cînd le-a declarat anchetatorilor că separase jumătate din cele trei mii de ruble şi le cususe într-o pun-guliţă (care în realitate n-a existat niciodată), a născocit toată povestea pe loc, tocmai fiindcă avea experienţa lucrului aces­tuia: nu trecuseră nici două ore de cînd, într-un moment de inspiraţie, dosise undeva, într-un cotlon din hanul de la Mokroe, pentru orice eventualitate, pînă a doua zi dimineaţa, jumătate din banii furaţi, ca să nu se găsească nimic asupra lui. Două abisuri, domnilor juraţi, aduceţi-vă aminte că in sufletul unui Karamazov, aşa cum spuneam mai înainte, pot să existe în acelaşi timp două abisuri! Am scotocit toata casa şi n-a fost chip să descoperim nimic. Poate că banii mai sui şi acum acolo, dacă nu cumva vor fi dispărut chiar a doua şi se află în clipa de faţă în posesia inculpatului. în orice caz. cînd a fost arestat, se afla împreună cu iubita lui; ea sta culcată pe pat, iar el, în genunchi lîngă dînsa, cu braţ întinse ca în extaz - părea că uitase de toate în moflie



Yüklə 2,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin