Viaţa lui Ellen White

Capitolul 15 - Profeţiile ei dau greş

Doamna White şi adepţii ei pretind că a avut "duhul profeţiei" din decembrie 1844, până la sfârşitul vieţii, în August, 1915 – la 71 de ani. În aceşti lungi ani, a scris cam 20 de volume. În tot acest timp, a pretins că i s-a arătat viitorul şi a prezis ce se va întâmpla. Pretenţiile ei pot fi examinate şi puse la încercare.

Profeţii lui dumnezeu prevesteau lucruri specifice care urmau să aibă loc; numeau persoane şi oraşe şi spuneau ce se va întâmpla cu fiecare şi când. Iosif a prezis că vor fi 7 ani de bogăţie şi 7 ani de foamete. (Gen. 41); Samuel i-a spus lui Saul că îi va fi luată împărăţia şi dată altuia (1 Sam. 15:28); Isaia l-a numit pe Cirus cu 200 de ani înainte ca acesta să se nască (Isa. 44:28); Ieremia a prezis căderea Babilonului (Ier. 51); Daniel a profeţit înălţarea şi căderea Babilonului, imperiului Medo-Persan, Greciei şi Romei (Dan. 2 şi 7); Isus a vestit distrugerea Ierusalimului (Mat. 24); Agab a prezis ce se va întâmpla lui Pavel la Ierusalim (Fapte 21:10, 11). Putem da zeci de astfel de cazuri.
Dar unde sunt prezicerile împlinite ale doamnei White din cei 70 de ani profeţii? Ce evenimente specifice a prezis că vor avea loc la date precise în locuri precise? Unde sunt aceste profeţii? Nicăieri în numeroasele ei volume.
La început, a îndrăznit să prezică puţine lucruri specifice dar au eşuat toate. După aceea, punea totul în termeni generali, fără nici o excepţie, neîndrăznind să numească concret persoane, locuri sau date. A prezis numeroase inundaţii, furtuni, cutremure, războaie, etc., toate în termeni generali. Oricine putea face asta în siguranţă, fără un dar al profeţiei. Dacă avea într-adevăr duhul profeţiei, ar fi trebui ca aceasta să fie caracteristica uimitoare a cărţilor ei. În loc de asta, „Mărturiile” ei şi alte cărţi sunt dedicate în întregime problemelor personale, expoziţiunilor din Biblie şi subiectelor practice referitoare la conduita şi datoria creştină, ceea ce putea scrie şi un învăţător religios inteligent.
Odată, la începutul lucrării, a îndrăznit să prezică blestemul lui Dumnezeu asupra unei anumite persoane, Moses Hull. În 1862 era pe punctul de a renunţa la credinţa în adventism. Doamna White i-a scris: "Dacă continui cum ai început te aşteaptă mizeria şi durerea. Mâna lui Dumnezeu te va pedepsi cum nu-ţi va plăcea. Mânia lui nu va avea odihnă.” ("Mărturii pentru biserică” Vol. I., p.430, 431). Domnul Hull a trăit mulţi ani, până la o vârstă înaintată şi nu s-a împlinit nimic din ce i-a fost prezis. După aceea, a ameninţat pe mulţi dar întotdeauna în termeni generali.
Preziceri despre războiul civil
Războiul civil din 1861-65 i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea într-o postură dificilă. Nu puteau lua parte al război şi să ţină Sabatul. Erau ameninţaţi cu înrolarea. Şi acum ce? Eram unu din ei, în vârstă de 20 de ani – vârsta pentru a merge al război. Aşa că-mi amintesc cu precizie.
Trebuia făcut ceva. Speram ca doamna White să aibă o revelaţie. Şi a avut – mai multe chiar, cam 30 de pagini tipărite, cuprinse în Volumul I din "Mărturii pentru biserică.” Atunci, citeam aceste revelaţii tare nerăbdători, cu speranţa că vom primi lumină. Am fost dezamăgiţi. Nu spuneau decât ceea ce ştiam cu toţii, în favoarea celor ce se opuneau guvernului şi războiului.
Era o încercare forţată de a spune ceva când n-avea nimic de spus. Citite în lumina de azi, se pare că mergea pe ghicite şi se înşela în mare parte. Spune "Era necesar să se spună ceva" ("Mărturii” Vol. I., p.356). Ni se adresa în întregime nouă, o mână de oameni în număr de vreo zece mii, jumătate din noi femei, fără nici o influenţă în guvern sau în război. Profeţii Bibliei mergeau direct la rege şi-i spuneau cum să ducă războiul şi care va fi rezultatul. Profetul nostru nu avea un astfel de mesaj. Ea spune: "Pe 4 ianuarie 1862, mi s-au arătat unele lucruri referitoare la naţiunea noastră" (p. 253). În întregime, e o critică ascuţită la adresa administraţiei lui Lincoln şi a conducerii războiului. fiecare mişcare fusese greşită şi se profeţea doar înfrângerea. Dar verdictul istoriei este că Lincoln a fost unul din cei mai înţelepţi şi mai de succes oameni care a condus vreodată o naţiune prin criză. Întreaga lume îl onorează. Cu toate şansele împotriva lui la început, a dus războiul spre o victorie glorioasă, a păstrat unificarea, a eliberat sclavii şi a adus beneficii chiar şi sudului. În timpul orelor întunecate ale acelei bătălii cumplite, cum ar fi avut nevoie de încurajarea unui profet al lui Dumnezeu, dacă exista vreunul, după cum pretindea doamna White. Dar întregul ei mesaj conţinea opoziţie, găsire de vină, condamnare şi o profeţie de înfrângere şi eşec final – exact ce s-a întâmplat cu adversarii lui Lincoln şi a modului în care a condus războiul. Ascultaţi ce spune:
"Rebeliunea a fost abordată atât de atent, de încet... încât mulţi s-au alăturat Confederaţiei de sud, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate măsuri prompte şi eficiente din partea guvernului nostru mai devreme... Cât de puţin am câştigat! Mii de oameni au fost convinşi să se înroleze cu speranţa că acest război va aboli sclavia; dar acum că s-au prins, îşi dau seama că au fost înşelaţi; că scopul războiului nu este abolirea sclaviei ci s-o păstreze aşa cum este.”, „Războiul nu intenţionează să ne scape de sclavie ci doar pentru a păstra Uniunea " (p. 254, 258).
Asta se întâmpla a numai câteva luni după începerea războiului. Ca şi ea, nişte repeziţi neînţelepţi l-au sfătuit pe Lincoln să declare imediat abolirea sclaviei. Generalul Fremont a trebuit să fie înlocuit din funcţie pentru că a început să facă acest lucru în vest. Era prematur. Sentimentul general al naţiunii nu era pregătit pentru asta. Lincoln doar a aşteptat şi a pândit timpul potrivit. Apoi a fost un succes. Acum toţi recunosc înţelepciunea acţiunilor sale.
Doamna White continuă: "Ei [soldaţii] întreabă 'Dacă reuşim să reprimăm rebeliunea, ce am câştigat?' Pot doar să răspundă descurajator 'Nimic'" (p. 255). Frumoase cuvinte pentru a-l încuraja pe domnul Lincoln, soldaţii şi nordul în orele întunecate când aveau nevoie!
Continuă: "Sistemul sclaviei, care a ruinat naţiunea noastră, e lăsat să trăiască şi să dea naştere la altă revoltă” (aceeaşi pagină). O profeţie clară şi falsă. Nu s-a întâmplat aşa ceva, după cum ştim cu toţii acum.
Apoi: "Perspectiva din faţa naţiunii noastre este descurajatoare" (aceeaşi pagină). Da, din punct de vedere omenesc. Dar ea pretindea că are revelaţii divine în privinţa viitorului. Dacă pretenţia ei era adevărată ar fi văzut victoria de la final, ceea ce neagă cuvintele ei.
Ascultaţi-o iar, cu acelaşi ton mohorât: "Când mi s-a arătat acest război, mi se părea un lucru ciudat şi nesigur ca nici un altul... Pare a fi imposibil ca războiul să ie condus spre succes" (p. 256). Da, pentru ea era nesigur, imposibil să reuşeşti. Dar doar atât ştia Dumnezeu despre asta? Doar asta putea spune? Amintiţi-vă că scrie sub inspiraţia lui Dumnezeu; scrie cuvintele pe care El i le spune! Tot ce scrie ea, fie într-o scrisoare privată, fie într-un articol de ziar, spune că e inspirat. Astfel: "Dumnezeu vorbea prin lut... În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă prezint ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu nici măcar un articol de ziar în care să exprim părerile mele personale. Ce scriu este ceea ce mi-a deschis Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină ce strălucesc de la tron" ("Mărturii” Vol. V., p.67). Iată, limpede ca lacrima – fiecare cuvânt pe care-l scrie e o rază de lumină de al tronul lui Dumnezeu! Deci, pentru Dumnezeu era un război nesigur, imposibil de câştigat! Sigur Dumnezeu a fost foarte surprins când l-au câştigat cu adevărat!
Domnul Lincoln, în nevoia sa, a cerut rugăciunile tuturor creştinilor şi a fixat zile de post şi rugăciune. Despre acestea doamna White spunea: "Am văzut că aceste posturi naţionale erau o insultă la adresa lui Iehova... Se proclamă un post naţional! O, ce insultă pentru Iehova!" ("Mărturii” Vol. I., p.257). Aşa era ea alături de domnul Lincoln şi de naţiune la nevoie.
Cu o zi înaintea groaznicei bătălii de la Gettysburg, în care se decidea destinul naţiunii, domnul Lincoln a petrecut noaptea în rugăciuni fierbinţi către atotputernicul Dumnezeu. Aşa mărturiseşte biograful său. Dar nici doamna White, nici adepţii ei n-au înălţat nici o singură rugăciune pentru el sau pentru naţiune. Eram cu ea – şi cu ei – şi ştiu. În timpul celor 28 de ani cât am fost adventist nu m-am rugat niciodată pentru preşedinte, congres, vreun guvernator sau orice altă autoritate. Nu i-am auzit niciodată pe doamna White, pe liderul White sau pe oricare dintre ei s-o facă. De atunci, am luat de multe ori parte la întâlnirile lor mari dar n-am auzit nici o rugăciune pentru cineva din guvern. Totuşi, una din cele mai clare porunci din Evanghelii este să ne rugăm pentru împăraţi, domnitori şi toţi cei cu autoritate (1 Tim. 2:1, 2). De la moartea doamnei White, adventiştii au început să se roage pentru cei din guvern.
Doamna White spunea iar: "Această naţiune va i umilită în praf... Când Anglia declară război, toate naţiunile vor avea un interes personal şi va fi un război general " (p. 259). Pentru un timp părea probabil că aşa va fi şi toţi se temeau de asta; dar nu s-a adeverit. Iată iar o profeţie care era în întregime un eşec. Naţiunea noastră n-a fost umilită în praf. Anglia nu a declarat război. E clar că tot timpul doamna White vedea lucrurile după cum păreau să indice circumstanţele de atunci şi scria după ceea ce vorbeau cei din jurul ei. Dacă era adevărat, aşa cum pretindea ea, că nu scria nimic din capul ei, ci relata ce-i spunea Dumnezeu, oare i-ar fi spus El aşa ceva? Nu ştia Domnul că Anglia nu va declara război? Sigur că ştia. Dacă nu te puteai baza pe prezicerile ei atunci, nu te poţi baza pe ele nici acum. Dacă atunci n-a fost profetul lui Dumnezeu, atunci n-a fost niciodată.
Iată altă minciună: "Dacă naţiunea noastră ar fi rămas unită, ar fi avut putere; dar împărţită, trebuie să cadă.” (p. 260). Nu s-a întâmplat aşa ceva. Nu era împărţită şi nici n-a căzut. Nu ştia Domul acest lucru? Ba da. Dar ea nu ştia.
Doamna White a interpretat Războiul Civil ca un semn al sfârşitului lumii, la fel cum interpretaseră adventiştii războiul european. Ea spune: "Scenele istoriei umane se închid repede.” (p. 260). Sub titlul "Rebeliunea" scrie: "Singura întrebare importantă care ar trebui să fie în minţile tuturor este, Sunt pregătit pentru ziua Domnului? Nu va mai dura mult.” (p. 363).
A trecut de atunci o generaţie. Doamna White, liderul White, şi toţi cei care au predicat şi au auzit atunci acest avertisment sunt morţi. N-aveau nevoie de acest avertisment, căci n-au trăit să apuce acea zi pe care a prezis-o ea. Eşec, eşec şi iar eşec, marcat de scrisori incontestabile care stau dovadă împotriva predicţiilor ei.
Observaţi acum cum le interzicea adepţilor ei să participe la sprijinirea guvernului în lupta pentru a salva Uniunea şi a elibera sclavii.”Mi s-a arătat [adică Domnul i-a arătat] că poporul lui Dumnezeu, care sunt comoara Lui nepreţuită, nu pot lua parte la acest război năucitor căci vine în contradicţie cu toate principiile credinţei lor.” (p. 361). Prin urmare, nici un adventist de ziua a şaptea nu a luat parte la efortul de a salva Uniunea şi de a elibera sclavii – nici măcar nu s-au dus ca asistente medicale. Dacă toţi oamenii ar fi făcut aşa, naţiunea s-ar fi împărţit şi am avea încă sclavie.
În timpul acelor zile întunecate ale Războiului Civil, doamna White îi avertiza în ascuns pe cei căsătoriţi să nu mai facă copii. Timpul era aşa de scurt şi în curând aveau să vină cele şapte ultime plăgi încât copiii născuţi atunci erau sortiţi pieirii. Dar copiii care s-au născut de atunci sunt acum bunici!
În imaginaţia ei vie, a interpretat ororile marelui Război Civil ca dovadă că sfârşitul lumii era aproape, după cum am mai spus. A interpretat la fel şi marele război şi revoluţia din Europa din 1848. Toţi îşi amintesc că în acel an avea loc un război general în Europa, război în care erau implicate mai multe naţiuni. În ianuarie 1849, liderul Bates a publicat un pamflet intitulat "Pecetea Dumnezeului celui viu.” Interpretarea lui era că acesta era ca şi începutul necazului lui Daniel (Dan. 12:1), şi că împlinea Apoc. 11:18: "Neamurile se mâniaseră dar a venit mânia Ta.” La pagina 48 a acestui pamflet el spune: "Timpul de necaz, aşa cum n-a mai fost niciodată (Dan. 12:1), a început.” Ca dovadă a acestui lucru el numeşte câteva din puterile aflate în război: "Prusia, Hanovra, Sardinia, Sicilia, Napole, Veneţia, Lombardia, Tosca, Roma, Austria” etc. La pagina 15 spune: "Şi acum a început necazul, care e datoria noastră?" La paginile 24 şi 26 relatează cum, în timp ce discuta cu alţii această întrebare, doamna White a avut o viziune în care a văzut aceleaşi lucruri! Ea spunea: "A început vremea necazului. Necazul nu se va sfârşi până când pământul nu va fi curăţat de cei răi.”
Liderul Bates spune după aceea: "Cele de mai sus sunt copiate cuvânt cu cuvânt după ceea ce vorbea ea în viziune, prin urmare sunt cuvintele ei neschimbate.”
Observaţi din nou cum era influenţată de Bates să vadă în viziune exact ceea ce susţinea el în prezenţa ei. S-au înşelat amândoi.
Pe 3 Aug. 1861, doamna White a avut o viziune în care i s-a arătat Războiul Civil, de abia început. Ea spune:
"Am văzut locuitorii pământului în cea mai mare confuzie. Război, vărsare de sânge, privaţiuni, nevoi, foamete şi boli se întindeau peste tot pământul " (Mărturii, Vol. I., p.268)
Exact asta preziceau atunci toţi acei care căutau greşeli – foamete şi boli. N-a fost nici foamete, nici boală. Nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Prezicerile ei au dat greş. De unde a primit atunci acea „viziune”? Sigur că nu de la Dumnezeu ci din ideile celor din jurul ei, la fel ca şi în cazurile celorlalte „viziuni”. Evenimentele au dovedit acest lucru.
Capitolul 16 - A pretins că descoperă păcate secrete
Aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel de persoane, denominaţia a avut în general despre doamna White păreri extravagante şi chiar superstiţioase, recunoscând-o ca profetul şi liderul lor spiritual. Acest lucru era încurajat atât de pretenţiile ei cât şi de învăţăturile adepţilor ei credincioşi. A pretins că e mesagerul special al lui Dumnezeu şi că i s-a dat sarcina să descopere şi să mustre "păcate secrete"; şi că a fost dusă în viziune din casă în casă, unde asculta conversaţii pe care îi era interzis să le relateze. Mulţi din adepţii ei o considerau o persoană dotată cu puteri supranaturale şi mergeau la ea pentru sfaturi ca şi cum ar merge înaintea lui Dumnezeu.
Liderul A. G. Daniells, preşedintele Conferinţei lor Generale din 1901, într-o afirmaţie făcută pe 12 Feb. 1914, spunea: "La începutul lucrării mele, pe când eram tânăr, credeam că doamna White ştie totul despre mine; că poate să-mi citească gândurile.” De atunci şi-a dat seama că nu e aşa şi şi-a caracterizat părerile anterioare ca fiind "superstiţii.”
Cam în aceeaşi vreme, liderul F. M. Wilcox, editor la Review and Herald, principalul ziar al denominaţiei lor, a spus cum s-a simţit când, încă băieţel, a văzut-o pentru prima oară pe doamna White şi a auzit-o vorbind. Spune: "Credeam că poate privi prin mine; că ştia tot ce făcusem vreodată.” La fel a caracterizat şi el părerile lui, ca fiind "superstiţii.”
Domnul Charles T. Shaffer, mai mulţi ani de zile lider al bisericii adventiste de ziua a şaptea din Washington, D. C., într-o afirmaţie datată 10 noiembrie 1915, spunea: "Am considerat-o întotdeauna pe doamna White ca profetul Domnului şi că toate lucrurile erau deschise înaintea ochilor ei şi că putea vedea la fel de bine cum văd eu printr-un geam.” Mai târziu şi-a dat seama că nu era aşa. Ea îşi lua informaţiile de la alţii.
Una din pretenţiile doamnei White' era că Dumnezeu o împuternicise să cunoască gândurile şi secretele oamenilor fără ca ei să ştie şi apoi să-i mustre şi să-i demaşte pentru a salva biserica de corupţie ascunsă. Ascultaţi-o: "Dumnezeu a găsit plăcere să-mi deschidă secretele vieţii interioare şi păcatele ascunse ale poporului Său. Mi s-a dat sarcina neplăcută de a mustra răul şi de a demasca păcatele ascunse.” ("Mărturii" Vol. III., p.314).
Spune apoi cum îi vedea în casele lor, le asculta conversaţiile, lua parte la adunările lor şi asculta tot ce vorbeau în privat, la fel cum Dumnezeu vede, aude şi ştie toate acestea. Nimic nu-i poate fi ascuns ei. ("Mărturii” Vol. V., p.68). Astfel, liderul Uriah Smith, în "Răspunsuri date obiecţiilor” ediţia din 1868, la pagina 6, spune: "Au expus păcate ascunse, au adus la lumină răutăţi ascunse şi au scos la iveală motive malefice ale inimilor înşelătoare.”
Există o grămadă de dovezi care să contrazică această pretenţie. Multe fapte reale din viaţa ei contestă această pretenţie. Mai târziu, liderul Smith însuşi s-a îndoit de această pretenţie a doamnei White. Pe data de 22 martie 1883, mi-a scris despre îndoiala lui în ceea ce privea mărturiile ei. Citez câteva rânduri: "Cazurile lui C------ şi S----- mă uimesc.”
Nu-i nici o mirare că-l uimeau, la fel cum ne uimeau pe toţi. Îi ştiu bine pe amândoi aceşti lideri. Dar păcatele lor nu i-au fost descoperite doamnei White, deşi era apropiată de amândoi.
Să luăm alt caz – acela al liderului Nathan Fuller. Liderul Fuller era un bărbat cu înfăţişare impunătoare, multe abilităţi şi era foarte stimat de adventişti. În Niles Hills, Pa. Era o biserică mare. Locuia aproape de ea şi a supravegheat această biserică timp de ani de zile. Cam prin 1869 sau 1870 liderul White şi soţia lui au vizitat această biserică şi au stat în casa domnului Fuller. Liderul White l-a lăudat public pe Fuller ca fiind un om evlavios, cu multe abilităţi. La numai câteva zile, prin mărturia unei surori mustrate de conştiinţă din biserică, s-a descoperit că ani de zile, Fuller practicase adulterul cu cinci sau şase femei din biserică. Toate au mărturisit şi l-au obligat şi pe Fuller s-o facă. Comunitatea s-a strâns în jurul lui în mare număr. Întreaga denominaţie resimţea şocul şi ruşinea. Dar cel mai rău a lovit-o pe doamna White. Stătuse zile întregi în casa lui Fuller, la întâlniri cu el, le întâlnise pe toate aceste femei şi totuşi n-a ştiut nimic de toată această stricăciune. M-am dus acolo puţin mai târziu şi am ţinut întâlniri timp de 2 săptămâni, i-am întâlnit pe aceşti oameni şi am aflat întreaga poveste ruşinoasă.
Acest caz a expus falsitatea pretenţiei doamnei White că Dumnezeu îi descoperea "păcatele ascunse" ale poporului Său. Ce putea spune? Ca de obicei, după ce toată lumea aflase, a avut o mărturie în care spunea totul. E tipărită în "Mărturii pentru biserică” Vol. II., p.449-454. Spune: "Cazul lui N. Fuller mi-a provocat multă durere şi suferinţă în suflet.” Da, din moment ce expunea propriul ei eşec. Pentru a se scuza, spune: "Cred că Dumnezeu a aranjat ca acest caz de ipocrizie şi răutate să fie adus la lumină aşa cum s-a întâmplat.” Adică, Dumnezeu i l-a ascuns şi le-a lăsat pe femei să-l expună! Dacă a existat un caz în care să fie nevoie de pretinsul ei „dar” de a descoperi „păcate secrete”, iată-l – un păcat de amploare, îngrozitor, ascuns timp de ani de zile în care era implicată întreaga biserică. Îl întâlnise adesea pe Fuller la adunări generale, fusese în casa lui şi le întâlnise şi pe toate aceste femei. Şi totuşi nu ştia nimic despre asta. Nu-i de mirare că Smith era uimit.
Al doilea caz menţionat de Smith era acela al unui lider mult mai important decât Fuller. Ţineam întâlnirea într-o biserică în care ţinuse întâlniri până nu demult acest lider. Liderul bisericii şi soţia lui mi-au spus cum a încercat el s-o seducă pe ea şi cum încercase acelaşi lucru cu o tânără soră, fiica lor adoptivă. Cercetările au descoperit faptul că timp de mai multă vreme încercase acelaşi lucru în alte locuri. Am prezentat aceste fapte Conferinţei şi a fost destituit din poziţia sa. Doamna White luase parte cu el la întâlniri timp de mai multe săptămâni şi fusese în aceeaşi biserică cu el; totuşi nu ştia nimic despre toate astea. Habar n-a avut până n-a ieşit totul la iveală.
Mai târziu, un alt caz, unul foarte urât, a ieşit la lumină. Un lider care fusese unul din oamenii lor cei mai valoroşi şi mai de încredere, a venit la Battle Creek cu o săptămână înaintea Conferinţei generale de acolo. Urma să predice în Cort în după-amiaza Sabatului. Soţia lui îl bănuia de multă vreme de infidelitate. Aşa că, în timp ce-i căuta într-o zi prin valiză, a găsit ascunse mai multe scrisori de la o femeie, scrisori care dezvăluiau relaţia lor secretă. I-a informat pe oficiali şi nu i s-a mai permis să urce la amvon. La conferinţă l-am auzit mărturisindu-şi ruşinea înaintea celor câteva sute din Cort. Apoi, ca de obicei, după ce ieşea totul la iveală, doamna White a avut o mărturie în privinţa aceasta, mărturie intitulată "Păcatul licenţiozităţii.” Am acum această mărturie.
Aceste cazuri arată că pretenţia ei că Dumnezeu i-a încredinţat sarcina să descopere „păcatele ascunse” din biserică era nefondată. Cred că mi-a scris frumoase mărturii personale în timpul lucrării mele. Am examinat-o cu atenţie pe fiecare pentru a vedea dacă nu exista nici o aluzie la viaţa mea pe care numai Dumnezeu putea s-o ştie. N-am găsit niciodată nici măcar vreun cuvânt în nici una din ele. Toţi cei care mă cunoşteau aşa cum mă ştia ea ar fi putut să spună tot ce-a spus ea. Pe lângă asta, a făcut câteva greşeli, presupunând că se vor întâmpla nişte lucruri care nu s-au întâmplat.
Lucruri ca evenimentele relatate înainte, care se întind pe mai multe cazuri, mi-au distrus în cele din urmă încrederea în pretenţiile ei că e inspirată divin.
Cu câţiva ani înaintea morţii doamnei White, au fost descoperite atât de multe cazuri de imoralitate într-una din editurile lor fruntaşe încât instituţia devenise rău famată în comunitatea unde se afla. La cercetări, aproape 20 de angajaţi, unii din ei dintre cei mai credincioşi membri ai bisericii, persoane care dădeau zeciuiala, au trebuit să fie concediaţi pentru proastă conduită. Totuşi, doamna White, profetul lor, nu ştia nimic despre această stare deplorabilă a lucrurilor.
Aceste cazuri şi multe altele ce pot i amintite sunt suficiente pentru a arăta că pretenţia ei că Dumnezeu îi încredinţase sarcina să descopere "păcate ascunse" din biserică era nefondată N-avea acest dar. Ca una care descoperea păcate secrete, a eşuat mult. În acest lucru, ca şi în multe altele, şi-a greşit chemarea şi şi-a asumat o responsabilitate care nu-i revenea ei.
Ca şi profeţii oracolului din Delfi din Grecia antică, strângea informaţii în linişte şi cu asiduitate din multe surse şi despre multe lucruri despre care nu putea şti prea mult sau chiar deloc. Şi-a bazat pe ele multe din mărturii, care au fost prezentate ca fiind revelaţii directe de la Dumnezeu. Dar, ca şi în cazul profeţilor din Delfi, cu cât ieşea la lumină adevărata sursă a informaţiilor ei, „darul” ei cădea în dizgraţie