Viaţa lui Ellen White


Capitolul 17 - Influenţată să scrie Mărturii



Yüklə 0,57 Mb.
səhifə13/15
tarix12.01.2019
ölçüsü0,57 Mb.
#95544
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15

Capitolul 17 - Influenţată să scrie Mărturii

Poate fi uşor dovedit că doamna White a fost influenţată de ceea ce spuneau alţii să-şi scrie mărturiile către oameni. Ea a negat acest lucru şi a încercat să-i facă pe adepţii ei să creadă că a primit informaţiile direct din cer - că "îngerul Domnului" îi vorbise şi îi arătase cazurile lor. (Vezi "Mărturii" Vol. III., p.314, 315; Vol. V., p.65, 683). Dar sunt prea evidente faptele care dovedesc opusul. Iată aceste exemple ilustrative:



A mustrat persoana greşită

Cam prin anul 1882, doi lideri adventişti, E. p.Daniels şi E. R. Jones, lucrau împreună în Michigan. Într-un discurs despre sănătate, unul din ei făcuse nişte remarci destul de ofensive faţă de gusturile estetice.


La puţin timp după aceea, liderul Daniels a primit o mărturie din partea doamnei White, care-l mustra pentru ofensă, despre care ea spunea că a acut loc în Parma, Mich. Dar, aşa cum s-a dovedit, a mustrat persoana greşită iar evenimentul n-a avut loc în Parma ci într-un alt loc.
În loc să-şi recunoască greşeala, doamna White l-a făcut pe liderul Daniels, cel acuzat, să facă următoarea afirmaţie:
"Printr-o neînţelegere, s-a întâmplat să fiu mustrat în locul altei persoane căreia i se adresa mustrarea şi care o merita pe drept. Dacă s-ar fi cunoscut toate faptele, n-ar mai exista nici cea mai mică lipsă de respect faţă de motivele care au influenţat-o, deoarece a presupus că avea cele mai bune motive să creadă că informatorul ei îi spusese adevărul. Şi aşa a şi fost dar a greşit numele persoanei. Tot ceea ce i-a spus era adevărat despre altă persoană deşi incidentul n-a avut loc în Parma" (Supliment la Review and Herald, Aug. 14, 1883, p.10).
În cel mai bun caz, aceasta e "o scuză proastă pentru o eroare inspirată.” Demonstrează fără nici o urmă de îndoială că în această situaţie, cel puţin doamna White a fost influenţată să scrie respectiva mărturie de către cineva care i-a relatat cazul; că "informatorul ei" nu era "un înger din cer" care-i vorbea, aşa cum a pretins, ci un muritor care a greşit; şi că, între ei, acest "informator" şi doamna White au încurcat lucrurile rău de tot, atât în ceea ce priveşte locul cât şi persoana.
Când Dumnezeu mustră un om nu-l mustră pe unul greşit. Când l-a trimis pe proorocul Natan la David cu mesajul "Tu eşti acel om" a lovit persoana corectă.
Continuându-şi explicaţia, liderul Daniels a spus: "Doamna White mi-a spus clar că aceste informaţii veneau de la un domn pe care-l cunoscuseră călătorind prin vest.”
Acest lucru dovedeşte încă o dată falsitatea pretenţiei ei că nu era influenţată să-şi scrie mărturiile cu ajutorul informaţiilor căpătate de al anumite persoane.
Această mărturie a fost scrisă de doamna White în timp ce era în Colorado. Dacă liderul Daniels, cel căruia îi era adresată, ar fi fost vinovat, probabil că niciodată nu s-ar fi îndoit de originea ei; iar liderii bisericii ar fi considerat-o ca şi pe celelalte mărturii ale ei: "Cum putea sora White să ştie ce făcea liderul Daniels atât de departe în Parma, Mich., dacă Domnul nu i-ar fi arătat într-o viziune?" dar greşeala i-a arătat originea. Tot ceea ce putea face doamna White în acel moment era să arunce vina asupra omului care i-a dat informaţiile.
Bazându-şi comunicarea pe mărturia unui singur om, trecea cu vederea un principiu clar din Biblie: "Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau a trei martori " (1 Tim. 5:19). Dar a făcut asta mereu în mărturiile ei. Avea mereu urechile plecate spre informaţii.
Scriitorul acestor rânduri îl cunoştea bine pe liderul Daniels. Greşelile pe care le-a făcut doamna White în acest caz i-au zdruncinat atât de mult credinţa în mărturiile ei că aproape că a părăsit lucrarea. Am avut o discuţie lungă cu el, încercând să-i îndepărtez îndoielile; dar l-au bântuit mereu şi şi-a deschis ochii la alte greşeli ale doamnei White. În cele din urmă, după ani de lupte, s-a retras din denominaţie iar acum luptă împotriva ei, la fel ca sute de lideri adventişti, persoane oficiale şi laici sinceri, iar numărul lor creşte mereu.

"Care a fost cauza"

Să luăm alt caz. Mai mulţi ani de zile, anumiţi lucrători iresponsabili şi independenţi din sud şi-au făcut obiceiul de a merge printre membrii bisericilor din statele din nord şi să strângă zeciuieli şi donaţii pentru lucrarea lor. Liderul George F. Watson, preşedintele conferinţei din Colorado, a refuzat ca acest lucru să aibă loc la conferinţă. Imediat a primit o mărturie din partea doamnei Whie, pe 22 ianuarie 1906, care apăra această practică şi-i cerea să tacă din gură. În ea, spunea:


"Timp de ani de zile mi s-a arătat că eu trebuie să-mi administrez zeciuiala... Eu însumi mi-am administrat zeciuiala în funcţie de cazurile şi nevoile care mi s-au prezentat... E un subiect ce nu trebuie discutat; căci voi fi nevoită să fac lucrurile cunoscute iar eu nu vreau acest lucru... Iar dacă cineva îmi va spune 'Soră White, vrei să dai zeciuiala unde crezi că e mai multă nevoie de ea?' îi voi răspunde 'Da' şi voi face acest lucru. Le felicit pe surorile care şi-au dat zeciuiala acolo unde era cea mai mare nevoie... Timp de ani de zile, au mai fost persoane ici şi acolo care şi-au pierdut încrederea în capacitatea lor de a-şi administra zeciuiala şi mi-au dat mie această sarcină... Am luat banii, le-am dat o chitanţă şi le-am spus unde vor merge banii. Vă scriu aceste lucruri ca să vă păstraţi sângele rece şi să nu vă agitaţi şi să faceţi vâlvă în jurul acestei probleme, ca să nu le urmeze şi alţii exemplul.”
Această comunicare din parte doamnei White contrazicea pe faţă ceea ce scrisese în urmă cu zece ani. În Review and Herald din 10 noiembrie 1896, spusese:
"Nimeni să nu se simtă liber să-şi reţină zeciuiala pentru a o folosi după cum crede. Nu trebuie să o folosească după cum cred ei, chiar dacă li se pare că e pentru lucrarea Domnului... Liderul nu trebuie să creadă că poate reţine şi administra după cum crede el doar pentru că e lider.. Nu e a lui... Să nu lase ca influenţa lui să conceapă planuri care să ia zeciuielile şi darurile dedicate Domnului. Toate acestea să ie puse în trezoreria Lui.”
În 1909, împreună cu aceasta, o altă problemă la fel de importantă, au fost publicate în Volumul IX al "Mărturiilor.” La un consiliu al comitetului conferinţei generale, ţinute în spatele uşilor închise în Washington, D. C., pe 27 Oct. 1913, după citirea acestor două afirmaţii contradictorii, liderul Watson, cu fiecare din ele într-o mână, a spus că nu putea crede că fuseseră scrise amândouă de aceeaşi persoană. A spus că l-a acuzat pe J. E. White, fiul cel mai mare al doamnei White că e autorul mesajului din 1906; îi spusese că el credea că era "un produs al minţii sale blestemate.” Timp de aproape opt ani lungi, fusese lăsat în întuneric în ceea ce priveşte adevărul dacă era o mărturie reală sau nu şi a afirmat că sute de mii de dolari au fost luaţi de la locul lor prin folosirea care le-a fost dată.
În final, la aceeaşi întâlnire, liderul W. C. White, răspunzându-i lui Watson, a făcut următoarea afirmaţie:
"Scrisoarea a fost scrisă de mama mea şi a fost duplicată, o copie fiindu-i trimisă fratelui Watson iar alta, foarte neînţelept după părerea mea şi-mi pare rău s-o spun, fratelui meu. Cauza a fost o scrisoare a fratelui meu către mama. Îmi pare foarte rău că a fost scrisă această scrisoare.”
Observaţi câteva lucruri importante:
1. Avem aici două mărturii "inspirate" ale doamnei White care se contrazic reciproc.
2. A fost influenţată de unul din fiii ei să scrie una din ele, după cum mărturiseşte celălalt fiu. Acest lucru zădărniceşte pretenţia ei că n-a fost influenţată să scrie mărturiile.
3. Observaţi de asemenea duplicitatea ei. În mărturiile ei tipărite pentru biserică, le interzice altora să-şi folosească zeciuielile dup cum credeau ei că e mai bine. Toate trebuie să intre neapărat în trezorerie. Dar ea însăşi nu numai că şi-a folosit propriile zeciuieli dar şi cele ce i-au fost încredinţate de alţii aşa cum a vrut, nepunând nici una în trezorerie, aşa cum cerea altora. În mod privat, îi încuraja pe cei încrezători să-i dea ei zeciuielile, contrat mărturiilor ei publicate. Când s-a descoperit acest lucru, l-a obligat pe Watson să-l ascundă, ca să nu fie obligată să dea o explicaţie iar alţii să fie influenţaţi să urmeze exemplul ei şi exemplul celor cărora le conducea ea acţiunile. Ce putem spune despre o astfel de duplicitate la un pretins profet al lui Dumnezeu?
4. Dacă era potrivit ca unuia din fiii ei să-i „pară rău” pentru o mărturie pe care ea a fost inspirată să o scrie printr-o scrisoare a celuilalt fiu, de ce n-ar fi potrivit ca întregii biserici să-i pară rău pentru multe alte lucruri pe care ea a fost influenţată să le scrie în acelaşi fel?
Doamna White a fost mereu influenţată la fel de către fiii ei şi de către liderii din denominaţie, pentru a scrie mărturii către persoane şi biserici. Atât ei cât şi ea au încercat să ascundă faptul că mărturiile ei îşi aveau originea aici. În anii de mai târziu, unii, ca liderul A. G. Daniells, preşedintele conferinţei lor generale din 1901, când au dorit o mărturie de a ei împotriva altcuiva, îi scriau fiului ei W. C. White, iar el le citea comunicările mamei lui. Apoi, când erau întrebaţi dacă îi scriseseră doamnei White despre respectivele persoane, ei neaga, ceea ce era tehnic vorbind adevărat, dar era complet fals în fapte şi în efectul avut, căci îi scriseseră ei prin intermediul fiului ei. Au recurs şi ei şi ea la asemenea subterfugii nedemne pentru a o proteja în munca ei şi a-i apăra mărturiile. Nici un dar, profesare a lui sau ascultare n-a împiedicat-o pe ea sau pe ei să practice înşelătoria.
Chiar din 1867 însăşi doamna White a recunoscut că era influenţată să scrie mărturiile de scrisori din partea fraţilor. Vezi ultima parte a capitolului "Scurtă schiţă a vieţii ei" paginile 77, 78. Atunci, ce rost mai avea să nege acest lucru mai târziu?

Influenţată de Dr. Kellogg să nege învierea trupului

Toţi adventiştii susţin cu tărie învierea materială a trupului care merge în mormânt. În 1878, Dr. Kellogg a susţinut teoria că trupul mort nu va învia niciodată ci că tot ceea ce mai rămâne dintr-o persoană la moartea acesteia e un dosar al vieţii ei ţinut în cer. La înviere, va primi un trup ca şi primul dar complet nou, din materie nouă şi va crede că e aceeaşi persoană cu cea dinainte! Dr. Kellogg l-a influenţat pe liderul James White să susţină această vedere nouă. Kellogg şi-a prezentat noua lui teorie la conferinţa generală din 8 Oct. 1878 şi a publicat-o mai târziu într-o carte intitulată "Învierea sufletului.” A întâmpinat o opoziţie puternică; dar liderul White s-a folosit de toată influenţa lui pentru ea. Ne-a invitat pe mine şi pe liderul J. N. Andrews la o conferinţă privată cu el şi cu soţia lui, sperând să ne câştige de partea lui. Dar n-a reuşit să răspundă obiecţiilor noastre. A întrebat-o apoi pe soţia lui dacă avea vreo „lumină” asupra acestui subiect. A declara imediat că Domnul îi arătase că nici o părticică din vechiul trup nu va fi înviată ci că va fi format un trup nou, din materie nouă. Am întrebat-o ce zice despre trupul lui Cristos care a fost înviat. A spus că l-a lăsat atunci când S-a înălţat. Deoarece Domul rezolvase problema, n-am mai îndrăznit să spunem nimic deşi nu eram convinşi. Apoi, a mers în faţa conferinţei şi a făcut aceleaşi afirmaţii pozitive cu privire la ceea ce îi „arătase” Domnul.


Un tânăr lider a întrebat-o cum împăca afirmaţia prezentă cu ceea ce scrisese înainte despre îngerul care „privea ţărâna preţioasă a lui William Miller.” Sigur că n-a putu să răspundă. În loc de asta, l-a acuzat pe lider că e puţin parvenit şi i-a cerut scurt să se aşeze. Noi restul am rămas nemişcaţi.
Vedem aici cum era influenţată de Dr. Kellogg şi de soţul ei pentru a confirma ce doreau ei. E un exemplu al modului în care era atât de uşor influenţată şi adopta imediat orice teorie nouă sau ciudată susţinută de asociaţii ei şi cât de repede punea pe ea sigiliul inspiraţiei şi aprobării divine.
Dar această idee speculativă despre înviere n-a prins la oamenii ei aşa că au renunţat curând la ea. În ciuda puternicelor afirmaţii contrarii ale doamnei White, biserica ei încă crede şi învaţă vechea doctrină a învierii trupului material care merge în mormânt. acesta e unul din multele lucruri pe care le-a învăţat odată doamna White ca fiind revelaţii divine din partea lui dumnezeu şi pe care biserica ei nu le mai crede.
Mai mulţi ani de zile, în mărturiile publicate de ea, critică, mustră şi acuză persoane ale căror nume erau publicate; dar în final au fost făcute atâtea obiecţii încât, în 1883, când mărturiile ei au fost revizuite, numele acestea au fost omise iar persoanele la care se făcea referinţă erau indicate prin literele alfabetului. Una din mărturiile ei incriminatorii la adresa unei persoane a provocat un proces pentru daune în valoare de $50.000. Procesul a fost rezolvat în afara tribunalului. Dar dacă era corect să publice aceste nume de al început, de ce n-a continuat s-o facă? Omiterea acestor nume în acest mod e o mărturie deschisă că n-a fost inspirată de Dumnezeu să le scrie de la început..”Inspiraţia” ei de a scrie aceste nume şi epistole voluminoase a venit din altă sursă, după cum am mai arătat.
În timpul vieţii ei, oricine din denominaţie putea fi atacat, certat sau concediat dacă se întâmpla ca cineva să-l denunţe sau să se plângă de el. Nimeni nu se putea ascunde de creionul ei caustic, gata să scrie o mustrare. Un denunţ din partea ei însemna un stigmat pe caracterul şi poziţia din denominaţie pe viaţă. Arta în acelaşi timp şi spaima şi oracolul idolatrizat al denominaţiei.
Capitolul 18 - Au călcat Sabatul nouă ani de zile
Evreii şi adventiştii de ziua a şaptea ţin Sabatul aşa cum învaţă Biblia, de la apusul până la apusul soarelui (Lev. 23:32; Marcu 1:32). Liderul Bates i-a făcut pe doamna White şi pe soţul ei să accepte Sabatul în 1846. Fusese căpitan pe mare şi începea ziua la 6 p.M. după orarul de navigare. Aşa că a început Sabatul la fel. Prin el, doamna White a ajuns să-l ţină la el până în 1855 – timp de nouă ani.
Într-un pamflet publicat la New Bedford, Mass., în 1850, intitulat "Controversa Sabatului" paginile 80-82, liderul Bates a scris un articol cu titlul "Începutul Sabatului.” El spune: "Nu putem fi prea specifici în acest caz; lui Dumnezeu Îi aparţin toate momentele zilei.” Aduce apoi argumente în favoarea orei 6P. M. şi spune: "Prin urmare, după aceeaşi regulă, (şi nu prin alta) ţinem socoteala săptămânilor şi trebuie neapărat să începem ziua scripturistică la 6P. M.” În alt pamflet intitulat "Mesajul pecetluirii" publicat în 1849, în acelaşi loc, spune: "Sabatul începe vineri seara, la 6P. M. ; toate celelalte cifre sunt o pierdere de vreme" (p. 38).
Aşa că doamna White l-a urmat orbeşte pe Bates şi această practică nescripturistică timp de nouă ani. Acest lucru nu –i mulţumea pe toţi şi s-a iscat o discuţie. Unii pledau pentru răsărit iar alţii pentru apus. Se temeau de o ruptură. Dar influenţa lui Bates era la conducere şi i-a făcut să accepte ora 6P. M.
În 1868, liderul U. Smith a publicat un pamflet intitulat "Viziunile – răspunsuri la obiecţiile aduse” de 144 de pagini. La pagina 90 îl citează pe liderul White: "În două viziuni, doamna White a văzut ceva referitor la timpul începerii sabatului. Prima a avut loc în 1847, la Topsham, Maine. În acea viziune, i s-a arătat că începerea Sabatului la răsărit era greşită.”
Dacă domnul i-ar fi dat aceste viziuni, cât de natural şi de uşor ar i fost că timpul corect era apusul. De ce să-i spună că răsăritul era greşit şi să lase biserica în eroare mai mult de opt ani, în ceea ce priveşte timpul corect? Răspunsul e simplu. Bates era încă la conducere şi se opunea răsăritului, iar ea „vedea” prin ochelarii lui; atâta tot.
În Scrieri timpurii de doamna White, ediţia din 1882, la paginile 25-28, există un raport al aceleiaşi viziuni de la Topsham, Maine, în 1847. Ea spune: "Am văzut un înger venind în zbor spre mine. M-a luat repede de la pământ şi m-a dus în cetatea sfântă.” Acolo, a fost dusă de Isus în Locul preasfânt şi i-a arătat chivotul. Isus a deschis chivotul şi i-a arătat Cele Zece Porunci. Ea spune: "Cea de-a patra, Porunca Sabatului, strălucea mai mult decât celelalte... Am văzut că sfântul sabat este şi va fi zidul despărţitor dintre adevăratul Israel al lui dumnezeu şi cei necredincioşi.” Apoi, pagină după pagină, are viziuni una după alta. Merge adesea în rai, vorbeşte familiar cu Isus şi cu îngerii. I se spune mereu despre Sabat, cât de sfânt este şi că reprezintă pecetea lui Dumnezeu şi că oamenii "sunt încercaţi prin problema Sabatului" (p. 35). De ce nu i s-a spus într-una din aceste vizite că începea Sabatul la vremea greşită, ţinând părţi din două zile? Dar nu i s-a făcut nici măcar o aluzie.
Cum a descoperit până la urmă? Astfel: această problemă dădea naştere la o separare între ei. Aşa că i s-a cerut liderului J. N. Andrews, cel mai învăţat om pe care-l aveau pe atunci, să studieze prolema şi să-şi prezinte concluzia la conferinţa ţinută în Battle Creek, Mich., pe 16 Noiembrie 1855. A făcut asta şi a decis că apusul era timpul din Scriptură pentru a începe Sabatul. Conferinţa a votat pentru a accepta părerea lui şi întreaga denominaţie a trecut de la ora 6P. M. la apus, după nouă ani de eroare în această problemă vitală.
Acest lucru e povestit pe larg de către Smith în "Viziunile – răspunsuri la obiecţiile aduse" paginile 88-93. Apoi, la patru zile după ce Andrews şi conferinţa rezolvase problema, doamna White a avut o viziune în care un înger i-a spus că apusul era timpul corect!!! Smith spune: "După conferinţă, pe 20 noiembrie, i s-a dat o viziune care stabilea apusul pentru cei care nu se hotărâseră " (p. 93). Acest lucru a supărat-o pe doamna White. Aşa că în acea viziune i s-a plâns îngerului şi a cerut o explicaţie. Ea spune: "Am întrebat de ce s-a întâmplat aşa că trebuie abia acum să schimbăm ora începerii Sabatului. Îngerul a spus 'Vei înţelege, dar nu încă, nu încă'" ("Mărturii" Vol. I., p.116).
Asta s-a întâmplat acum vreo şaizeci de ani; doamna White a murit; dar explicaţia promisă n-a mai fost dată. Aşa c-o s-o dau eu acum: În viziunile ei vedea doar ceea ce-o învăţa Bates. Când Andrews a trecut la conducere, şi-a schimbat părerile şi a văzut exact ceea ce învăţau el şi cei de la conferinţă. Asta-i tot şi la fel s-a întâmplat cu toate revelaţiile ei.
Observaţi importanţa acestui eşec. Timp de nouă ani, au început cu toţii Sabatul la 6P. M. vinerea. În iunie la ora 6P. M. soarele mai era două ore cer când începeau Sabatul. Ţineau două ore din ziua de vineri, două ore pe care le muncesc acum. La ora 6P. M., cu soarele încă pe cer timp de două ore sâmbăta, mergeau la muncă – la arat, spălat, etc. Lucrau două ore din Sabat, timpul sfânt, aşa cum îl consideră ei acum. În decembrie era invers; lucrau două ore vinerea după ce începea Sabatul şi ţineau două ore sâmbăta seara după ce se termina Sabatul! Aşa că de fapt au călcat Sabatul în fiecare săptămână timp de nouă ani de zile. Şi toate astea în timpul frecventelor conversaţii despre sfinţenia sacrului Sabat ale doamnei White cu Isus şi cu îngerii! Oare nu i-a luat pe Bates şi pe Andrews drept îngeri?


Yüklə 0,57 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin