Viaţa secretă a plantelor



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə12/36
tarix25.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#12924
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   36

Partea a treia

9. ASCULTÂND MUZICA SFERELOR .VIAŢA ARMONICĂ A PLANTELOR


Se povesteşte că zeul Krişna, a opta şi cea mai importantă din toate reîncarnările sau avatarurile lui Vişnu, părtaş, la un loc cu Siva şi Brahma, la trinitatea sacră a hinduşilor, se slujea de muzică spre a provoca creşterea peste măsură de bogată a unei vegetaţii cu însuşiri magice în Kunjavan, cetate din Vrindavan, celebră de mult timp pentru muzicanţii ei sacri. Mult mai târziu a izvorât o altă poveste, despre Mian Tan Sen, unul din înţelepţii de la curtea celebrului împărat mongol Akbar. Acest înţelept făcea adevărate minuni cu ajutorul cântecelor sale: aducea ploaia, aprindea o lampă cu ulei fără ca cineva să se apropie de ea, ba chiar le cânta plantelor cântecele indicate care erau şi cântece de dragoste şi rugăciuni în acelaşi timp, ragă, ceea ce le făcea să înflorească înainte de venirea primăverii. Această fermecătoare legendă pare a fi confirmată de texte din literatura tamilă, unde găsim referinţe la „ochii" (mugurii) trestiei de zahăr, care cresc ca din apă ca răspuns la bâzâitul drăgăstos al cărăbuşului pătat şi unde aflăm că florile de aur ale plantei Cassia fistula produc mult mai mult nectar dacă sunt răsfăţate în valurile dulci ale unui cântec de leagăn.

Doctrul T.C.Singh, directorul departamentului de botanică al Universităţii din Annamalai, o localitate situată la sud de Madras, om cu temeinice cunoştinţe în materie de istoria vechii Indii şi de filozofie şi familiarizat cu vechile legende indiene, s-a hotărât să încerce câteva experienţe personale. De la studiul scurgerii protoplasmei în celulele unei plante acvatice, Hydrilla verticillata, el trecu la experienţe cu un diapazon aşezat la doi metri de plantă. Cu ajutorul unui microscop, el a putut constata că, datorită sunetului diapazonului pe care îl punea să vibreze timp de o jumătate de oră, înainte de ora şase dimineaţa, protoplasma avea o viteză de deplasare mult mai ridicată, asemănătoare cu aceea care se înregistra abia mai târziu, de regulă după apusul soarelui. Au urmat repetări şi verificări în cursul cărora s-a putut observa acelaşi fenomen şi în cazul când în apropierea plantelor se interpreta la vioară o piesă melodioasă. După cincisprezece zile de experienţe, plantele în cauză erau mult mai înalte şi mai viguroase decât plantele-martor.

Încurajat de aceste rezultate, doctorul Singh l-a rugat pe unul din prietenii săi muzicieni, Gouri Kumari, să cânte câtorva balsamine o raga cu ajutorul vechii sale veena, un instrument cu şapte coarde, asemănător cu luthul. Kumari cânta fără întrerupere timp de douăzeci si cinci de minute în fiecare dimineaţă, în faţa balsaminelor din specia Impatiens balsamina, instalate în hârdaiele lor largi într-o încăpere normal luminată şi ventilată. După o perioadă de o lună de asemenea tratament stimulatoriu, plantele fură scoase afară la întâi noiembrie, în acelaşi timp cu altele, plantele-martor. Udate toate la fel şi fără nici un fel de îngrăşământ chimic sau natural, plantele înfloriră toate în aceeaşi zi, 22 noiembrie, părând a se dezvolta mai departe în acelaşi ritm. Totuşi, după circa cinci săptămâni, balsaminele experimentale începură s-o ia vizibil înainte şi, la sfârşitul lui decembrie, producţia lor de frunze era cu şaptezeci şi doi la sută superioară producţiei date de plantele-martor, pe care le depăşeau şi în înălţime, în medie cu circa douăzeci de centimetri.

Singh urmă apoi cu o altă experienţă de acelaşi gen: alese mai multe plante de varietăţi diferite, toate de aceeaşi vârstă şi pline de vigoare, fiecare în câte un ghiveci, şi le aşeză în semicerc, la distanţă de trei metri de sursa de muzică, fiecare din ele avându-şi perechea ei, planta-martor aşezând-o şezată în altă parte, unde nu mai putea fi influenţată de undele sonore. Timp de câteva săptămâni, plantele din prima grupă avură parte în fiecare dimineaţă, puţin înainte de răsăritul soarelui, de câte un concert de raga interpretat la fluier, la vioară, la armoniu şi la veena, în total câte şase piese. Concertul ţinea o jumătate de oră şi începea cu câte o notă foarte acută, cu patru sau cinci frecvenţe principale situate între o sută şi cinci sute de cicli pe secundă. În urma acestei experienţe, Singh publică în revista Şcolii Superioare de Agricultură din Bihar, statul Sabur, un articol în care susţinea că "se demonstra astfel fără dubii faptul că undele sonore armonice grăbesc creşterea plantelor şi influenţează în bine înflorirea şi producţia de fructe şi de seminţe".

Acest succes îl făcu în curând să-şi pună întrebarea dacă sunetul, utilizat cu chibzuinţă, n-ar putea fi folosit pe scară mai largă în scopul sporirii recoltelor. Între 1960 şi 1963 el experimentă intens acest procedeu, cu ajutorul unui gramofon care oferea unei mici plantaţii de orez concerte de Charakesi raga, amplificate cu ajutorul unor difuzoare. Rezultatele nu se lăsară aşteptate, recoltele fiind în fiecare an mari decât cele obţinute pe parcele similare, iar diferenţele, între cinci şi douăzeci la sută, erau elocvente. Acelaşi procedeu se soldă cu rezultate excelente la arahide şi la tutunul de mestecat, care dădură recolte cu aproape cincizeci la sută mai mari decât cele obţinute în medie în zona respectivă. Mai mult decât atât, Singh remarcă un fapt şi mai uimitor, anume că dansul Bharaîa-Natyam, cel mai vechi dans indian cunoscut, care se execută fără acompaniament muzical, stimula în gradul cel mai înalt plantele când era executat în apropierea lor de fete tinere şi frumoase, fără brăţări metalice la încheieturi. Cele mai receptive la asemenea delicatese artistice se vădiră margaretele de toamnă, filimica (Calendula officinalis) şi mai ales petuniile, care creşteau mult mai repede şi mai viguroase, probabil datorită ritmului transmis solului de picioarele dansatoarelor. Influenţa dansului era atât de puternică încât înflorirea se producea chiar şi cu două săptămâni mai devreme decât la plantele-martor.

Cu toate că indienii, atât cei de ieri cât şi cei din zilele noastre, au fost primii care s-au gândit să experimenteze influenţa muzicii şi a sunetelor în general asupra creşterii plantelor, ei n-au rămas singurii care să fi încercat acest mijloc. Astfel, în 1960, în mica aşezare agricolă Normal din statul Illinois, botanistul şi agricultorul George E. Smith, om pasionat şi de cercetarea ştiinţifică, începu să se intereseze îndeaproape de experienţele lui Singh, despre care aflase din rubrica agricolă a micului ziar local. Deşi nu era deloc convins că experienţele cercetătorului indian aveau o valoare ştiinţifică reală, se hotărî să meargă şi el pe drumul acesta, spre a le verifica şi, dacă era cazul, că încerce şi să le perfecţioneze. Semăna deci primăvara porumb şi soia în două sere identice, verificând să existe o identitate deplină a compoziţiei solului şi a condiţiilor de umiditate, temperatură şi lumină. Într-una din ele instala în plus şi un mic pick-up care revărsa fără întrerupere valurile Rapsodiei Albastre de George Gershwin douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Efectele îi întrecură orice aşteptări: plantele din sera „muzicală" au răsărit înaintea celor ocolite de muzică iar tulpinile lor se vădiră foarte curând a fi mult mai dense ca ţesuturi decât celelalte, mai rezistente şi de un verde mai intens. Intrigat, Smith repetă în mai multe rânduri această experienţă, obţinând de fiecare dată confirmări care îl încredinţară că nu era vorba de nici un rezultat al hazardului.

Întrebat cu insistenţă de toată lumea care este explicaţia acestor fapte surprinzătoare, Smith avansa ipoteza că sporirea activităţii moleculare la plante se datora energiei sonore de care beneficiau acestea, fapt cu atât mai probabil cu cât termometrele instalate în sere arătau imediat un plus de două grade atunci când erau aduse în faţa difuzoarelor. De asemenea, printre observaţiile lui Smith figura şi aceea că frunzele de porumb aflate mai aproape de sol păreau uşor arse pe margini, fapt explicat de el prin expunerea lor prelungită la sunetele muzicale, reflectate şi amplificate de suprafaţa solului. Alături de prietenii săi din Kansas făcu legătura între aceste fenomene de înaltă frecvenţă utilizate de fermieri pentru alungarea ciorilor şi a altor insecte dăunătoare din hambarele cu grâu. Constatase că grâul provenit din aceste hambare germina mai repede decât cel netratat.

Bineînţeles că experienţele lui George E.Smith nu trecură neobservate, astfel încât el primi o scrisoare din partea lui Peter Belton, un funcţionar în Departamentul pentru cercetare al Ministerului canadian al agriculturii. Acesta îi scria despre felul în care folosiseră cercetătorii canadieni undele ultrasunetelor în combaterea moliei europene a porumbului, ale cărei larve erau extrem de dăunătoare pentru această plantă, mai ales în perioada de după germinaţie: Noi am început prin a testa auzul acestei molii, constatând fără putinţă de îndoială că ele percep perfect sunete de circa cincizeci de mii de cicli. Aceste sunete amintesc în mod izbitor de cele emise de liliac, duşmanul natural al moliei, şi au un efect neîndoielnic asupra ei. "Am plantat porumb pe două parcele de mici dimensiuni, trei metri pe şase, despărţind-o pe fiecare în două cu ajutorul unor panouri de material plastic înalte de aproape trei metri, despre care ne încredinţaserăm în urma unor teste prealabile că opresc foarte bine aceste suntete. Apoi am pus în funcţiune emiţătoarele de ultrasunete, astfel încât fiecare parcelă să aibă o jumătate afectată de acestea iar cealaltă nu."

Concluziile lui Peter Belton arătau că mai bine de jumătate din firele de porumb de pe porţiunile ferite de ultrasunete fuseseră atacate de molii, în timp ce pe porţiunile tratate numărul acestora era incomparabil mai mic, sub cinci la sută, singura explicaţie posibilă fiind aceea că moliile fuseseră îndepărtate de teama lor instinctivă faţă de lilieci. Un examen ulterior, mai amănunţit, al parcelelor, arătase că şi numărul de larve din zonele ocrotite era mult mai mic şi, în afară de asta, firele de porumb expuse la ultrasunete crescuseră în medie cu opt centimetri mai înalte decât celelalte, aflate de partea cealaltă a panoului-ecran.

Publicarea experienţelor lui Smith avu drept urmare şi o serie de încercări întreprinse în Canada, la Universitatea din Ottawa, de Mary Measures şi Pearl Weinberger, două cercetătoare care au abordat pline de entuziasm această chestiune, considerând că domeniul merită să fie investigat mai amănunţit. Asemeni lui L.George Lawrence, erau şi ele la curent cu descoperirile ruşilor, ale canadienilor şi americanilor în legătură cu efectele ultrasunetelor asupra încolţirii plantelor, în special a orzului, a florii-soarelui, a răşinoaselor şi a mazării, în afara diferitelor specii de arbuşti şi de graminee.

Experienţele de până atunci demonstraseră - deşi nu reuşiseră să şi explice - faptul că activitatea enzimatică şi ritmul respiraţiei creşte vertiginos atât la plante cât şi la seminţe. Se ridica însă un mare semn de întrebare: aceleaşi frecvenţe care se vădiseră indiscutabil stimulente puternice pentru unele specii aveau asupra altora efectele exact contrare. Measures şi Weinberger se hotărâră prin urmare să stabilească dacă nu se puteau identifica frecvenţe sonore specifice audibile, care să aibă aceleaşi efecte benefice ca şi muzica asupra plantelor, şi în special asupra grâului.

Într-un lung şir de experienţe care se întinseră pe durata a patru ani, cele două cercetătoare operară cu seminţe şi cu tulpini de grâu de primăvară din soiul Marquis şi de grâu de iarnă soiul Rideau, pe care le expuseră la vibraţii de înaltă frecvenţă. Urmărind cu atenţie reacţiile subiecţilor, ajunseră la concluzia că - în funcţie de durata expunerii - tulpinile se comportau cel mai bine la frecvenţele de cinci mii de cicli pe secundă.

Surprinse de acest rezultat, Measures şi Weinberger nu reuşiră să afle o explicaţie faptului că un sunet audibil provocase o accelerare atât de ridicată a creşterii încât o estimare sumară ducea la concluzia că recoltele puteau fi astfel dublate. Publicând primele concluzii în Canadian Journal of Botany, ele conchideau că rezultatul acesta nu se putea datora în nici un caz sfărâmării lanţurilor moleculare din seminţe, întrucât pentru aceasta ar fi fost nevoie de o cantitate de energie de un miliard de ori mai mare decât cea furnizată de undele sonore. O ipoteză avansată de ele era aceea că undele ar fi putut provoca în celulele vegetale un efect de rezonanţă care permitea o acumulare de energie însoţită de modificări importante ale metabolismului plantelor. Era totuşi o simplă ipoteză.

În 1968 se stârni o vie dispută pe marginea unor experienţe dintre cele mai interesante întreprinse de tânăra Dorothy Retallack din Denver, care experimenta şi ea efectele muzicii asupra plantelor. Aceasta pregătea pe atunci un examen de diplomă, pentru care i se cerea, printre altele, şi efectuarea în laboratorul de biologie a unei teme de cercetare la alegerea ei. Amintindu-şi vag că citise undeva despre George Smith şi despre serenadele lui pe ogorul cu porumb, tânăra Dorothy se hotărî să-şi axeze cercetările pe aceeaşi temă. Se asocie cu un student a cărui familie acceptă să le pună la dispoziţie o încăpere nelocuită, eliberată de orice mobilier, şi două grupe de plante care urmau să servească cercetărilor lor, anume un filodendron, nişte ghivece cu muşcate şi mai multe exemplare de San Paulia, la care tinerii slujitori ai ştiinţei mai adăugară de la ei câteva tulpini de porumb în ghivece şi nişte ridichi. Una din grupe fu instalată în încăperea specială, amenajată cu oarecare improvizaţii de aparatură, printre care figura la loc de cinste un reflector. Acesta fu aprins deasupra grupului de plante, cărora cei doi le administrară şi un pian hodorogit care facea şi el parte din aparatura acestui laborator ad-hoc, constând în alternarea notelor si şi la, executate ca tratament de cinci minute, această alternare a celor două note laborator, întreruperea fiind urmată apoi de alte cinci minute de pauză, urmată timp de douăsprezece ore pe zi. După o săptămână, plantele care începeau cele dintâi să dea semne de vizibilă opoziţie la auzul acestor sunete, începură să-şi revină după numai câteva note, ba chiar înfloriră. Timp de zece zile se părea că tuturor plantelor le merge de minune, numai că după două săptămâni frunzele muşcatelor începură să se îngălbenească, iar după încă o săptămână florile unora din plante erau îndoite de parcă le-ar fi bătut un vânt, în realitate însă poziţia lor sugera încercarea de îndepărtare pe cât posibil de sursa de zgomot . După alte câteva zile toate plantele erau moarte, cu excepţia exemplarelor de San Paulia, care nu dădeau semne de indispoziţie, ci dimpotrivă, păreau foarte mulţumite cu acest nou regim de viaţă. Grupul de plante-martor se dezvoltase în acest timp normal.

Dorothy Retallack aduse aceste rezultate la cunoştinţa profesorului său de la universitate, Francis F.Broman, propunându-i să-i încuviinţeze prezentarea unei experienţe asemănătoare, eventual ceva mai dezvoltată şi mai strict controlată, drept lucrare de diplomă, ceea ce profesorul acceptă cam cu îndoială. „Ideea aceasta nu m-a încântat deloc - avea să mărturisească el ceva mai târziu - dar era ceva nou şi până la urmă m-am hotărât să fiu de acord, deşi observam zâmbete pline de înţeles la ceilalţi studenţi, care vedeau în experienţele colegei lor nişte improvizaţii fără valoare dar cu pretenţii insolente de cercetări ştiinţifice." Astfel încât Broman nu numai că acceptă rugămintea studentei, dar îi mai puse la dispoziţie şi trei cutii Biotronic Mark III, de şaizeci şi ceva de centimetri lungime, aproape şaizeci lăţime şi patruzeci şi cinci adâncime, pe care departamentul de la universitate condus de el tocmai le achiziţionase. Acestea aduceau mult cu acvariile ce pot fi adeseori văzute în diferite locuinţe particulare, fiind însă în realitate mijloace perfecţionate de control al luminozităţii, al temperaturii şi al umidităţii.

Dorothy Retallack păstră una din cutii pentru plantele-martor, toate din aceleaşi specii ca şi la experienţa anterioară, exceptând San Paulia, la care renunţase. Folosi aceeaşi calitate de pământ şi administra plantelor aceeaşi cantitate de apă, la aceleaşi ore. Era acum hotărâtă să descopere care era nota muzicală care favoriza în cel mai înalt grad plantele, aşa că alese pentru început nota fa, pe care o administra grupei de plante din prima cutie timp de opt ore pe zi fără întrerupere, iar celor din cutia a doua în sistemul trei ore de note, trei ore de pauză. În două săptămâni toate plantele din prima grupă muriră, însă cele din grupa a doua se prezentau excelent, comparabil mai bine decât cele din grupa-martor ţinute în a treia cutie la care nu ajunseseră sunetele.

Atât studenta cât şi profesorul fură surprinşi de acest rezultat. Nu-şi puteau da seama în ce consta cauza comportamentului atât de diferit la cele trei grupuri de plante şi se întrebau dacă cele din prima grupă sucombaseră din cauza oboselii, a monotoniei muzicii sau pur şi simplu „înnebuniseră". Atunci cum se explica starea înfloritoare celor din a doua grupă? Despre aceste experienţe se auzi repede .Izbucniră numeroase controverse în interiorul departamentului condus de Broman, unii din profesori şi studenţi declarând că era vorba de nişte tâmpenii fără nici un fel de valoare ştiinţifică, în timp ce alţii considerau că neaşteptatul deznodământ al experienţei tinerei Dorothy putea constitui un fapt ce se cerea cercetat cu toată atenţia, astfel încât doi studenţi, urmând exemplul colegei lor, începură nişte experienţe similare, de data asta însă cu bostani, pe care îi scăldară timp de opt săptămâni cu muzică de două facturi: muzică clasică şi rock foarte ritmat. Rezultatele fură de-a dreptul stupefiante: plantele din prima grupă, delectate cu Haydn, Beethoven, Brahms, Schubert şi alţi clasici din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, crescură în direcţia aparatului de radio fixat pe lungimile de undă ale unui post din Denver specializat în muzică simfonică, ba chiar unele ajunseră să îmbrăţişeze cu afecţiune micul aparat. Dimpotrivă, cele supuse tratamentului nemilos cu muzică rock crescură în direcţia opusă, încercând parcă să scape, unele din ele chiar silindu-se să se ridice pe pereţii de sticlă ai cuştilor în care erau închise.

Impresionată de aceste uluitoare constatări ale colegilor ei, Dorothy Retallack întreprinse şi ea o serie de experienţe similare, cu plante de porumb, bostan, cu petunii, filimică şi cârciumărese. Efectele nu se lăsară aşteptate, muzica rock provocând de la început fie o creştere accelerată a plantelor, cu frunze însă anormal de mici şi de nesănătoase, fie o oprire netă a creşterii. În cincisprezece zile toate exemplarele de filimică muriseră, în timp ce în cutia alăturată cele tratate cu muzică clasică arătau admirabil, dând flori mai frumoase decât cele ale plantelor-martor. Lucru care a dat naştere multor discuţii: plantele supuse la tratamentul cu muzică rock consumau o cantitate de apă mult mai mare decât cele hrănite cu muzică clasică. Şi faptul care făcu o adevărată senzaţie fu constatarea ulterioară că rădăcinile lor, în ciuda udării repetate şi abundente, erau mici şi pipernicite, spre deosebire de celelalte, care erau sănătoase, alcătuind o adevărată împâslitură deasă şi viguroasă ce pătrunsese la o adâncime de patru ori mai mare!

Încurajată de aceste revelaţii, Dorothy persevera, supunându-şi plantele la rock „acid", un soi de muzică percutantă şi discordantă, care sacrifică şi linie melodică şi armonie şi tot în favoarea ritmului şi a volumului. Fireşte că reacţia plantelor fu cea scontată, absolut toate aplecându-se în direcţia opusă celei din care erau izbite fără milă de această îngrozitoare cacofonie. Răsuci fiecare ghiveci cu câte o sută de grade, în aşa fel încât plantele erau acum aplecate spre optzeci de grade de muzică, însă toate se orientară rapid în direcţia opusă, decise parcă să scape de tortură. Majoritatea celor care o criticaseră pe Dorothy Retallack, se înclinară în sfârşit, admiţând că criticata nu era o inutilitate şi o impostură, cum susţinuseră ei. Experierienţele demonstrau clar că plantele erau sensibile la calitatea muzicii care li se oferea.

Încurajată de aceste succese şi bănuind că ceea ce le deranja pe plante era tocmai elementul percutant, Dorothy întreprinse o nouă experienţă. Alese un grup de plante cărora le oferi cunoscuta arie spaniolă La Paloma interpretată la instrumente de percuţie, în timp ce un alt grup era delectat cu aceeaşi piesă, interpretată însă la instrumente cu coarde. Cele din prima grupă „fugiră" de sursa de muzică, înclinându-se cu zece grade faţă de verticală - ceea ce totuşi era destul de puţin faţă de târâşul la care se dedau cele înnebunite de muzica rock - în timp ce celelalte, dimpotrivă, se înclinaseră cu cincisprezece grade spre sursa de muzică, semn indiscutabil că instrumentele de coarde le impresionau plăcut. Experienţa fu reluată apoi cu numeroase alte plante în ghivece, cele mai multe din ele fiind plante de seră dar şi bostani de diferite vârste, de la fire abia răsărite până la plante adulte. Timp de optsprezece zile acestea fură supuse, în cutii separate, aceluiaşi tratament, iar rezultatele confirmară observaţiile anterioare: toate plantele preferau net muzica executată la instrumente de coarde şi o detestau pe cea a instrumentelor de percuţie.

Ajunsă în acest stadiu al cercetătorilor, Dorothy Retallack se întrebă în ce fel ar putea reacţiona plantele la o muzică mai sofisticată, fie europeană fie asiatică. Alese în acest scop preludiile pentru orgă de Bach şi câteva piese de muzică veche indiană, interpretate la ţiteră de Ravi Shankar, unul din cei mai reputaţi virtuozi indieni ai acestui instrument. Plantele îşi manifestară imediat interesul pentru Bach, înclinându-se în direcţia difuzorului cu treizeci şi cinci de grade, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Dar muzica lui Shankar provocă rezultate dincolo de orice aşteptări: în efortul lor de a se apropia de sursă, plantele se întindeau aproape orizontal, iar cea mai apropiată de difuzor se încolăci în jurul acestuia la fel ca vrejii bostanului în jurul difuzorului care îl desfăta cu Haydn şi Beethoven. Dorothy nu se opri şi oferi plantelor şi recitaluri de muzică rock şi Country din Vestul Sălbatic, numai că nu se înregistra în comportamentul lor nimic deosebit comparativ cu cele ce se petreceau în cutia cu plantele-martor. Perplexă în faţa acestei constatări, cercetătoarea noastră nu putu să nu se întrebe dacă nu cumva „plantele erau într-o totală armonie cu această muzică prozaică; fără nimic neobişnuit, fiindcă altminteri nu se poate explica faptul că asemenea sunete nu au asupra lor nici un efect". Dar în fazele următoare, înregistrările de muzică de jazz interpretată de mari maeştri ca Duke Ellington, Brubeck sau Louis Armstrong provocară plantelor înclinări de cincisprezece-douăzeci de grade direcţia difuzorului, ritmul de creştere fiind net superior celui al plantelor-martor aflate în cutia lor. Dorothy fu în măsură să stabilească cu precizie şi consumul de apă al plantelor, care varia în funcţie de stilul muzicii oferite. Faţă de cutia cu plantele-martor, consumul din cutia tratată cu Bach, Shankar şi cu jazz era cu circa cincizeci la sută mai mare, în timp ce muzica rock provoca un costum sporit de trei ori .

Urmară apoi experienţele cu muzica dodecafonică a neoclasicilor, care, contrar aşteptărilor, nu provocă plantelor nici un fel de suferinţe dar nici nu păru că le stârneşte vreun interes .Un examen al rădăcinilor arătă că cele supuse la muzică rock erau firave, în timp ce cele scăldate în muzică dodecafonică erau aproximativ la fel cu cele din cutia-martor.

În scurt timp, cercetările tinerei Dorothy Retallack cunoscură o publicitate din ce în ce mai insistentă, astfel încât cercetătoarea noastră se trezi pentru un timp personajul zilei, fiind prezentată ca o eminentă personalitate ştiinţifică în ziare şi pe canalele de televiziune, începu să primească zilnic sute de scrisori, numai că multe din acestea conţineau critici severe sau de-a dreptul înjurături grosolane. Numeroase ziare începură să se pronunţe împotriva experienţelor ei, punându-le la îndoială autenticitatea şi seriozitatea ştiinţifică, iar o serie de biologi consacraţi se pronunţară în termeni dezaprobatori, ca să nu mai vorbim de cei ce calificau experimentele ei drept „pseudoştiinţă" sau chiar „curată măgărie". Mulţi savanţi de renume se simţeau ofensaţi şi ridiculizaţi de simplitatea acestor cercetări, care li se păreau mai curând o joacă fără legătură cu adevărata ştiinţă.


Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin