Viaţa secretă a plantelor

Acest adevăr fundamental relevat de McCarrison fu primit cu aceeaşi obtuzitate şi de cercurile medicale americane, chiar la cel mai înalt nivel. Conferinţa ţinută de savantul englez la Fundaţia Mellon, în faţa unui auditoriu de cea mai înaltă ţinută ştiinţifică, în legătură cu populaţia Hunza, fu întâmpinată cu răceală sau cu mârâieli printre dinţi, în pofida unor afirmaţii ca aceasta, care s-ar fi cuvenit ca măcar pe unii să-i pună pe gânduri: „Fapt este că admirabila stare a aparatului digestiv la aceşti oameni oferă un contrast puternic cu afecţiunile intestinale sau cu dispepsiile atât de frecvente de care auzim tot timpul în ţările cele mai civilizate de pe glob". Greu de spus cât din această inerţie s-a datorat unor factori obiectivi şi cât unei condamnabile invidii profesionale, dar fapt este că nici o echipă de cercetare n-a pornit spre India ca să observe mai amănunţit regimul alimentar al populaţiei Hunza. Presa americană nu dădu nici ea prea mare atenţie acestor fapte şi Indian Journal of Medical Research, din Calcutta, rămase singura publicaţie dispusă în continuare să militeze pentru cauza lui McCarrison, astfel încât în scurt timp asupra acestor lucruri atât de importante se abătu uitarea.

În 1938 gheaţa păru că e pe cale să se spargă. Un medic britanic, J.T. Wrench, publică o carte, Roata sănătăţii, în a cărei prefaţă formula pentru prima oară o întrebare ce semăna a provocare la polemică: de ce studenţii facultăţilor de medicină nu au de-a face decât cu bolnavi sau cel mult cu persoane aflate în stare de convalescenţă şi nu şi cu oameni perfect sănătoşi? Facultăţile de medicină, spune el, nu ne învaţă decât despre boli, ba mai mult decât atât, viitorul medic învaţă despre acestea bazându-se pe patologie, adică luând aparenţa a ceea ce este mort drept cauză a bolii. O asemenea viziune îngustă nu poate duce decât la deformări grave, întrucât accentul se pune în mod greşit pe patologie, nu pe ecologie.

Numai că şi cartea lui Wrench s-a dovedit până la urmă prea lipsită de puteri pentru a clătina munţii de prejudecăţi din gândirea lumii medicale. Dacă surprinzătoarele dezvăluiri ale lui McCarrison fuseseră înăbuşite sub o adevărată conspiraţie a tăcerii, afirmaţiile lui Wrench fură taxate imediat drept diletantism şi discreditate fără drept de apel în ochii opiniei publice. Chiar şi în 1949, când în lumea ştiinţifică începuse să se simtă un suflu nou, o personalitate de talia doctorului Elmer Nelson, şeful compartimetului de nutriţie din Organizaţia guvernamentală a SUA pentru controlul alimentelor şi al medicamentelor, solicitat ca expert în faţa unui tribunal, putea face următoarea depoziţie care astăzi stupefiază: „Este o pură aberaţie, lipsită de absolut orice bază ştiinţifică, să considerăm un organism bine hrănit mai capabil să reziste în faţa unei boli decât un altul, hrănit deficitar. Opinia mea personală este că experienţele întreprinse în acest domeniu sunt sporadice şi absolut neconcludente, astfel încât nu se poate susţine că o alimentaţie defectuoasă ar fi de natură să favorizeze apariţia cutărei sau cutărei boli."

În paralel, se mai întâmplau şi alte lucruri. Cu puţin mai înainte ca McCarrison să-şi fi început cercetările asupra regimului alimentar al populaţiei Hunza, tânărul Albert Howard, micolog şi autor al mai multor conferinţe pe teme de agronomie, ataşat pe lângă Ministerul agriculturii din Barbados, ajunsese la concluzia că adevăratele cauze ale bolilor ce se manifestă la plante nu pot fi elucidate prin cercetări limitate la laborator şi seră. Pentru a folosi chiar termenii lui: .,în Barbados eram un adevărat pustnic de laborator, specialistul specialiştilor, şi căutam să aflu cât mai mult având la dispoziţie cât mai puţin. Iată ce înseamnă laboratorul şi sera plină de ghivece de pe parcursul unui turneu în Curacao, întreprins ca să îi înveţe băştinaşi să cultive cacaoa, maranta {Maranta arundinacea), arahidele, bananele, nucşoara şi numeroase alte plante. Howard, venit aici să dăscălească pe alţii, îşi dădu repede seama că în realitate avea de învăţat, şi încă mult mai multe, de la localnici. Asta îl făcu să privească cu alţi ochi organizarea cercetării în materie de patologie vegetală, care, aşa cum funcţiona în momentul respectiv, avea deficienţe serioase. Iată afirmaţiile lui: „Mă interesam de zor asupra bolilor plantelor, dar nu aveam cu mine culturile biologice cu ajutorul cărora să încerc să aflu remediile acestora. Şi atunci mi-am dat seama că între ştiinţa de laborator şi practica vie, de pe câmp, este o distanţă imensă."

Prima şansă pe care o avu Howard ca să combine teoria cu practica se ivi atunci când reuşi să fie numit botanist pe lângă Guvernul Imperial al Indiei, în care calitate avea acces la Staţiunea de cercetări agricole din Bengal. Aici încercă să vadă dacă se puteau obţine plante cu un grad de sănătate suficient de ridicat, astfel încât să nu mai fie nevoie de folosirea insecticidelor. Experienţa avută la Curacao se vădi folositoare, pentru că Howard se plecă cu maximum de atenţie asupra practicilor agricole ale indienilor, ceea ce îi aduse „o recompensă rapidă", după propria lui expresie. „Indienii nu se foloseau nici de insecticide şi nici de îngrăşăminte chimice, în schimb îngrăşau solul cu resturi de origine vegetală sau animală, pe care le adunau întotdeauna cu mare grijă. Această metodă se dovedi în scurt timp atât de rodnică încât chiar în 1919, Staţiunea de cercetări din Bengal avea deja culturi sănătoase, practic fără existenţa vreunei boli, iar asta fără nici o contribuţie din partea micologilor, entomologilor, bacteriologilor, chimiştilor, agronomilor, statisticienilor şi fără ca să folosească centrale de informaţii, îngrăşăminte artificiale, vaporizatori, insecticide, fungicide, germicide şi tot cortegiul de aparate şi de substanţe costisitoare ce nu pot lipsi, chipurile, dintr-o staţiune experimentală modernă."

Howard mai constată de asemenea că boii pe care îi folosea la muncile agricole în loc de tractoare şi pe care îi hrănea numai cu nutreţuri obţinute de pe terenurile fertilizate natural, erau într-o stare de sănătate înfloritoare, neîmbolnăvindu-se niciodată de febră aftoasă, de pestă bovină, de septicemie sau de alte boli specifice vitelor, care făceau prăpăd în împrejurimi. Iată ce povesteşte el însuşi în legătură cu asta: „Nici una din vitele mele de muncă nu avea nevoie să fie ţinută la izolare şi nici una nu era vaccinată, deşi se întâmpla destul de des să intre în contact cu altele, bolnave, de la fermele din împrejurimi. Mica mea fermă de la Pusa nu era separată de marea crescătorie din apropiere decât de un modest gard de mărăcini, destul de scund. Numai că la crescătoria vecină febra aftoasă îşi făcea mendrele fără ca cineva să-i poată veni de hac, în timp ce vitele mele erau toate sănătoase tun. Mai mult decât atât, mai mereu se întâmpla să le văd bot în bot, mirosindu-se prieteneşte cu rubedeniile lor din vecini, fără ca asta să aibă vreo urmare asupra lor. Animalele mele nu erau numai sănătoase, ci şi, mai ales, hrănite cum trebuie, aşa că boala nu se putea prinde de ele. Aşa cum o cultură vegetală bine întreţinută se adaptează repede şi este în măsură să reziste ciupercilor şi insectelor dăunătoare, tot aşa şi animalele acestea rezistau de minune atacurilor microbilor şi rămâneau într-o perfectă stare de sănătate."

Toate aceste fapte îl conduseră pe Howard la concluzia că singura soluţie pentru ocrotirea plantelor şi a animalelor de bolile care le pândesc este realizarea unei anumite calităţi a solului. Tocmai cu asta, spune el, trebuie să înceapă cineva care se apucă de agricultură sau de creşterea animalelor. Vrând să aducă ferma experimentală la cel mai înalt grad de fertilitate posibil, Howard luă hotărârea să aplice aici străvechile practici ale chinezilor, care nu i se păreau deloc nici fanteziste nici ridicole, aşa că se apucă de transformarea tuturor deşeurilor fermei în humus, intenţionând ca în cel mai scurt timp să treacă la realizarea acestuia pe scară largă.

Numai că, din nefericire, Howard deţinea o funcţie măruntă în materie de putere de decizie, astfel încât, în timp ce el se străduia din răsputeri să aplice acest proiect, staţiunea experimentală se transforma deja, după cum spune el, într-o serie întreagă de „compartimente separate etanş, culturi, micologie, entomologie, bacteriologic, chimie agricolă şi agricultură aplicată." Existau interese mai mari şi mai puternice, în numele cărora se acorda mai multă atenţie organizării decât însăşi raţiunii de a exista a acestei staţiuni. Ca să poată duce la bun sfârşit un studiu complet şi pe deplin concludent asupra fertilităţii solului şi asupra, mai ales, a numeroaselor implicaţii ale acestui fapt, Howard ar fi trebuit să aibă deplină mână liberă, numai că proiectele lui se dovediseră neortodoxe şi pur şi simplu ameninţau să lichideze, în caz de reuşită, existenţa multor discipline care s-ar fi dovedit inutile. Nu i-a fost deci prea greu să-şi dea seama că, în interiorul unei organizări ca aceea existentă la Pusa, nu avea deloc sorţi de izbândă, aşa că, în disperare de cauză, recurse la penibila soluţie a colectării de fonduri prin subscripţie publică, ceea ce, în ciuda multor agitaţii şi zbateri de multe ori zadarnice, îi permise până la urmă să deschidă un mic centru propriu de cercetări, numit de el Institutul pentru industrie vegetală şi situat la Indore, la o mie trei sute de kilometri nord-est de Bombay, unde îşi putea vedea nestingherit de treburi. Cum în regiunea aceasta principala preocupare a agricultorilor era cultivarea bumbacului, Howard se gândi să înceapă cu obţinerea unui randament superior la această cultură, pe baza unei ameliorări serioase a solului. Se puse fără întârziere pe treabă şi reuşi să elaboreze un sistem simplu, eficace de obţinere a humusului, sistem cunoscut de atunci sub numele de procedeul Indore. În scurt timp, nu numai că recoltele de bumbac obţinute pe terenurile lui erau aproape triple faţă de media obţinută de plantatorii din vecinătate, dar plantele creşteau mult mai înalte şi erau vizibil mai viguroase.

Peste puţin timp, Howard avea să scrie: „Aceste rezultate confirmară din ce în ce mai mult principiul pe care încercam să-l stabilesc, anume acela că între un teren bine întreţinut şi obţinerea de recolte bogate şi mai ales sănătoase există o legătură indestructibilă. Aveam acum dovada că, acolo unde solul nu este de cea mai bună calitate, bolile pot pătrunde cu uşurinţă fără să întâmpine rezistenţa naturală a plantelor."

Howard era pe deplin convins de justeţea a cel puţin două din principiile lui: calitatea solului trebuie menţinută cu grijă şi nici o cultură nu trebuie să-l solicite peste puterile rezervelor lui naturale, care pot fi secătuite.

Pe baza descoperirilor lui, publică o carte cu titlul Deşeurile în agricultură şi folosirea lor ca humus, carte ce se bucură de o primire neaşteptat de călduroasă şi în unele cazuri chiar entuziastă. Numeroase ziare se exprimară în termeni elogioşi şi ideea lui Howard de a renunţa la îngrăşămintele chimice şi de a se întoarce la cele naturale părea să fi câştigat de partea ei pe toată lumea. Pe toată lumea, în afară de agronomi şi mai ales de fabricanţii de îngrăşăminte artificiale. Când la toate staţiunile de cercetare de pe cuprinsul Imperiului Britanic fură distribuite exemplare din această carte, agronomii avură exact reacţia opusă celei a marelui public: ostilitate şi spirit de obstrucţie. Ideile lui Howard izbeau şi ele într-o mentalitate ce nu putea fi dezrădăcinată cu una, cu două, anume aceea că numai metodele de cultivare erau de natură să îmbunătăţească randamentul şi că rolul combaterii dăunătorilor şi a bolilor era rezervat insecticidelor. Indignarea agronomilor fu atât de mare încât se lansară în atacuri furibunde: acest domn Howard era un visător care habar n-avea de practică, nesocotind într-un mod de-a dreptul ridicol factorul timp, de care ştie să ţină seamă şi ultimul ţăran analfabet din cea mai înapoiată regiune a globului. Cum se putea concepe că ar fi existat posibilitatea de a aştepta ani de zile pentru a da solului ceea ce Howard numea „bună stare"? Ar fi însemnat ca îngrăşămintele chimice să fie lăsate la o parte şi înlocuite cu humus Indore, numai că acesta, un amestec în proporţie de trei la unu de dejecţii animale şi de resturi vegetale într-un anumit stadiu de fermentaţie, cerea mult timp pentru a fi realizat în starea ideală. Realitatea era însă alta şi Howard i-a sesizat foarte bine dedesubturile: „Producţia de compost pe scară largă ar putea să se dovedească punctul de plecare al unei adevărate revoluţii în agricultură, constituind un pericol în cel mai acut sens al cuvântului pentru o întreagă structură ce se vede astfel ameninţată cu dispariţia: uriaşul aparat de cercetare bazată pe aplicarea fragmentară a unor ştiinţe distincte la o problemă biologică cu numeroase faţete, ca de exemplu cultivarea bumbacului."

Şi nu e greu de înţeles că şi cercetătorii din absolut toate domeniile legate de agricultură, nu numai agronomii angrenaţi în cultivarea bumbacului, avură exact aceeaşi atitudine de respingere a ideilor lui Howard ca nerealiste şi nefondate ştiinţific. Şi tot de la sine înţeles e şi faptul că magnaţii industriilor de îngrăşăminte artificiale şi de insecticide au avut şi ei un rol în formarea acestui curent de opinie, salvator pentru interesele lor de afaceri.

Când se întoarse în Anglia, în 1935, Howard fu invitat să conferenţieze în faţa studenţilor Şcolii de agricultură din Cambridge, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior agricol din Marea Britanie, despre Producerea humusului prin metoda Indore. Ştiind că invitaţia fusese formulată la iniţiativa studenţilor şi nu a profesorilor lor, Howard redacta dinainte un rezumat al comunicării pe care avea s-o susţină, cu scopul de a oferi auditoriului posibilitatea stabilirii unei baze de discuţii, aşa că practic întreg corpul profesoral se prezentă să asiste. Deprins deja de mult timp cu atacurile lansate împotriva lui cu o stăruinţă vrednică de cauze mai înalte de către spcialiştii în fiziologie vegetală din Anglia, din India şi din alte colţuri ale lumii, Howard nu fu deloc surprins să constate că şi aici ideile sale erau întâmpinate cu o ostilitate ce fu gata în mai multe rânduri să se transforme în huiduială. Toţi profesorii, la care se adăugau chimiştii şi agricultorii veniţi întâmplător la conferinţa lui, se arătară adversari îndârjiţi ai ideilor lui şi îl combătură cu o vehemenţă ce aproape că depăşea limitele urbanităţii. Însă aspectul esenţial al acestei conferinţe a fost altul, care pentru Howard însemna de fapt punctul central: studenţii erau cuceriţi de principiile lui şi îmbrăţişau fără rezerve ideea că un sol sănătos era singura cale de obţinere a unor plante sănătoase. „Păreau chiar să se amuze copios văzându-şi profesorii cum se chinuiau să-şi apere principiile şi să susţină cu disperare coloanele clătinându-se ale templului dogmatismului lor. O dată în plus am avut ocazia să mă conving de cunoştinţele superficiale şi de experienţa practică redusă a agronomilor din toate ţările pământului, după cum reieşea neîndoios din nivelul dezbaterilor. Era limpede că, din nefericire, mă aflam în faţa unor profesori care nu înţelegeau mai nimic, adevăraţi începători în materie de agronomie, iar unele din argumentele ridicate de ei semănau mai curând a obrăznicii provocatoare ce nu se puteau explica decât prin ignoranţa pe care căutau să şi-o ascundă şi să şi-o apere; întâlnirea cu oamenii aceştia m-a făcut să înţeleg că nu ne putem aştepta decât la foarte puţin, la drept vorbind la nimic pentru cauza fertilizării naturale din partea domnilor profesori ai şcolilor de agricultură - a domnilor savanţi din institutele de cercetări britanice."

Şi Howard nu greşea. Peste un timp, când prezentă în faţa Clubului fermierilor britanici o comunicare cu titlul Restabilirea şi menţinerea fertilităţii solului, reprezentanţii staţiunilor experimentale si mai ales cei ai producătorilor de îngrăşăminte artificiale luară cuvântul si îi răstălmăciră cu atâta abilitate afirmaţiile încât toţi fermierii prezenţi nu mai văzură în nefericitul conferenţiar decât un caraghios şi un ţicnit sentimental care are idei fixe împotriva unei agriculturi moderne ce se baza tocmai pe chimizarea intensă. În faţa unei apărări atât de bine orchestrate a intereselor fabricanţilor de îngrăşăminte artificiale, Howard opina că în scurt timp ideile lui „se vor grava ele singure pe suprafaţa solului". Peste doi ani, sir Bernard Greenwell, care avusese curajul să aplice pe domeniile lui teoriile lui Howard, avea să ia cuvântul în faţa membrilor aceluiaşi club, cărora le aducea la cunoştinţă propriile lui observaţii. Iar acestea erau confirmarea strălucită a descoperirilor cărora Howard le închinase întreaga lui viaţă. Numai că era insuficient. Oamenii de ştiinţă şi angrosiştii de îngrăşăminte chimice, ştiind că succesul concret al unuia era un argument greu de combătut, au avut grijă să lipsească toţi ca unul de la amintita întrunire, nefiind astfel nevoiţi să se vadă puşi în situaţia de a recunoaşte justeţea afirmaţiilor lui Howard, iar asta a făcut ca inerţia şi lenea fermierilor să iasă până la urmă învingătoare: fertilizarea chimică a terenurilor, mai lesnicioasă şi mai puţin costisitoare, dădea recolte impunătoare şi nu erau deocamdată motive ca cineva să se alarmeze pentru mofturile indiene cu metoda Indore şi cu alte farafastâcuri.

Deşi se formase împotriva lui un curent de opinie care-l făcuse multora de-a dreptul odios, deşi marile concerne producătoare de îngrăşăminte artificiale îşi apărau cu disperare interesele de afaceri şi aveau grijă ca ideile lui să nu pară decât nişte baliverne pe care nimeni nu trebuie să le ia în seamă, Howard fu totuşi înnobilat, în semn de recunoaştere oficială a valorii operei sale ştiinţifice. Cu toate acestea, chiar şi un asemenea fapt trecu neobservat, astfel încât doar o mână de entuziaşti plecară urechea la ideile lui, riscând să fie înfăţişaţi publicului drept nişte aiuriţi. Printre aceştia se număra şi lady Eve Balfour, care de când era copil suferea cumplit de răceli care cu timpul se transformaseră într-un reumatism acut însoţit de îngrozitoare dureri de cap ce nu încetau din noiembrie până în aprilie. Cu hotărârea pe care o dă disperarea, lady Balfour se hotărî să încerce şi soluţia propusă de acest Howard, în pofida faptului că o mulţime de ziare îl prezentau drept un descreierat. Încercase toate remediile aflate la îndemâna cuiva care dispune de o avere impunătoare şi toate se dovediseră zadarnice. Chiar în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, lady Balfour se apucă să aplice sistemul Indore la ferma sa din Haughley, comitatul Suffolk, supraveghind îndeaproape compoziţia amestecurilor cu care era îngrăşat pământul. Apoi, reorganizând din temelii întreaga aprovizionare a casei sale, nu mai cumpără pâine de la brutărie, ci ajunse să o facă în casă, numai din grâu recoltat de pe parcelele îngrăşate cu compost Indore, la pregătirea meselor nu mai erau folosite decât legume, zarzavaturi şi fructe din propria grădină, fertilizată în acelaşi mod, iar carnea, laptele şi ouăle folosite nu mai proveneau decât de la animale sau păsări din fermă, hrănite cu nutreţuri obţinute tot de pe parcelele îngrăşate natural. Deşi, ca una ce încercase atâtea metode şi nu obţinuse nici un rezultat, era şi acum destul de sceptică, lady Balfour avu fericita surpriză să constate că, pentru prima oară de când se ştia, iarna a trecut fără ca ea să fie vreun pic răcită, iar durerile de cap, mai înainte neîntrerupte, apărură acum doar sporadic, mult diminuate şi numai în perioadele prelungite de umezeală rece.

Aceste lucruri o făcură să scrie o carte, Pământul viu, care apăru în Anglia în anii războiului, adică în toiul crizei de alimente pe care autorităţile încercau s-o rezolve cât de cât printr-o raţionalizare drastică. Cartea, rezultat al unor cercetări amănunţite prin biblioteci şi al unor discuţii cu o serie de experţi în alimentaţie convinşi de justeţea vederilor lui Howard şi McCarrison, era în bună parte o expunere de date culese de ici şi colo cu privire la raporturile ce există între culturile de pe solurile îmbogăţite cu humus şi sănătatea animalelor şi a oamenilor ce se hrăneau preponderent cu alimente obţinute de pe aceste terenuri. Lady Balfour făcea o comparaţie foarte sugestivă între „cucerirea naturii de către om", cu care se împăunau inconştienţi partizanii chimizării agriculturii, şi cucerirea Europei spre care se năpusteau în acei ani naziştii. „Numai că, aşa cum Europa nu se va lăsa supusă de tiran şi se va revolta, la fel şi natura se va revolta împotriva exploatării ei nemiloase şi nechizbuite de către omul lacom, în permanentă goană după mai mult", scria ea în prefaţa cărţii.

Lady Balfour a mai descoperit şi alt lucru interesant. La ferma la care îi plăcea cel mai mult să-şi petreacă timpul creştea porci, însă în jurul vârstei de o lună purceluşii se îmbolnăveau de o boală numită în mod obişnuit diareea albă, foarte periculoasă, adeseori mortală, pe care medicii veterinari o consideră, pe baza unor analize minuţioase de laborator, ca fiind o consecinţă a deficitului de fier în alimentaţie. Remediul natural, bazat deci pe eliminarea medicamentelor sintetice, este folosirea ca nutreţ a unor plante bogate în acest element, în special a răcovinei (Stellaria media). Numai că lady Balfour observă că, de când purceii erau hrăniţi cu nutreţuri obişnuite, dar obţinute de pe terenurile fertilizate natural, nu se mai îmbolnăveau de boala aceasta, în timp ce fermierii din vecinătate abia mai puteau lupta cu acest flagel. Chiar dându-le purceilor răcovină, ei tot se îmbolnăveau de diaree albă, întrucât răcovină crescută pe terenurile intens chimizate avea un procent de fier din ce în ce mai slab, astfel încât bieţii oameni erau nevoiţi să apeleze la ajutorul medicamentelor, costisitoare şi greu de procurat, mai ales pe timp de război.

Un fermier din aceeaşi zonă, Friend Sykes, agricultor experimentat şi vechi crescător de animale de rasă pură, căpătă o atât de mare încredere în tehnologia promovată de Howard încât cumpără un teren de trei sute de hectare, aflat într-o stare de degradare avansată, cu intenţia de a-l însănătoşi după metodele propuse de dispreţuitul agronom şi de a-l exploata apoi după toate regulile, cu un profit care să-i îngăduie amortizarea rapidă a investiţiilor. Sykes avea o experienţă bogată şi fusese mult timp consilier agricol, aşa că ajunsese la concluzia că practicarea pe acelaşi teren doar a anumitor culturi sau creşterea unei singure rase de animale se soldau inevitabil cu diminuarea calităţii animalelor şi cu scăderi serioase ale recoltelor, din cauza bolilor care în aceste cazuri deveneau mai periculoase. El trase concluzia că bolile ar putea fi complet sau aproape complet înlăturate prin ceea ce el a numit „practicarea cu cap a creşterii animalelor" şi în special prin introducerea unei agriculturi mixte. Nutrea cel mai viu interes pentru tot ce era legat de ecologie şi îşi formase deja o opinie încă înainte ca acest termen să intre în vocabularul curent al multor oameni. Cât despre chimizarea agriculturii, aceasta îi stârnise de la bun început o puternică reacţie de împotrivire pe care şi-a exprimat-o public cu mai bine de un deceniu înainte ca Rachel Carson să zguduie lumea cu cartea ei Primăvara tăcută, apărută în 1963. Încă din 1950, în cartea lui intitulată Cultivarea plantelor comestibile şi viitorul, Sykes trage deja un semnal de alarmă: „Primul lucru pe care-l face natura atunci când este atacată cu substanţe otrăvitoare este să se apere cu mijloacele pe care le are la îndemână. Astfel încât ea încearcă să dea naştere unei noi varietăţi a formei de viaţă vizate de otrăvurile respective, o varietate mai rezistentă. Microorganismele distruse parţial cu substanţe chimice ieri, apar azi din nou, într-o generaţie mai rezistentă la agenţii chimici, care se dovedesc acum ineficienţi împotriva lor. Persistând în găsirea unor otrăvuri din ce în ce mai eficace, chimiştii vor descoperi pentru mâine substanţe mult mai puternice cu care să învingă rezistenţa pe care le-o opune în chip firesc natura. Ia astfel naştere un cerc vicios din care deja nu prea se vede cum s-ar mai putea ieşi: microorganismele cauzatoare de boli ale plantelor şi ale animalelor devin din ce în ce mai rezistente, în virtutea selecţiei naturale, iar otrăvurile cu care se încearcă stârpirea lor devin şi ele din ce în ce mai violente. Şi putem noi avea certitudinea că în lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte omul va fi neapărat biruitor? S-ar putea mai curând ca dimpotrivă, el însuşi să fie ameninţat şi învins..."