Vicontele de Bragelonne

De altfel, regele se vedea secondat de Saint-Aignan. Acesta, după cum am mai spus, presimţea că furtuna se în­teţeşte; el nu ştia până unde poate merge iubirea lui Ludo­vic al XIV-lea, prevedea însă loviturile celor trei Prinţese, ruina bietei La Vallière, şi nu era atât de cavaler încât să nu se teamă că va fi târât în această ruină. De Saint-Aignan nu răspunse deci la întrebările regelui decât prin cuvinte rostite cu jumătate de gură sau prin gesturi întretăiate, ce aveau ca scop să învenineze lucrurile şi să stârnească o ceartă al cărei rezultat trebuia să-l scape de grija de a mai străbate curţile, în plină zi, pentru a-l urma pe ilustrul său însoţitor până la uşa domnişoarei de La Vallière.

În acest timp, regele se aprindea tot mai mult. Făcu trei paşi, gata să plece, dar se întoarse din drum. Tânăra fată nici nu ridicase capul, cu toate că zgomotul paşilor ar fi tre­buit să-i dea de veste că iubitul ei se îndepărta. Regele se opri o clipă în faţa ei, cu braţele încrucişate.

- Pentru ultima dată, domnişoară - zise el - vrei să vorbeşti? Vrei să-mi dai o explicaţie la această schimbare, la această nehotărâre, la aceste toane?

- Ce vreţi să vă spun, Doamne! murmură La Vallière. Vedeţi bine, sire, că sunt zdrobită în clipa de faţă! Vedeţi bine că nu mai sunt în stare de nici o voinţă, de nici un gând, de nici un cuvânt!

- E oare atât de greu să-mi spui adevărul? În puţinele cuvinte pe care le-ai rostit acum, ai fi putut să-l mărtu­riseşti.

- Adevărul, cu privire la ce?

- La tot.

Adevărul năvăli atunci dintr-o dată, din inima, pe bu­zele domnişoarei de La Vallière. Braţele ei făcură o mişcare pentru a se deschide, dar gura îi rămase mută, braţele îi recăzură neputincioase. Biata copilă nu fusese încă atât de ne­norocită pentru a cuteza să dezvăluie tot ceea ce ştia ea.

- Nu ştiu nimic - bâigui încet.

- Oh, asta e mai mult decât cochetărie! strigă regele. Mai mult decât capriciu: e trădare!

Şi de astă dată, fără ca nimic să-l mai poată opri, fără ca imboldurile inimii să-l mai poată face să se întoarcă din drum, ieşi pe uşă cu o atitudine deznădăjduită. De Saint-Aignan îl urmă, nedorind altceva decât să plece.

Ludovic al XIV-lea nu se opri decât pe scară şi, rezemându-se de marginea ei, zise:

- Vezi cât de crud am fost înşelat?

- Cum asta, sire? întrebă favoritul.

- De Guiche s-a bătut pentru vicontele de Bragelonne. Şi acest Bragelonne...

- Ei bine?

- Ei bine, ea îl iubeşte încă! Într-adevăr, de Saint-Aignan, aş muri de ruşine dacă, în trei zile, îmi va mai rămâne în inimă un singur atom din această dragoste.

Şi Ludovic al XIV-lea îşi reluă goana spre apartamen­tul lui.

- Ah, eu i-am spus maiestăţii voastre! murmură de Saint-Aignan alergând în urma regelui şi trăgând cu ochiul, pe furiş, la toate ferestrele.

Din nefericire, la plecare nu fu la fel ca la venire. O perdea se ridică: în dosul ei era DOAMNA. DOAMNA îl văzuse pe rege ieşind din apartamentul domnişoarelor de onoare.

După ce regele trecu, ea se ridică şi ieşi grăbită de la dânsa; urcă, două câte două, treptele scării ce ducea la ca­mera de unde tocmai coborâse regele.

XXXIII

DEZNĂDEJDE
După plecarea regelui, La Vallière se ridicase, cu braţele întinse, ca pentru a-l urma, ca pentru a-l opri; apoi, după ce uşile se închiseră, după ce zgomotul paşilor lui se pierdu în depărtare, ea nu mai avu decât exact atâta putere ca să se ducă şi să cadă la picioarele crucifixului din camera sa. Rămase acolo istovită, zdrobită, adâncită în durerea sa, fără să mai simtă nimic altceva decât această durere, de care nici nu-şi dădea seama, de altfel, decât datorită instinctului şi sen­zaţiilor pe care le încerca.

În mijlocul acestui uragan al gândurilor ce-o năpădiră, La Vallière auzi uşa deschizându-se din nou. Tresări şi în­toarse capul, crezând că e regele care revenea la dânsa. Se înşela; era DOAMNA. Dar ei nu-i păsa acum de DOAMNA.

Recăzu, cu fruntea sprijinită pe pupitrul de rugăciuni. Era DOAMNA, tulburată, răvăşită, ameninţătoare. Ce mai în­semna şi asta?

- Domnişoară - i se adresă Prinţesa, oprindu-se în faţa ei - foarte frumos, n-am ce zice, să îngenunchezi, să te rogi, să faci pe pocăita! Dar oricât de supusă ai fi dinain­tea regelui ceresc, se cuvine să asculţi puţin şi de voinţa prin­ţilor de pe pământ.

La Vallière îşi ridică cu greu capul în semn de respect.

- Mai adineauri - continuă DOAMNA - ţi s-a dat un sfat, aşa mi se pare, nu?

Privirea înţepenită şi buimacă a domnişoarei de La Val­lière arata că nu ştia şi că uitase despre ce era vorba.

- Regina - reluă DOAMNA - ţi-a cerut să te porţi în aşa fel, încât nimeni să nu mai poată vorbi pe socoteala dumitale.

Ochii domnişoarei de La Vallière deveniseră întrebători.

- Ei bine - urmă DOAMNA - acum a ieşit de la dumneata cineva a cărui prezenţă e o acuzare.

La Vallière rămase mută mai departe.

- Nu trebuie - adăugă DOAMNA - ca tocmai casa mea, care e aceea a primei prinţese de sânge, să dea o pildă rea la curte; dumneata vei fi izvorul acestei pilde rele. De aceea, îţi fac cunoscut, domnişoară, acum, când nu mai e nici un martor în jurul nostru, căci nu vreau să te umilesc, îţi fac cunoscut, aşadar, că eşti liberă să pleci chiar în acest moment şi că te poţi întoarce lângă mama dumitale, la Blois.

La Vallière nu putea să cadă mai jos decât atât; La Val­lière nu putea să îndure mai mult decât îndurase. Nici o fi­bra nu i se mişcă pe faţă; mâinile îi rămaseră împreunate pe genunchi, ca acelea ale divinei Magdalena.

- M-ai auzit? întrebă DOAMNA.

O simplă tremurare ce-i străbătu tot trupul răspunse în locul fetei. Şi cum victima nu dădea nici un alt semn de viaţă, DOAMNA ieşi.

Atunci, cu inima încremenită, cu sângele ce-i îngheţase parcă în vine, La Vallière simţi încetul cu încetul zvâcniri din ce în ce mai puternice în pumni, în gât, la tâmple. Aceste zvâcniri, crescând treptat, se transformară curând într-un vârtej ameţitor, în vălmăşagul căruia vedea învolburându-se chipurile tuturor prietenilor ei, luptându-se cu duşmanii ei. Auzea, în acelaşi timp, înfruntându-se în urechile ei asurzite, cuvinte ameninţătoare şi şoapte de dragoste; nu mai ştia ce se petrece cu dânsa: i se părea că e smulsă din rădăcinile vieţii şi purtată pe aripile unei furtuni îngrozitoare, apoi, la capătul drumului unde o împingea vârtejul acela ameţitor, vedea ridicându-se piatra mormântului şi deschizându-i-se în faţă văzduhul înspăimântător şi negru al nopţii eterne.

Dar această dureroasă obsesie a visurilor sfârşi prin a se potoli, făcând loc resemnării obişnuite a firii sale. O rază de speranţă se strecură în inima ei, ca o rază de lumină în ce­lula unui condamnat. Se întoarse cu gândul la drumul din­spre Fontainebleau, îl văzu pe rege călărind la fereastra tră­surii ei, spunându-i c-o iubeşte, cerându-i dragostea ei, punând-o să jure şi jurând el însuşi că nu va lăsa să treacă nici o seară, niciodată, după o ceartă, fără ca o vizită, un răvaş, un semn să nu aducă, după tulburările înserării, odihna bine­făcătoare a nopţii. Regele însuşi hotărâse aşa, el o pusese să jure, el însuşi făcuse acest jurământ. Era deci cu neputinţă ca regele să nu-şi ţină făgaduiala pe care el însuşi i-o ceruse ei, afară numai dacă regele nu era un despot care poruncea iubirii, aşa cum le poruncea supuşilor respectul, afara numai dacă regele nu era un nepăsător pe care cea dintâi piedică ar fi în stare să-l oprească din drum.

Regele, acest blând ocrotitor, care, printr-un cuvânt, printr-un singur cuvânt, putea face să înceteze toate suferinţele sale, regele se alătura, aşadar, duşmanilor ei. Oh, dar mânia lui nu poate să dăinuie prea mult! Acum, când e singur, el trebuie că suferă la fel ca şi ea. Dar el, el nu e încătuşat ca ea; poate să facă ceva, să se mişte, să vină; pe când ea, ea nu poate decât să aştepte.

Şi aştepta din tot sufletul, biata copilă. Căci era cu ne­putinţă ca regele să nu vină la dânsa!

Ceasurile erau de-abia zece şi jumătate. El are să vină, sau îi va scrie, sau îi va trimite un cuvânt de bine prin dom­nul de Saint-Aignan. Dacă va veni, oh, cum se va arunca înaintea lui! Cum va izgoni acea sfiiciune pe care o socotea acum nelalocul ei! Cum îi va spune: "Nu sunt eu aceea care nu te iubesc; dar ele nu vor ca eu să te iubesc!"

Şi atunci, trebuie s-o spunem, gândindu-se la toate aces­tea, şi pe măsură ce se gândea mai mult la toate, îl găsea pe Ludovic mai puţin vinovat. Într-adevăr, el nu ştia nimic. Ce va fi crezut el despre încăpăţânarea ei de a păstra tă­cerea? Nepotolit, uşor la mânie, aşa cum era cunoscut regele, e de mirare chiar că şi-a putut păstra atâta timp stăpânirea de sine. Oh, fără îndoială, ea n-ar fi făcut aşa; ea ar fi înţeles, ar fi ghicit totul. Dar ea nu era decât o biată fată şi nu un mare rege. Oh, dacă ar veni! Dacă ar veni!... Cum l-ar ierta pentru tot ce a făcut-o că sufere! Cum l-ar iubi şi mai mult, după ce suferise atâta! Şi, cu urechea aţintită spre uşă, cu buzele întredeschise, aştepta - Dumnezeu s-o ierte pentru acest gând profan - sărutul ce flutura cu atâta naivitate pe buzele regelui azi-dimineaţă, când el rostea cuvântul iubire.

Dacă regele nu va veni, îi va scrie măcar; era a doua speranţă, mai puţin dulce, mai puţin fericită decât cealaltă, dar care-i va dovedi tot atâta dragoste, o dragoste mai te­mătoare însă. Oh, cum va sorbi din ochi acea scrisoare! Cum se va grăbi să răspundă! Cum, de îndată ce mesagerul va fi plecat, cum va săruta, va reciti, va strânge lângă inima ei binecuvântată bucăţica de hârtie care-i va aduce liniştea, odihna, fericirea! Fie, regele nu va veni; dar dacă regele nu-i va scrie, e cu neputinţă ca el să nu-l trimită cel puţin pe Saint-Aignan, sau ca Saint-Aignan să nu vie cu de la sine putere. Chiar şi unui al treilea, cum îi va spune totul! Maiestatea regală nu va mai fi acolo să facă să-i îngheţe cuvintele pe buze, şi atunci nici o îndoială nu va mai putea rămâne în inima regelui.

Totul în fiinţa domnişoarei de La Vallière, inimă şi pri­vire, trup şi spirit, era numai aşteptare. Îşi spunea că mai avea încă un ceas de speranţă, că până la miezul nopţii regele ar putea să vină, să-i scrie sau să-i trimită pe cineva; că abia la miezul nopţii orice aşteptare va fi de prisos, orice speranţă va fi pierdută.

De câte ori auzea vreun zgomot în palat, biata copilă credea că ea era pricina zgomotului; de câte ori treceau oa­meni prin curte, credea că aceşti oameni erau mesageri ai regelui venind la ea.

Bătură ceasurile unsprezece; apoi unsprezece şi un sfert; apoi unsprezece şi jumătate. Minutele se scurgeau încet în această înfrigurare, şi totuşi ele fugeau prea repede. Bătură trei sferturi. Miezul nopţii! Miezul nopţii! Ultima şi su­prema speranţă!

Cu ultima bătaie a orologiului, ultima lumină se stinse; cu ultima lumină, ultima speranţă. Aşadar, regele o amăgise şi el. Îşi călca, primul, jurământul pe care i-l făcuse în aceeaşi zi. Douăsprezece ceasuri între jurământ şi călcarea jurământului! Nu fusese prea lungă iluzia! Deci nu numai că re­gele n-o iubea, dar o dispreţuia pe aceea pe care toată lumea o ocăra. O dispreţuia până la a o lăsa pradă ruşinii unei iz­goniri, care era egală cu o pedeapsă, care o scotea din rândul lumii. Şi totuşi, el, regele, el era cel dintâi vinovat de această năpastă căzută asupra ei.

Un zâmbet amar, singurul semn al mâniei, care, în timpul acestui lung zbucium, trecu pe chipul angelic al victimei, un zâmbet amar îi apăru în colţul buzelor. Într-adevăr, pentru ea, ce mai rămânea pe pământ, după rege? Nimic. Dar Dumnezeu sălăşluia în cer. Se gândi la Dumnezeu.

- Doamne - murmură ea - numai tu îmi poţi spune ce-mi rămâne de făcut! Numai de la tine aştept totul, căci numai de la tine trebuie să aştept.

Şi îşi îndreptă ochii către crucifixul ale cărui picioare le sărută cu evlavie. "Iată - îşi zise - un stăpân care nu uită şi nu părăseşte niciodată pe cei ce nu-l părăsesc şi nu-l uita. Numai pentru el merită să te jertfeşti."

Atunci, dacă cineva şi-ar fi putut furişa privirile în această cameră, ar fi putut să vadă cum biata deznădăjduită luă o ultimă hotărâre, se opri asupra unui plan suprem pe care şi-l făuri în minte. Atunci, ca şi cum genunchii n-ar mai fi avut tărie s-o susţină, se lăsă să cadă încet-încet pe treapta micului pupitru de rugăciune şi, cu capul sprijinit de lemnul crucii, cu privirea încordată, cu răsuflarea gâfâindă, aşteptă să vadă la fereastră ivirea primelor raze de lumină ale zorilor.

Ceasurile două o găsiră în această stare de năucire sau, mai bine zis, în acest extaz. Nu mai ştia de sine. Astfel, când zări geana violetă a dimineţii revărsându-se pe deasupra aco­perişurilor palatului şi făcând să se desluşească uşor contu­rurile Cristului de fildeş pe care-l ţinea în braţe, se ridică, adunându-şi toate puterile ce-i mai rămăseseră, sărută picioarele divinului martir şi coborî scara odăii trăgându-şi peste cap gluga unei mantii, în timp ce cobora.

Ajunsese la gheretă chiar în momentul când rondul muşche­tarilor deschidea poarta pentru a lăsa să intre cea dintâi gardă de elveţieni. Atunci, strecurându-se prin spatele oame­nilor de pază, se văzu în stradă, mai înainte ca şeful patrulei să fi apucat să se întrebe cine era această tânără femeie care ieşea aşa de dimineaţă din palat.

XXXIV

FUGA
La Vallière mergea în urma patrulei. Patrula o luă la dreapta, pe strada Saint-Honoré; La Vallière o apucă, maşi­nal, la stânga.

Hotărârea ei era luată, planul era întocmit: voia să se ducă la mănăstirea carmelitelor, de la Chaillot, unde stareţa se bucura de faima unei severităţi ce le făcea să tremure pe cochetele de la curte.

La Vallière nu văzuse niciodată Parisul, ea nu ieşise niciodată pe jos, astfel că n-ar fi nimerit drumul chiar dacă ar fi fost într-o stare de spirit mai potolită. Nu e de mirare deci că pornise în sus pe strada Saint-Honoré, în loc s-o apuce în partea cealaltă. Dar se grăbea să se îndepărteze de Palatul Regal, şi se îndepărta. Auzise doar că Chaillot se afla pe malul Senei, aşa că acum ea cobora către Sena. Coti pe strada Coq şi, neputând să străbată Luvrul, se îndrepta către biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, trecând pe lângă răspântia unde Perrault îşi ridică mai târziu colonada sa. Curând ajunse la chei. Mergea în fugă şi foarte tulburată. Abia dacă mai simţea slăbiciunea aceea care, din când în când, îi amintea, făcând-o să şchiopăteze uşor, de piciorul pe care şi-l scrântise în copilărie.

La un alt ceas din zi, purtarea ei ar fi stârnit bănuiala chiar şi a celor mai nepăsători, ar fi atras privirile chiar şi ale oamenilor mai puţin curioşi. Dar la ceasurile două şi jumătate dimineaţa străzile Parisului sunt pustii, sau aproape pustii, încât nu întâlneşti pe ele decât lucrătorii harnici ce se duc să-şi câştige pâinea zilnică, sau petrecăreţii periculoşi ce se întorc acasă după o noapte de chef şi desfrâu. Pentru cei dintâi, ziua se începe; pentru ceilalţi, abia se sfârşeşte.

La Vallière se temea de toate aceste înfăţişări, căci necu­noaşterea ei în privinţa oamenilor n-o putea ajuta să facă deosebire între cei cu adevărat cumsecade şi cei ce umblau cu gânduri răufăcătoare. Pentru ea, mizeria era o grozăvie, şi toţi trecătorii pe care-i întâlnea i se păreau a fi dintre aceia care trăiesc în mizerie.

Îmbrăcămintea sa, pe care nu şi-o schimbase din ajun, era îngrijită, chiar dacă se observa că e puţin mototolită, căci era aceeaşi cu care se dusese la regina-mamă; afară de asta, sub gluga pe care şi-o trăsese puţin peste cap, ca să vadă pe unde calcă, palitatea obrajilor şi ochii ei frumoşi le vorbeau un limbaj necunoscut acestor oameni din popor, şi, fără ca ea s-o ştie, biata fugară atrăgea poftele unora şi mila altora.

La Vallière alergă astfel, gâfâind, gonită parcă din urmă, până în dreptul Pieţii Grevei. Din loc în loc se oprea, îşi ducea mâna la inimă, se rezema de zidul unei case, răsufla un răstimp, apoi îşi relua drumul mergând şi mai repede decât înainte. Când ajunse în Piaţa Grevei, La Vallière se pomeni faţă în faţă cu un grup de trei bărbaţi cheflii, împleticindu-se, duhnind a vin, ce coborau dintr-o dubă anco­rată în port. Această dubă era încărcată cu butoaie şi se vedea cât de colo că ei cinstiseră pe deplin marfa. Îşi cântau isprăvile bahice pe trei glasuri diferite, când, ajungând la capătul punţii ce da spre chei, se împiedicară deodată de fată, care tocmai trecea pe acolo. La Vallière se opri. Ei, la rândul lor, văzând o femeie în veşminte de curte, se răsuciră pe picioare, se luară de mâini şi-o încercuiră pe La Vailière, cântându-i:
Tu, ce-ţi petreci noaptea singurică,

Hai cu noi, să râdem împreună...
La Vailière înţelese că aceşti bărbaţi i se adresau ei şi că n-o lăsau să treacă mai departe; încercă de câteva ori să se desprindă din încercuire, dar toate strădaniile îi fură în zadar. Picioarele i se înmuiară, îşi dădu seama că era gata să cadă, şi scoase un ţipăt de spaimă. Dar, în aceeaşi clipă, cercul ce-o înconjura se rupse sub puterea unei izbituri din­afară. Unul dintre cheflii fu răsturnat la stânga, al doilea se rostogoli la dreapta până la marginea apei, al treilea se clă­tină pe picioare. Un ofiţer de muşchetari se ivi în faţa fetei, cu sprâncenele încruntate, cu un rânjet ameninţător pe buze, cu braţul ridicat să-şi continue loviturile. Beţivii o luară la goană când văzură uniforma, dar mai ales simţind tăria pumnului ce se năpustise asupra lor.

- Ei drăcie - strigă ofiţerul - iat-o pe domnişoara de La Vailière!

La Vailière, zăpăcită de ceea ce se petrecuse, uluită să se audă strigată pe nume, ridică ochii şi-l recunoscu pe d'Artagnan.

- Da, domnule - zise ea - eu sunt, chiar eu. Şi în aceeaşi clipă se sprijini de braţul lui. Ai să mă aperi, nu-i aşa, domnule d'Artagnan? adăugă ea cu o voce rugătoare.

- De bună seamă că am să te apăr. Dar unde-ai pornit, Doamne sfinte, la ceasul ăsta?

- Mă duc la Chaillot.

- Te duci la Chaillot prin Rapée? Dar bine, domni­şoară, dumneata îi întorci spatele!

- Atunci, domnule, fii bun de-mi arată calea şi, dacă vrei, însoţeşte-mă câţiva paşi.

- Oh, bucuros.

- Dar cum se face că te afli aici? Prin ce îndurare a cerului s-a întâmplat ca tocmai dumneata să-mi vii în aju­tor? Mi se pare, într-adevăr, că visez; mi se pare că înnebunesc.

- Mă aflu aici, domnişoară, întrucât am o casă în Piaţa Grevei, la "Icoana Maicii Domnului"; am venit ieri să-mi încasez chiriile şi am rămas peste noapte acolo. M-am sculat mai devreme, pentru a mă duce la palat să-mi controlez străjile.

- Mulţumesc! zise La Vallière.

"Iată ce făceam eu, da - îşi spuse d'Artagnan - dar ea, ce face ea, şi pentru ce se duce la Chaillot în toiul nopţii?" Şi-i oferi braţul. La Vallière îl luă şi porni îm­preună cu el, mergând repede. Totuşi, această grabă ascundea o mare sfârşeală. D'Artagnan simţi asta şi-i propuse domni­şoarei de La Vallière să se odihnească; ea nu primi însă.

- După cât se vede, nu ştii încotro e Chaillot! în­trebă el.

- Într-adevăr, nu ştiu.

- E foarte departe.

- Nu-i nimic.

- E cel puţin o leghe până acolo.

- Voi străbate această leghe.

D'Artagnan nu mai zise nimic; înţelegea totul după ton, atunci când se afla în faţa unei hotărâri nestrămutate. Mai mult o ducea pe sus decât o însoţea pe La Vallière. În sfârşit, zăriră turlele.

- În care clădire vrei să intri, domnişoară? întrebă d'Ar­tagnan.

- La carmelite, domnule.

- La carmelite? strigă d'Artagnan cu uimire.

- Da, şi fiindcă Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să mă ajuţi, primeşte mulţumirile mele şi rămâi cu bine.

- La carmelite? Şi rămâi cu bine? Dar vrei cumva să te călugăreşti? strigă d'Artagnan.

- Da, domnule.

- Dumneata!!!

Era în acest dumneata, pe care l-am însoţit cu trei semne de exclamaţie pentru a-l face cât mai expresiv cu putinţă, era în acest dumneata un întreg poem, ce-i răscolea domnişoarei de La Vallière şi amintirile ei mai vechi de la Blois, şi aminti­rile proaspete de la Fontainebleau, ce-i spunea parcă: "Dum­neata, care ai fi putut să fii atât de fericită cu Raoul, dum­neata, care ai fi putut să fii puternică prin Ludovic, vrei să intri la mănăstire, dumneata?"

- Da, domnule, eu - răspunse ea. Vreau să-l slujesc pe Dumnezeu; renunţ la totul de pe această lume.

- Dar nu te înşeli oare alegând această chemare? Nu te gândeşti că poate nu este voinţa lui Dumnezeu?

- Nu, deoarece Dumnezeu a îngăduit sa te întâlnesc acum. Dacă n-ai fi fost dumneata, fără îndoială aş fi căzut de obo­seală, şi de vreme ce Dumnezeu te-a trimis în calea mea, în­seamnă că el a voit aşa, ca să-mi pot atinge ţelul.

- Oh - rosti d'Artagnan cu îndoială - asta mi se pare prea adânc.

- Oricum ar fi - reluă tânăra fată - acum îmi cunoşti şi dorinţa şi hotărârea. Şi nu vreau să te mai rog decât un singur lucru, adresându-ţi totodată mulţumirile mele.

- Spune, domnişoară.

- Regele nu ştie că am fugit de la Palatul Regal.

D'Artagnan făcu o mişcare.

- Regele - adăugă fata - nu cunoaşte gândurile mele.

- Regele nu ştie?... strigă d'Artagnan. Dar, domnişoară, ia seama: te-ai gândit bine la ceea ce faci? Nimeni nu trebuie să facă ceva fără ştirea regelui, mai ales persoanele de la curte.

- Nu mă mai număr printre persoanele de la curte, domnule.

D'Artagnan privi spre tânăra fată cu o uimire crescândă.

- Oh, nu te nelinişti, domnule - continuă La Vallière - totul este bine gândit, şi chiar dacă n-ar fi, e prea târziu acum ca să revin asupra hotărârii mele: faptul e împlinit.

- Ei bine, spune, domnişoară, care e rugămintea dumitale?

- Domnule, în numele milei ce i se cuvine unei fiinţe ne­norocite, în numele mărinimiei dumitale sufleteşti, în numele onoarei dumitale de gentilom, te rog să-mi faci un jurământ.

- Un jurământ?

- Da.

- Care?

- Jură-mi, domnule d'Artagnan, că nu-i vei spune regelui că m-ai văzut şi că m-am dus la carmelite.

D'Artagnan dădu din cap.

- Nu voi jura niciodată asta - zise el.

- Şi pentru ce?

- Pentru că-l cunosc pe rege, pentru că te cunosc şi pe dumneata, pentru că mă cunosc pe mine însumi, pentru că, zău, cunosc prea bine toată speţa omenească. Nu, nu voi face un asemenea jurământ!

- Atunci - strigă La Vallière cu o energie de care nimeni n-ar fi crezut-o în stare - în locul binecuvântărilor ce ţi le-aş fi putut trimite până la sfârşitul zilelor mele, fii blestemat! Căci dumneata mă faci cea mai nenorocită dintre toate făptu­rile omeneşti.

Am spus că d'Artagnan înţelegea toate accentele ce porneau din inimă, aşa că nu putu să reziste la acesta. Văzu cât de schimbate erau trăsăturile fetei; văzu cum îi tremurau mâinile şi picioarele; văzu cum acest trup plăpând şi neputincios era zguduit de durere; pricepu că orice împotrivire ar fi ucis-o.

- Fie atunci cum doreşti dumneata - zise el. Fii liniş­tită, domnişoară, nu-i voi spune nimic regelui.

- Oh, mulţumesc! Mulţumesc! strigă La Vallière. Eşti cel mai generos dintre oameni!

Şi, în bucuria ei nespusă, apucă mâinile lui d'Artagnan şi le strânse într-ale sale. Muşchetarul se simţi înduioşat. "La dracu! îşi zise el. Iată una care începe de acolo de unde altele sfârşesc. Pas de te mai ţine tare!"

Atunci, La Vallière, care, în momentul de paroxism al du­rerii ei, căzuse pe o piatră, se ridică şi porni spre mănăstirea carmelitelor, ce se zărea înălţându-se în lumina dimineţii. D'Artagnan o urmări cu privirea de departe. Uşa de la vorbitor era întredeschisă. La Vallière se strecură prin ea ca o umbră palidă şi, mulţumindu-i lui d'Artagnan cu un singur semn din mână, dispăru din faţa lui.

Rămas singur, muşchetarul se gândi la cele ce se petrecuseră. "Iată, pe legea mea - îşi spuse el - ceea ce se poate numi o poziţie falsă... A păstra o asemenea taină înseamnă a ţine în buzunar un cărbune aprins şi a spera că el nu va arde postavul. A nu păstra taina, după ce-ai jurat s-o păstrezi, înseamnă să fii un om lipsit de onoare. De obicei, gândurile bune îmi vin în minte mergând; de astă dată însă, ori eu mă înşel, ori tre­buie să umblu prea mult pentru a găsi o soluţie la această afa­cere... Unde să mă duc?... Pe legea mea, dacă stau şi mă gândesc, tot înspre Paris, căci într-acolo e mai bine... Numai că s-o pornim repede... Dar, ca să umbli repede, ar fi bine să ai patru picioare, nu două. Din păcate, deocamdată nu am decât cele două picioare ale mele... Un cal! - cum am auzit la teatrul din Londra - dau coroana pentru un cal!... Dar, ia stai, pe mine n-o să mă coste chiar atât de scump... E un post de muşchetari la bariera Conferinţei, şi acolo voi găsi nu un cal, cât îmi trebuie, ci zece."