Vicontele de Bragelonne

- Trei, domnule conte.

- De la?...

- Un bilet de la domnul de Fiesque, cel al doamnei de La Ferté, şi scrisoarea domnului de Las Fuentes.

- Asta e tot?

- Tot, domnule conte.

- Spune adevărul în faţa domnului, numai adevărul, mă auzi? Răspund pentru tine.

- Domnule, mai e un bilet al...

- Al cui?... Spune repede, hai!

- Al domnişoarei de La Vall...

- De ajuns atât - întrerupse Porthos cu discreţie. Foarte bine, vă cred, domnule conte.

De Saint-Aignan îl lăsă pe valet să plece şi se duse să închidă el însuşi uşa în urma lui; dar când se întoarse, pri­vind din întâmplare înaintea lui, zări în broasca uşii de la ca­mera alăturată faimoasa bucăţică de hârtie pe care Bragelonne o vârâse acolo la plecare.

- Ce-i asta? exclamă el.

Porthos, care stătea cu spatele spre uşă, se întoarse.

- Oh! Oh! făcu el.

- Un bilet în gaura cheii! strigă de Saint-Aignan.

- S-ar putea să fie al nostru, domnule conte - zise Por­thos. Ia vedeţi.

De Saint-Aignan trase hârtiuţa.

- Un bilet de la domnul de Bragelonne! rosti el.

- Vedeţi că am avut dreptate? Oh, când spun eu ceva...

- Adus aci de domnul de Bragelonne însuşi - murmura contele pălind. Dar asta e de neîngăduit! Cum a putut să intre el aici?

De Saint-Aignan mai sună o dată. Basque apăru din nou.

- Cine a intrat aici în timp ce eu eram la plimbare cu regele?

- Nimeni, domnule.

- Nu se poate! Trebuie că a fost cineva.

- Dar, domnule, nimeni n-a putut să intre, deoarece toate cheile erau în buzunarul meu.

- Totuşi, acest bilet era în gaura cheii. Cine l-a vârât acolo? Că doar n-a venit singur!

Basque îşi desfăcu braţele, în semn de ignoranţă absolută.

- Este posibil ca domnul de Bragelonne însuşi să-l fi pus acolo! zise Porthos.

- Atunci înseamnă că a intrat aici?

- Fără îndoială, domnule.

- Şi totuşi cheile se aflau în buzunarul meu - reluă Basque cu toată stăruinţa.

De Saint-Aignan mototoli biletul, după ce-l citi.

- Aici se ascunde ceva - murmură el îngândurat.

Porthos îl lăsă o clipă în apele lui. Apoi reveni la misiu­nea sa.

- N-aţi vrea să ne întoarcem la afacerea noastră? întrebă el, adresându-se lui Saint-Aignan, după ce lacheul plecase.

- Acum mi se pare că înţeleg totul, după acest bilet adus în chip atât de ciudat. Domnul de Bragelonne îmi anunţă un prieten...

- Eu sunt prietenul lui; prin urmare, pe mine mă anunţă.

- Ca să mi se prezinte o provocare?

- Întocmai.

- Se plânge că l-am ofensat?

- În mod crud, de moarte!

- Când şi cu ce prilej, dacă eşti bun? Căci rândurile lui sunt prea misterioase şi nu înţeleg nimic din ele.

- Domnule - răspunse Porthos - prietenul meu trebuie că are dreptate, iar cât despre rândurile lui, dacă ele sunt miste­rioase, cum spuneţi, asta nu e decât din vina dumneavoastră.

Porthos rosti aceste ultime cuvinte cu o încredere care, pentru un om puţin obişnuit eu felul său de a fi, putea să dea loc la o mulţime de înţelesuri.

- Mister, aşadar! Atunci să vedem misterul! zise de Saint-Aignan.

Porthos făcu o plecăciune.

- Îngăduiţi-mi să nu mă amestec în treaba asta, dom­nule - răspunse el - şi din motive bine întemeiate.

- Înţeleg, înţeleg perfect. Da, domnule, să trecem la fapte. Spune, domnule, te ascult.

- Mai întâi, domnule - începu Porthos - e vorba de mutarea dumneavoastră din vechea locuinţă.

- E adevărat, m-am mutat - zise de Saint-Aignan.

- Recunoaşteţi? făcu Porthos cu un aer de vădită satis­facţie.

- Dacă recunosc? Ei bine, da, recunosc. Pentru ce n-aş recunoaşte?

- Aţi recunoscut! Bun! notă Porthos ridicând un deget în sus.

- Dar spune-mi, domnule, întrucât mutarea mea i-a putut pricinui vreun neajuns domnului de Bragelonne? Răspunde, te rog, căci nu înţeleg nimic din vorbele dumitale.

Porthos îl opri scurt.

- Domnule - zise el pe un ton grav - această acuzare este prima din cele pe care domnul de Bragelonne le ridică împotriva dumneavoastră. Şi dacă o ridică, înseamnă că a fost rănit.

De Saint-Aignan bătu parchetul cu talpa piciorului, foarte iritat.

- Asta seamănă cu a căuta ceartă cu tot dinadinsul - zise el.

- Un om atât de cumsecade ca vicontele de Bragelonne nu poate căuta ceartă cu tot dinadinsul - răspunse Porthos. Dar, în sfârşit, n-aveţi nimic de adăugat în privinţa mutării, nu-i aşa?

- Nu, mai departe.

- Ah, mai departe? Dar, observaţi, domnule, că vi se aduce o acuzare grea, la care dumneavoastră nu răspundeţi nimic, sau mai degrabă răspundeţi cu uşurinţă. Cum, domnule, vă mutaţi, asta îl jigneşte pe domnul de Bragelonne, şi nu vă cereţi scuze? Foarte bine!

- Ce-e?... strigă de Saint-Aignan, pe care tonul fleg­matic al acestui personaj începea să-l înfurie. Cum adică? Am nevoie să-i cer eu părerea domnului de Bragelonne dacă să ma mut sau nu? Haidade, domnule!

- În mod obligator, domnule. Obligator! Dar veţi re­cunoaşte că asta nu e nimic în comparaţie cu a doua acuzare.

Porthos îl privi cu un aer încruntat.

- Şi capacul acela, domnule - adăugă el - capacul acela?

De Saint-Aignan se îngălbeni ca ceara. Se răsuci pe scaun cu atâta nervozitate, încât Porthos, oricât de puţin ştia el des­pre ce este vorba, îşi dădu seama că lovitura nimerise la ţintă.

- Capacul - murmură de Saint-Aignan.

- Da, domnule, explicaţi-i rostul dacă puteţi - zise Porthos ridicând capul.

De Saint-Aignan îşi lăsă faţa în jos.

- Oh - sunt trădat - bâigui el. Se ştie totul!

- Totdeauna se ştie totul! răspunse Porthos care nu ştia nimic.

- Dumneata mă zăpăceşti, domnule - continuă de Saint-Aignan - mă zăpăceşti în aşa măsură, încât nu mai ştiu unde mi-e capul.

- Conştiinţă încărcată, domnule! Oh, situaţia dumnea­voastră nu e de loc bună.

- Domnule!

- Iar când lumea va afla şi va începe să judece...

- Oh, domnule - zise cu tărie contele - o asemenea taină trebuie să fie ţinută ascunsă, chiar şi de acela căruia i-a fost făcută cunoscută!

- Ne vom gândi la asta - răspunse Porthos - şi taina nu va ajunge mai departe, vă asigur.

- Dar, domnule - reluă de Saint-Aignan - domnul de Bragelonne, cunoscând această taină, îşi dă seama de primej­dia la care se expune şi pe care o poate stârni?

- Domnul de Bragelonne nu se expune la nici o primej­die, domnule, şi nu se teme de nimic, veţi vedea asta în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu.

"Omul ăsta e un turbat - gândi de Saint-Aignan. Ce are cu mine?" Apoi, cu glas tare:

- Uite ce-i, domnule, să lăsăm baltă această afacere.

- Dar portretul? răcni Porthos cu un glas de tunet, ce făcu să-i îngheţe sângele în vine contelui.

Întrucât portretul era al domnişoarei de La Vallière şi fiindcă asupra acestui lucru nu mai putea fi îndoială, de Saint-Aignan simţi cum i se ridică o ceaţă de pe ochi.

- Ah - exclamă el - ah, domnule, mi-aduc aminte că domnul de Bragelonne era logodnicul ei!

Porthos luă un aer impozant - maiestatea pe care o arbo­rează ignoranţa.

- Pe mine nu mă priveşte - zise el - şi nici pe dum­neavoastră, dacă prietenul meu era sau nu logodnicul aceleia de care spuneţi. Ba chiar mă surprinde că rostiţi acest cuvânt indiscret. Asta vă poate îngreuia situaţia, domnule.

- Dumneata eşti înţelepciunea, cinstea şi bunătatea întruchipată, domnule. Acum văd totul limpede.

- Cu atât mai bine! zise Porthos.

- Şi - adăugă de Saint-Aignan - m-ai făcut să înţeleg totul în chipul cel mai inteligent şi mai delicat. Mulţumesc, domnule, mulţumesc!

Porthos se umflă de mândrie.

- Iar acum, că ştim despre ce este vorba, îngăduie-mi să-ţi explic...

Porthos înălţă capul ca un om care nu vrea să audă nimic; de Saint-Aignan continuă însă:

- Sunt deznădăjduit, crede-mă, de tot ceea ce se întâmplă; dar dumneata ce-ai fi făcut în locul meu? Haide, între noi, spune-mi ce-ai fi făcut?

Porthos dădu din cap.

- Nu e vorba de ceea ce-aş fi făcut eu, tinere. Recunoşti cele trei învinuiri ce ţi le aduc, da?

- Cât priveşte cea dintâi, în legătură cu mutarea, dom­nule, şi aci mă adresez unui om înţelept şi de onoare, spune, când o voinţă augustă mi-a cerut să mă mut, trebuia, puteam eu să nu mă supun?

Porthos făcu o mişcare, dar de Saint-Aignan nu-i lăsă timpul să o ducă până la sfârşit.

- Ah, sinceritatea mea te mişcă - zise el, interpretând mişcarea în felul său. Recunoşti că am dreptate.

Porthos nu răspunse nimic.

- Să trec la nenorocitul acela de capac - urmă de Saint-Aignan, apucându-l pe Porthos de braţ. La capacul acesta, pri­cina răului, izvorul tuturor necazurilor; la capacul acesta făcut în scopul pe care dumneata îl ştii. Ei bine, ca să-ţi vorbesc deschis, presupui oare că eu, din propria mea voinţă, am pus să se facă, într-un asemenea loc, un capac menit să...? Oh, nu, nu crezi asta, şi încă o dată îţi dai seama, înţelegi, ghiceşti că o voinţă mai mare decât mine mi-a impus acest lucru. Dumneata ştii ce înseamnă o pornire, nu vreau să spun de dragoste, această nebunie ce calcă totul în picioare... căci, Dumnezeule!... din fericire, am de-a face cu un om plin de inimă şi de simţire; altfel, scandalul şi nenorocirea s-ar fi abătut de mult asupra ei, biata copilă... şi asupra aceluia... pe care nu vreau să-l numesc.

Porthos, zăpăcit, năpădit de această avalanşă de cuvinte şi gesturi, făcea mii de eforturi pentru a înfrunta vorbăria lui Saint-Aignan, din care nu înţelegea o iotă, ţinându-se ţeapăn şi nemişcat pe scaunul său.

De Saint-Aignan, pornit pe panta destăinuirilor, continuă să peroreze, dând un accent nou glasului său, o vehemenţă crescândă gesturilor:

- Cât despre portret, căci înţeleg că portretul e învinuirea cea mai gravă, cât despre portret, socoteşte şi dumneata, am eu vreo vină? Cine a dorit să aibă portretul ei? Eu? Cine e îndrăgostit de ea? Eu? Cine se ţine după ea? Eu?... Cine i-a sucit capul? Eu? Nu, de o mie de ori nu! Îmi dau seama că domnul de Bragelonne trebuie să fie tare nenorocit, îmi dau seama că aceste dureri sunt cumplite. Uite, eu însumi sufăr. Dar nici o împotrivire nu e cu putinţă. Să intre în luptă? Va fi luat în râs. De s-ar încăpăţâna numai şi va fi pierdut. Îmi vei spune că deznădejdea e o nebunie; dar dumneata eşti un om cu jude­cată, şi dumneata mă înţelegi. Văd după înfăţişarea dumitale gravă, îngândurată, posomorâtă chiar, că însemnătatea situaţiei nu te-a lăsat rece. Întoarce-te deci la domnul de Bragelonne şi mulţumeşte-i, după cum îi mulţumesc şi eu, că a ales drept mij­locitor un om de meritul dumitale. Crede-mă că, în ce mă priveşte, voi păstra o recunoştinţă veşnică aceluia care a ştiut să împace cu atâta dibăcie şi cu atâta înţelepciune neînţelegerea dintre noi. Şi întrucât soarta a vrut ca această taină să fie cu­noscută de patru în loc de trei, ei bine, această taină, care l-ar putea îmbogăţi pe unul mai ambiţios, mă bucur de a o împărţi cu dumneata, domnule; mă bucur din toată inima. Începând din acest moment, fă ce vrei cu mine, sunt la dispoziţia dumi­tale. Ce-aş putea să fac pentru dumneata? Ce-aş putea să cer, să impun chiar? Vorbeşte, domnule, vorbeşte.

Şi, după obiceiul înrădăcinat în manifestările de prietenie ale curtenilor din acea vreme, de Saint-Aignan se repezi şi-l îmbrăţişă pe Porthos, strângându-l cu căldură în braţele sale. Porthos se lăsă îmbrăţişat cu o răceală nemaipomenită.

- Vorbeşte! repetă de Saint-Aignan. Ce doreşti să obţii?

- Domnule - zise Porthos - am jos un cal în plus; fă-mi plăcerea şi încalecă pe el: e minunat şi nu-ţi va face nici o festă.

- Să încalec pe cal? Dar pentru ce? întrebă de Saint-Aignan cu o vie curiozitate.

- Pentru a merge cu mine acolo unde ne aşteaptă domnul de Bragelonne.

- Ah, vrea să-mi vorbească, pricep; vrea să capete lămu­riri! E de la sine înţeles. Dar, în această clipă, nu pot, mă aş­teaptă regele.

- Regele o să mai aştepte.

- Şi unde mă aşteaptă domnul de Bragelonne?

- La schitul franciscan, în pădurea Vincennes.

- Aşa! Ne ţinem de glume?

- Nu cred; eu, cel puţin, nu.

Şi Porthos dădu înfăţişării lui rigiditatea celor mai aspre trăsături.

- Dar schitul franciscan e un loc pentru dueluri, mi se pare! Ei bine, ce rost are să merg eu acolo?

Porthos îşi scoase încet spada din teacă.

- Iată măsura spadei prietenului meu - zise el.

- Drace! Omul acesta e nebun! strigă de Saint-Aignan.

Porthos îşi simţi sângele năvălindu-i în obraji.

- Domnule - vorbi el - dacă n-aş avea onoarea de a mă afla în locuinţa dumitale şi de a sluji interesele domnului de Bragelonne, te-aş arunca pe fereastră! Ar fi timp câştigat şi n-ai mai sta pe gânduri. Vii la Vincennes, domnule?

- Să vezi...

- Vii sau nu, de bună voie?

- Păi...

- Dacă nu vii, te voi conduce acolo pe sus! Ia seama!

- Basque! strigă de Saint-Aignan.

Basque apăru în uşă.

- Regele îl cheamă pe domnul conte - zise el.

- Asta-i altceva - murmură Porthos. Serviciul regelui mai înainte de orice. Vom aştepta acolo până diseară, domnule.

Şi salutându-l pe de Saint-Aignan cu toată curtenia lui obişnuită, Porthos ieşi, încântat că aranjase astfel încă un duel.

De Saint-Aignan se uită după el până ieşi; apoi, îmbrăcându-şi din nou, la repezeală, costumul, porni în grabă, potrivindu-şi din mers ţinuta şi spunându-şi:

- La Vincennes!... La Vincennes!... Vom vedea noi ce va spune regele despre asta. Nu-l văd bine, zău!

LXIV

RIVALI POLITICI
Regele, în urma acelei plimbări atât de fertile pentru Apolo, şi în cursul căreia fiecare îşi plătise tributul său Muzelor, cum spuneau poeţii de pe vremea aceea, îl găsi, la reîntoarcere, pe domnul Fouquet, aţinându-i calea. În spatele lui venea domnul Colbert, care-l întâmpinase într-un coridor, ca şi cum ar fi stat la pândă, şi-l urma acum pe rege ca o umbră credincioasă şi prevăzătoare - domnul Colbert, cu capul lui pătrat şi cu largul lui costum în neorânduială, ce-l făcea să semene puţin cu un senior flamand după o partidă de bere.

Domnul Fouquet, la vederea duşmanului său, rămase liniştit şi se mulţumi, în tot cursul scenei care va urma, să-şi păstreze acea atitudine, atât de greu de menţinut, a omului superior în inima căruia zvâcneşte dispreţul, dar care nu vrea să-şi dea pe faţă acest dispreţ, de teamă să nu-i facă prea multă cinste ad­versarului său.

Colbert, în schimb, nu-şi ascundea o bucurie jignitoare. Pentru el, venirea domnului Fouquet era o încercare neîndemânatică, sortită de la început eşecului, cu toate că lucrurile nu ajunseseră încă la capătul lor. Colbert făcea parte din acea şcoală a oamenilor politici care nu admiră decât dibăcia şi nu stimează decât succesul. În plus, Colbert, care nu era numai un om pizmuitor şi răutăcios, dar care cunoştea îndeaproape toate interesele regelui, fiindcă era înzestrat cu suprema probitate a cifrelor, putea să se înarmeze oricând cu pretextul, atât de bine­venit când ţi-ai pus în gând să-l sapi pe cineva, că urându-l şi căutând să-l dărâme pe domnul Fouquet, o făcea în vederea binelui statului şi a demnităţii regale.

Nici unul din aceste amănunte nu-i scăpa lui Fouquet. Pe sub sprâncenele groase ale duşmanului său, în ciuda jocului ne­contenit al pleoapelor acestuia, el citea, prin ochi, până în fundul inimii lui Colbert; văzu deci tot ce sălăşluia în sufletul acestui om: ură şi sete de izbândă. Dar căutând să pătrundă totul, el rămânând de nepătruns, se însenină la faţă, zâmbi cu acel surâs fermecător ce era numai al lui, dând salutului său mlădierea cea mai nobilă şi cea mai largă totodată.

- Sire - zise - văd, după voioşia maiestăţii voastre, că aţi făcut o foarte frumoasă plimbare.

- Minunată, într-adevăr, domnule intendent superior, mi­nunată! Ai făcut rău că n-ai venit cu noi, aşa cum te in­vitasem.

- Sire, am avut de lucru - răspunse ministrul.

Fouquet nu simţi nevoia să-şi întoarcă faţa; nu se uita de loc în partea unde se afla Colbert.

- Ah, viaţa la ţară, domnule Fouquet! exclamă regele. Doamne, ce mult aş dori să pot trăi mereu la ţară, în aer curat, la umbra copacilor!

- Oh, sper că maiestatea voastră nu e obosită de pe acum de tron! zise Fouquet.

- Nu; dar tronurile de verdeaţă sunt parcă mai plăcute.

- Într-adevăr, sire, maiestatea voastră răspunde tuturor dorinţelor mele vorbind astfel. Tocmai voiam să-i prezint o chemare.

- Din partea cui, domnule intendent superior?

- Din partea nimfelor de la Vaux.

- Ah, ah! făcu Ludovic al XIV-lea.

- Regele a binevoit să-mi facă o promisiune - zise Fouquet.

- Da, mi-aduc aminte.

- Serbarea de la Vaux, acea faimoasă serbare, nu-i aşa, sire? zise Colbert, încercând să dea dovadă de credit amestecându-se în convorbire.

Fouquet, cu un adânc dispreţ, nu luă în seamă fraza lui. Era, pentru el, ca şi cum Colbert nici nu gândise, nici nu vorbise.

- Maiestatea voastră ştie - zise el - că mă pregătesc să primesc la reşedinţa mea de la Vaux pe cel mai bun dintre Prinţi, pe cel mai puternic dintre regi.

- Am făgăduit, domnule - răspunse Ludovic al XIV-lea surâzând - şi un rege nu-şi calcă niciodată cuvântul.

- Iar eu, sire, am venit să-i spun maiestăţii voastre că sunt întru totul la ordinele sale.

- Îmi pregăteşti niscaiva minunăţii, domnule intendent superior?

Şi Ludovic al XIV-lea aruncă o ocheadă către Colbert.

- Minunăţii? Oh, nu, sire! Nu mă încumet la aşa ceva; sper să-i pot oferi regelui câteva clipe de plăcere, poate câteva cupe de uitare.

- Nu, nu, domnule Fouquet - zise regele. Stăruiesc asu­pra cuvântului minunăţie. Oh, dumneata eşti un vrăjitor, îţi cunoaştem puterea, ştim că vei găsi aur, chiar de n-ar fi deloc aur pe lume. Poporul spune că îl faci singur.

Fouquet simţi că lovitura pornea din două părţi deodată, că regele îl împungea cu o săgeată din arcul său şi cu una din arcul lui Colbert. Începu să râdă.

- Oh - replică el - poporul ştie prea bine din ce mină scot eu aurul acesta. O ştie poate chiar prea bine; de altfel - adăugă nu fără o anumită mândrie - pot încredinţa pe maies­tatea voastră că aurul destinat să plătească serbarea de la Vaux nu va face să curgă nici sânge, nici lacrimi. Sudori, poate. Dar vor fi răsplătite.

Regele rămase ca buimăcit. Vru să-l privească pe Colbert, acesta voi să răspundă ceva, dar o ţintire de vultur, o privire foarte leală, regală chiar, aruncată de Fouquet, făcu să i se oprească vorba pe buze.

Între timp regele se dezmetici. Se întoarse către Fouquet şi-i spuse:

- Deci, îmi faci invitaţia?

- Da, sire, dacă maiestatea voastră binevoieşte.

- Pentru ce zi?

- Pentru ziua pe care o veţi alege, sire.

- Vorbeşti ca un vrăjitor care poate face orice, domnule Fouquet. Eu, unul, n-aş putea spune aşa ceva.

- Maiestatea voastră va face, când va voi, tot ceea ce un rege poate şi trebuie să facă. Regele Franţei are slujitori des­toinici pentru serviciul şi plăcerile sale.

Colbert încercă să-l privească pe intendentul superior pen­tru a-şi da seama dacă aceste cuvinte erau o revenire la senti­mente mai puţin duşmănoase faţă de el. Fouquet nici nu se uită la rivalul său: Colbert nu exista pentru el.

- Ei bine, în opt zile îţi convine? întrebă regele.

- În opt zile, sire.

- Astăzi e marţi; să hotărâm pentru duminica cealaltă?

- Răgazul pe care maiestatea sa binevoieşte să-l acorde va fi de mare folos pentru desăvârşirea lucrărilor pe care le exe­cută arhitecţii mei spre deplina încântare a regelui şi a priete­nilor săi.

- Şi, vorbind de prietenii mei - întrebă regele - cum îi vei alege?

- Regele e stăpân pretutindeni, sire; regele întocmeşte lista şi dă porunci. Toţi cei pe care va binevoi să-i poftească vor fi oaspeţi foarte bine primiţi la mine.

- Mulţumesc! răspunse regele mişcat de acest gând nobil, exprimat cu un accent tot atât de nobil.

Fouquet se despărţi apoi de Ludovic al XIV-lea, după ce-i dădu câteva amănunte în legătură cu anumite afaceri curente. Ceva îi spunea însă că, în schimb, Colbert va rămâne cu regele, că vor vorbi despre el, că nici unul, nici altul nu-l vor cruţa. Dorinţa de a-i da o ultimă lovitură duşma­nului său, o lovitură puternică, îi apăru ca o compensaţie pentru tot ceea ce va avea de suferit. Se întoarse deci repede, din pragul uşii, şi, adresându-se regelui, zise:

- Iertaţi-mă, sire, iertaţi-mă!

- Pentru ce să te iert, domnule? întrebă Prinţul cu o voce blândă.

- De o mare greşeală, pe care am săvârşit-o fără să-mi dau seama.

- O greşeală, dumneata? Ah, domnule Fouquet, va tre­bui să te iert, n-am încotro. Cu ce-ai greşit? Sau împo­triva cui?

- Împotriva convenienţelor, sire. Uitasem să-i fac cu­noscut maiestăţii voastre o împrejurare deosebit de im­portantă.

- Care?

Colbert fu străbătut de un fior: crezu că e vorba de un denunţ. Puterea lui va fi poate demascată? Un cuvânt al lui Fouquet, o dovadă adusă, şi toată favoarea de care se bucura el se va spulbera în faţa lealităţii tinereşti a lui Ludovic al XIV-lea. Intendentul se cutremură deci de teamă ca o lovitură îndrăzneaţă să nu-i răstoarne toate planurile, şi, de fapt, lovitura putea fi dată atât de bine, încât Aramis, ochi­tor priceput, n-ar fi ratat-o.

- Sire - zise Fouquet cu un aer degajat - deoarece aţi avut bunăvoinţa să mă iertaţi, vă voi mărturisi deschis: azi-dimineaţă mi-am vândut una din funcţiunile mele.

- Una din funcţiunile dumitale? strigă regele. Şi care anume?

Colbert se schimbă dintr-o dată la faţă.

- Aceea care îmi dădea, sire, un aer aspru, într-o robă lungă: funcţiunea de procuror general.

Ludovic scoase un strigăt, fără să vrea, şi se uită la Colbert.

- Cui i-ai vândut această funcţiune, domnule Fouquet? întrebă regele.

Colbert se sprijini de marginea căminului.

- Unui consilier al parlamentului, sire, care se numeşte domnul Vanel.

- Vanel?

- Un prieten al domnului intendent Colbert - adăugă Fouquet, lăsând să cadă aceste cuvinte cu o graţie inimitabilă, cu o expresie de nepăsare şi nevinovăţie pe care pictorul, actorul şi poetul trebuie să renunţe de a o reproduce cu penelul, cu gestul sau cu pana.

Apoi, spunând aceasta, strivindu-l pe Colbert sub greuta­tea superiorităţii sale, intendentul superior îl salută din nou pe rege şi plecă, pe jumătate răzbunat prin stupefacţia Prin­ţului şi prin umilirea favoritului.

- Să fie oare cu putinţă? se întrebă regele după ce Fouquet dispăru. Şi-a vândut această funcţiune?

- Da, sire - răspunse Colbert înadins.

- E nebun! nu se putu opri să exclame regele.

Colbert, de astă dată, nu mai răspunse: întrezărise gândul stăpânului. Acest gând era pentru el o răzbunare. La ura lui se adăuga acum gelozia; la planul său de ruinare venea să se alăture o ameninţare de dizgraţie. De aici încolo - Colbert înţelese prea bine asta - între Ludovic al XIV şi el, gândurile lui duşmănoase nu se vor mai lovi de piedici, iar prima mare greşeală a lui Fouquet, care va putea fi luată drept pretext, va preceda cu puţin pedeapsa finală. Fouquet lăsase să-i cadă arma din mână. Ura şi invidia se grăbiră s-o ridice.

Colbert fu invitat de rege la serbarea de la Vaux; el salută ca un om sigur de sine şi primi ca un om care în­datorează.

Regele tocmai se gândea la de Saint-Aignan, care urma în ordinea invitaţilor, când uşierul îl anunţă pe contele de Saint-Aignan. Colbert se retrase cu discreţie la sosirea acestui Mercur regal.

LXV

RIVALI ÎN DRAGOSTE
De Saint-Aignan se despărţise de rege abia cu două cea­suri mai înainte; dar în acest prim clocot al iubirii lui, Ludovic al XIV-lea, când n-o vedea pe La Vallière, simţea nevoia să vorbească despre ea. Şi singura persoană cu care putea să vorbească despre ea în voie era de Saint-Aignan; contele îi era deci indispensabil.

- Ah, dumneata, conte? îl întâmpină el de două ori bucuros, întâi pentru că-l vedea, în al doilea rând pentru că nu-l mai vedea pe Colbert, a cărui înfăţişare ursuză îl in­dispunea întotdeauna. Cu atât mai bine! Mă bucur că te văd. Vei lua parte la călătorie, nu-i aşa?