Єi atunci ei au юinut sfat



Yüklə 1,65 Mb.
səhifə10/52
tarix08.11.2017
ölçüsü1,65 Mb.
#31032
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   52

X.

Frământările


Foamea se îndepărtase de Basarabia, iar umbra ei mai apăsa asupra câmpurilor, dobitoacelor şi oamenilor. Lumea, speriată, continua să mai umble cu torbele din sat în sat, de parcă căuta ceva. Mirosul acriu de tăiţei de sfeclă a mai dispărut. Unii oameni deveniseră mai vioi şi chiar mai rumeni la faţă. Cu toate astea zilnic la cimitir erau căraţi zeci de oa­meni dintre cei care au fost loviţi de plaga necruţătoare.

Gările de trenuri mai continuau să fie aglomerate. Personalele nu mai dovedeau să-i care pe toţi. Mulţi pasageri se aninau de vagoanele mărfare, ca pe timpul foametei, iar cei mai îndrăzneţii se urcau pe vagoanele cu pasageri. Acolo nu cutezau să se urce nici revizorii, nici miliţia.

Noi, elevii şi studenţii din oraşul Bălţi, veneam acasă în fiecare sâmbătă, după haine de schimb şi alimente. Drumul era costisitor şi, ca sa circulăm fără bani, urcam pe vagoane. Paralel cu noi, circulau o mulţime de hoţi de buzunare, de la care te puteai aştepta să-ţi ceară ceva forţat, ori să te îmbrân­cească de pe vagon. Nu ştiu cum se întâmpla că toţi hoţii vorbeau în limba rusă, fapt care te punea în gardă. Plecarea mea acasă de multe ori era însoţită de întâmplări surprin­zătoare.

Sâmbăta aveam cinci lecţii şi ultima era pregătirea mili­tară. Acest obiect ni-l preda un căpitan rus prezentabil, căruia îi spunea Ivan Ivanovici Mamaiciuc. Era foarte milităros şi comanda într-o rusă ireproşabilă. Cu toată atitudinea mea pozitivă faţă de acest om, nu-i puteam suferi lecţiile, fiindcă de cele mai deseori executam ordinele lui greşit. De aceea, sâm­băta îmi ceream voie de la ultima lecţie, ori, pur şi simplu, plecam acasă.

Nu sufeream să fiu dojenit şi de aceea îmi ceream voie mai tot timpul, însă, de data aceasta, mi-am luat inima în dinţi, torba subţioară şi m-am pornit la Gara de Nord.

Ajuns la gară, pe peron, am început să cercetez care tren şi încotro pleacă. De „iepuri” ( aşa ne ziceau la cei care circu­lau fără bilet) era plin peronul. Ne deosebeam de pasagerii cu bilete prin faptul că eram mai prost îmbrăcaţi, dar mai ales prin aceea că eram toţi tineri şi năzbâtioşi, jucându-ne ochii în toate părţile în căutarea unui tren care ar pleca mai repede înspre direcţia necesară nouă.

Era toamnă târzie, o zi posomorâtă, cu vânt şfichiuitor şi, ca de obicei, sâmbăta, pasagerii de teapa mea erau mai flămânzi şi poate de aceea erau şi mai intoleranţi unul faţă de altul. S-a auzit un fluierat a impiegatului de mişcare, iar peste câteva clipe s-a pornit un eşalon din cele care staţionau. Mul­ţimea s-a agitat şi fiecare ţintea să ia cu asalt, din mers, un vagon mai potrivit. Miliţia alerga dintr-un capăt în altul, cău­tând să vâneze tot mai mulţi iepuri. Viteza trenului creştea şi tot mai puţini reuşeau să se agaţe de vreun vagon. Norocul meu că reuşisem să mă strecor la timp într-un vagon în care fusese pietriş şi stăteam pitulat în aşteptare ca trenul să-şi ia viteză. Deodată, peste mine se rostogoli un băietan cam de vârsta mea, dar mai josuţ decât mine. A pus degetul la gură şi mi-a făcut semn să tac. S-a aşezat lângă mine şi mi-a arătat un crac de pantalon despicat şi piciorul însângerat.

– Am scăpat din mâna dulăilor. Unde te dai jos?

– Unde-a sta, ori la Ghizdita, ori la Târnova. Ori poate la cotitură sar din mers.

– Îmi pare că eşti de la şcoala pedagogică, te-am mai văzut.

– Şi eu te-am văzut sâmbăta trecută pe vagon. Dar tu de unde eşti?

– Eu învăţ la F.A.P. (tehnicum de medicină), dar îs din Cotiujeni (Lipcani).

După ce ne-am prezentat unul altuia, între noi s-a aşternut o tăcere lungă. Într-un târziu, Petrică a spart tăcerea şi m-a întrebat dacă şi pe la noi activul este atât de furibund ca la ei. Eu mi-am amintit de povaţa părintelui din beci şi am devenit pe dată vigilent.

– Cum să-ţi spun, se vede că-i ca şi pe la voi. Altfel, n-am sta alături în acelaşi vagon de marfă.

Răspunsul meu i-a plăcut şi a devenit mai vorbăreţ. Mi-a povestit mult despre satul Cotiujeni, despre aceea cum oamenii se luptă cu activul şi că pe mulţi de la ei din sat i-au judecat pentru nedoimkă.

Calmul lui şi vorba liniştită m-au cucerit şi aş fi dorit să mă aflu împreună cu el cât mai mult timp, însă tocmai ajunsesem la Drochia şi eu urmăream cu atenţie ca să nu scap halta Ghizditei. De scăpat n-am scăpat-o, dar trenul nu s-a oprit şi a tot mers mai departe. Salvarea mea a fost curbura de după gară. Aici locomotiva a început să gâfâie din greu, legănând tot trenul care se mişca din ce în ce mai încet. După ce ne-am înţeles cu Petrică ca în cursul săptămânii viitoare să ne întâlnim, eu mi-am strâns torba la piept şi m-am aruncat din mers în partea dreaptă. Aterizarea m-a cam zdruncinat dar am continuat să alerg alături de vagon până când trenul s-a îndepărtat de mine. Din vagon condrumeţul meu îmi tot flutura din mână.

La scurt timp am luat-o la dreapta şi am început să măsor cu pasul drumul nostru drag, bătătorit încă de moşii şi strămoşii noştri, iar el, drumul, cuminte şi tăcut m-a dus acasă.

Portiţa şi uşa de la casă erau deschise. Din prag, am auzit cum mama bocea. Sora stătea lângă mama, suspinând şi rugând-o să tacă. Priveliştea aceasta parcă mi-a vârât un cuţit în inimă. Când m-am apropiat de mama, ea m-a îmbrăţişat şi a rostit: "Dragul mamei, ai venit?!" A pus capul pe umărul meu, a încetat să mai bocească, dar continua să plângă şi să tremure.

– Ce s-a întâmplat?

În timpul acesta am aşezat-o pe mama pe laiţă, iar eu cu sora ne-am aşezat alături. Nu se putea linişti nicidecum. Mai mult n-am întrebat nimic. Cu mare greu mama, printre lacrimi, mi-a spus cum au împlinit-o pentru că nu s-a achitat cu postavka. Iar cel de la raion, polomoşnikul, i-a spus că au s-o judece. Îi luaseră un covoraş cu o floare de trandafir. Covoraşul îl primise ca zestre de la bunica ei. În seara aceea am adormit greu. După cum am aflat, polomoşnikul era Kaşirin. Eu îi prinsesem de frică şi nu vroiam să dau cu ochii de el. Gândurile îmi dădeau târcoale, unul mai rebel decât altul. Îmi încolţise gândul că trebuie să mă răzbun pe această fiară care a adus atâta durere neamului nostru. În zorii zilei, mama m-a petrecut până la poartă, iar eu, cu torba în spate, m-am îndreptat spre halta Ghizdita.


* * *
La o serată de literatură, Vasile a întrebat-o pe profe­soara de limbă ce să mai citească, căci el, într-o noapte, s-a aşezat la masă şi a citit toată literatura sovietică moldovenească.

Profesoara Ecaterina Filipovna era un etalon de româ­nitate pentru întreaga parte stângă a Nistrului. Avea o ţinută plăcută, se îmbrăca modest şi cu gust. Era greu să înţelegi când roşeşte, deoarece Dumnezeu o înzestrase cu doi trandafiri în obraji. Avea o pereche de sprâncene – cozi de rândunică - de sub care te pătrundeau sfredelitor doi ochi negri ca tăciunele. Mulţi dintre băieţii noştri erau îndrăgostiţi de ea.

Intuind ce se ascunde în dosul întrebării lui Vasile, Ecaterina Filipovna s-a fâstâcit, dar trebuind să răspundă „corect”, i-a recomandat să citească "Când calul râde în poiată" şi "Scrisoarea norodului moldovenesc marelui Stalin". Însă el i-a reproşat că politica nu-i literatură şi că lui i se face greaţă de atâta minciună.

– Băiete, cu aşa vorbe tu poţi să ajungi numai la răcoare!

– Şi totuşi, mie îmi plac mai mult poveştile lui Ion Crean­gă, versurile lui Goga, Eminescu.

– Înţelegi dumneata, aceştia sunt scriitori şi poeţi ro­mâni, ei au apărat interesele claselor exploatatoare.

– Cum aşa, Ecaterina Filipovna, Creangă a avut o boj­deucă fără tindă, dar Eminescu nici atâta n-a avut. Putem oare compara vreun scriitoraş ori poet de azi cu aşa făclii ale literaturii noastre care luminează de veacuri?…

În acel moment, din mulţimea de elevi, în faţa clasei a ieşit un bărbat bine hrănit, cu părul blond, având nişte pantaloni galifé, cu cizme bine lustruite. În mână ţinea un chipiu de culoare cenuşie, cu marginea roşie. Acelaşi fir roşu îl avea şi prin părţi, la pantaloni. A tras aer pe nări, s-a umflat în pene ca curcanul şi a strigat: "Prekratit’!10". În sală s-a făcut linişte, mulţimea s-a retras mai spre fundul sălii, iar cei doi au rămas un timp faţă-n faţă, privindu-se cu ochi scânteietori.

Biata profesoară s-a repezit între dânşii. Vasile a plecat capul, supus în faţa ei şi s-a retras spre uşă. O bună parte din băieţi l-am urmat şi cu toţii am plecat în parc.

Aici ne-am întâlnit cu elevii de la şcoala de medicină, cu grupuri de studenţi de la Institutul învăţătoresc. S-au încins discuţii aprinse.

Într-un târziu, a apărut iarăşi printre noi omul cu părul blond şi haine plumburii. .Din mulţime s-a auzit o voce: "Păzea, cumătrul!" Aşa îl numeam noi pe atunci pe cel care supra­veghea sufletele omeneşti.

Eram cu Vasile alături, când s-a apropiat de noi Petrică. În seara aceea el mi-a povestit foarte mult despre lupta de rezistenţă a ucrainenilor din regiunea subcarpatică.

– Fraţilor, zise Petrică, mişcarea de rezistenţă naţională există şi la noi, dar ea este foarte răzleţită şi-o haleşte NKVD-ul ca buliharul pe pui. Aţi auzit de "Arcaşii lui Ştefan"? Vorbeşte lumea că pe mulţi i-au arestat.

– Dar din „Armata neagră” a lui Boghiu încă n-au putut prinde pe nimeni, a remarcat Vasile.

– Bine, bine, zise Petrică, dar ceea ce s-a făcut aici, în parc, oare nu-i luptă de rezistenţă naţională?

– E luptă, dar este haotică, ea ar trebui să poarte un caracter organizat şi să cuprindă, ca o flacără, toată Basarabia, am adăugat eu.

–Păi, zise Vasile, tu crezi că lupii nu ne pasc? Ne pasc şi-i vor aresta pe toţi intelectualii care au mai rămas.

– Da – i-am replicat – dacă-om citi zi şi noapte ”Scri­soarea norodului moldovenesc marelui Stalin”, nu ne vor mai aresta, în schimb, ne vor îndobitoci cu totul şi de la un timp vom uita şi numele nostru. Dacă ştii pe de rost această scri­soare spurcată şi biografia marelui tătuc poţi da cu uşurinţă examenele, chiar la matematică şi chimie.

– Ioane, a zis Petrică, ceea ce-am făcut noi în astă seară îi foarte bine, dar e şi riscant. Ei au oamenii lor care ne pasc la fiecare pas şi la momentul potrivit ne vor înhăţa.

– Păi, trebuie să facem în aşa fel ca să nu ne înhaţe.

– Dar cum?

Dar văzând cum de noi se apropia cumătrul, am fost ne­voiţi să ne despărţim. A doua zi, la lecţia de limba moldo­venească, Ecaterina Filipovna, după spusele lui Vasile, părea foarte obosită şi abătută. Când a sunat la repaos, ea l-a oprit în clasă şi toată pauza a stat cu el de vorbă. Printre multele poveţe pe care i le-a dat, l-a sfătuit să asculte mai mult de minte decât de inimă.

– În lumea aceasta zbuciumată, mulţi oameni cu inimă mare s-au pierdut fără urmă numai pentru că au ascultat de inimă.

– Sfatul dumneavoastră este minunat, dar cum să proce­dăm atunci când toată viaţa omului e numai în cumpene? Poate să-i crape inima de necaz!

– N-are cum să se întâmple, fiindcă pe lumea asta toate sunt rânduite, tot răul aşteaptă binele şi tot binele aşteaptă răul.

Din cele povestite de Vasile după convorbirea lui cu Catiuşa, am înţeles că ea era nu doar la exterior mândră, dar avea şi un suflet zidit pe temelii creştineşti.

Am observat că, înainte de fiecare lecţie, ea scruta audi­toriul cu ochii săi de tăciune şi după ce găsea ceea ce căuta, începea lecţia liniştită.

Abia peste mult timp, am înţeles că sfaturile profe­soarei aveau un sens adânc, dar pe atunci nu toţi puteau să le urmeze. Noi veneam din ortodoxie şi în familiile noas­tre minciuna era socotită cel mai mare păcat. Mai mare ofensă decât să-ţi spună cineva că eşti mincinos nu exista. Şi iată că de la 1944 încoace viaţa noastră a început să fie împânzită zilnic numai de minciuni. Jurnaliştii, scriitorii şi poeţii ne vorbeau, prin toate mij­loacele posibile de informare, cu totul despre altceva decât despre proza sumbră a vieţii pe care o trăiam. Manualele de ştiinţe uma­nistice erau întemeiate numai pe minciună. Mai greu era de stre­curat ceva în manualele de ştiinţe exacte. Dar uite că neadevărul îşi făcea loc şi acolo. Se scriau nişte prefeţe lungi, de câte treizeci-patruzeci de pagini, şi pe fiecare pagină puteai să citeşti de cel puţin patru ori numele marelui tătuc. Ni se spunea, fără a ni se aduce şi argumente, că numai datorită lui această ştiinţă a putut să facă progrese, să înflorească, iar spre sfârşitul lecturii ţi se amintea numaidecât că ştiinţa respectivă a luat fiinţă la noi numai datorită ajutorului dezinteresat al Fratelui mai Mare.

Opera fundamentală, care încununa minciuna, era considerată "Scrisoarea noro­dului moldovenesc marelui Stalin". Ea, chipurile, a fost discutată şi unanim acceptată la adunările muncitorilor, ţăranilor şi a intelectualilor la care, cică, participau, nu se ştie prin ce minune, exact 812 mii 485 de oameni.

Această „măreaţă” operă ni se vâra pe gât prin difuzoare de pe­rete, aparate de radio, reviste, ziare, de la catedrele pro­fesorilor. Astfel, zi de zi eram îndopaţi cu strofele „Scrisorii...” Erau anii 1946-1947.

În afară de aceasta, podurile noastre erau în continuare „curăţate” până la ultimul grăunte de activişti, la cimitir por­ţile nu se mai închideau, iar mormintele se astupau cu pământ din fugă, fără a mai fi pecetluite aşa cum se cuvine la creştini.

Cine va putea înţelege vreodată inima mamei care şi-a tăiat copilul şi l-a mâncat pe părţi? Ca mai apoi, sfâşiată de durerea foamei, în mare agonie, să i se despartă şi sufletul de trup. Iar la difuzorul de pe perete, în casa rămasă pustie, ca o batjocură, răsunau cuvintele:



Şi era belşug pe masă,

Şi în fiecare casă

Intra Stalin ca un tată,

Împărţind la toţi dreptate.11

Drama noastră nu s-a terminat, însă, o dată cu încheierea foametei organizate, ea continua într-o formă mult mai accentuată în plan spiritual. Se purta o luptă crâncenă de izgo­nire a sufletului nostru românesc din Basarabia şi înlocuirea lui cu un spirit străin neamului nostru.

Cei care au supravieţuit chinurilor de pe urma foametei şi deportărilor trebuiau reeducaţi. În primul rând, trebuiau smulşi de la matca creştinătăţii. Religia a fost scoasă din şcoli. Bisericile se închideau una după alta. Sufletele omeneşti se devastau de cea mai mare comoară – Dragostea – şi rămâneau pustii. În locul sufletului creştin se înfiripa un nou suflet, marxist-leninist, bazat pe lupta de clasă şi ateismul agresiv. Principala trăsătură care era cultivată era ura. Iar ura în permanenţă căuta duşmanul.

Pentru a-şi atinge mai lesne ţinta a fost interzisă toată cultura general-umană şi naţională, iar pentru a umple acest gol ni se născoceau diferite minciuni în toate domeniile vieţii. Prin întronarea minciunii au fost izgonite toate virtuţile omeneşti şi s-a dat frâu liber metehnelor. Încetul cu încetul îşi croia calea noul tip de om – homo sovieticus.

Primii care s-au acomodat cu uşurinţă noului tipar uman, creat de sovietici, au fost activiştii. În scurt timp ei s-au transformat în „activul de partid”, altfel spus ei erau turnătorii care făceau „sondajul social.”

Noi, ceilalţi, cu greu acceptam aşa-numita “viaţă nouă”. Veninul minciunilor cu care ne îndopau zilnic era îngrozitor de respingător şi puturos.

Amintindu-ne de întâlnirea cu Pimen şi de crezul arcaşilor pe care ni l-a lăsat, auzind tot mai des că mulţi arcaşi au fost arestaţi, am hotărât, împreună cu Vasile, să fondăm grupul arcaşilor de pe Cubolta, pe care l-am numit "Sabia Dreptăţii".

La început, urmăream scopul de a combate minciuna care zilnic ne otrăvea sufletele, de aceea am luat crezul arcaşului drept călăuză. Iar pentru a nu cădea în capcana copoilor, am hotărât ca organizaţia să fie constituită din mai multe cuiburi, nu mai mari de doisprezece inşi. Numai conducătorul cuibului putea să-l cunoască pe comandant şi să facă legătura cu el. Tot atunci, am hotărât să nu întocmim nici un fel de documente scrise în care ar figura numele cuiva dintre noi. Crezul trebuia învăţat de fiecare arcaş pe de rost. Primul pe care l-am atras în grupul nostru de conducere a fost Petrică.

Una din multiplele forme de activitate zilnică ale grupului era scrierea de scrisori sfidătoare în instanţe. Cele mai caustice le-am expediat pe adresa Uniunii Scriitorilor, întrucât cele mai multe minciuni porneau de acolo, şi pe adresa lui Stalin, pe care-l consideram „căpetenia demonilor”. Toate scrisorile au fost semnate cu “Sabia Dreptăţii”.

Pe atunci, nici nu bănuiam cătă bătaie de cap a pri­cinuit această semnătură „organelor de supraveghere a spi­ritualităţii publice”. Dar, la acea vârstă, încă fragedă, n-am putut bănui nici ceea ce ne aşteaptă în cazul în care serviciile de contraspionaj sovietic pun mâna pe noi.

Organizaţia a cuprins satele Mândâc, Slănina, Drochia, Şuri, Chetrosu şi gara Drochia. O dată cu venirea lui Petrică în organizaţie, am hotărât să facem legătură cu banderoviştii din Ucraina, de la care intenţionam să căpătăm arme. Legătura trebuia s-o facă Nicolae, fratele lui Petrică.

Între timp, se apropia sinistra zi a marilor deportări.

Catiuşa îl simpatiza cel mai mult pe Vasile şi, în ajunul deportărilor, i-a şoptit că au să-i ridice pe foarte mulţi oameni.

Cum am primit ştirea, ne-am repartizat în toate satele sus-numite şi i-am avertizat pe cei mai buni gospodari să fugă de acasă. Dar unde ar fi putut să fugă, ca să scape de acest calvar, sireaca Basarabie?

Acelaşi lucru, în aceeaşi zi, i-a comunicat lui Alexandru Bobeică paznicul de la procuratura din Drochia, Chirilă Morărescu. În seara zilei de cinci iulie, am convocat, la Alexandru, o adunare fulger, schiţând un plan de acţiuni cât mai concret:

1. Stabilirea contactelor cu arcaşii nearestaţi;

2. Expedierea scrisorilor sfidătoare pe adresa instituţiilor de stat;

3. Difuzarea foilor volante;

4. Desfăşurarea zilnică a lucrului de agitaţie împotriva cotropitorilor;

5. Stabilirea cât mai grabnică a legăturilor cu mişcarea de rezistenţă din Ucraina.

Dar ceea ce am făcut mai important atunci a fost după adunare: în seara aceea i-am anunţat pe cei mai buni gospo­dari că în plină noapte vor începe deportările în Siberia…



Yüklə 1,65 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin