Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş
Yüklə 2,12 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Abrupturile calcaroase.
- Lapiezurile.
- Uvalele (uvalas-uri).
| Platourile calcaroase. În cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara aceste platouri, pe care le mai putem denumi şi carstice deoarece adăpostesc şi relief endocarstic, dau notă caracteristică prin dimensiuni, număr şi conţinut ştiinţific (şi turistic) deosebit de valoros. Platourile, după cum le arată şi numele, au în general suprafeţe plane sau relativ plane, delimitate în interior sau la margini de culmi formate din roci impermeabile de regulă. Platourile se formează pe depozite calcaroase şi dolomitice cu grosimi mari, de peste 500 m, la Padiş, de exemplu. Platourile menţin suprafaţa a doua, miocenă. Ele sunt modelate şi de forme de relief exocarstice (lapiezuri, doline, uvalas-uri, văi, etc.) iar în interior de peşteri şi respectiv avene care fac legătura dintre exo- şi endocarst. De regulă, fundul platourilor este acoperit de depozite cuaternare şi mai ales holocene de roci impermeabile (Padiş, Ocoale-Scărişoara, Călineasa, Mărşoaia, etc.) care feresc oarecum aceste platouri de acţiunea erozivă.
Între platourile carstice remarcăm pe cel al Padişului (Platoul Padiş-Cetăţile Ponorului) de 36 kmp, Ocoale-Scărişoara de 16 kmp, Bătrâna-Călineasa de 16 kmp, Mărşoaia de 2 kmp, Poiana Ursoii-2 kmp, Platoul Sohodol-4 kmp, Preluca (după satul respectiv-4 kmp), Dosu Mărşoii-2 kmp, Dl.Pleului-1,5 kmp. Rezultă cca 88 kmp suprafaţa platourilor la care se adaugă şi alte areale ocupate de calcare: Cheile Someşului Cald, Cheile Albacului, Cheile Văii Starpe, văile Chişcău, Sighiştel, Crişul Băiţei, Galbenii, Ordâncuşei, etc. Platourile carstice sunt de tip holocarst (sau dinaric) dar acoperite de vegetaţie şi separate între ele de văi adânci (de ex. Platoul Padiş este separat de Platoul Ocoale-Scărişoara de către Valea Gârdişoarei; platourile Mărşoaia şi Ursoii sunt separate de Valea Ordâncuşei, etc.). Platoul Padiş, cel mai mare şi mai reprezentativ, este divizat, la rându-i, în câteva mici platouri, separate de culmi interioare: Şesul Padişului, Lumea Pierdută, Vărăşoaia, Poiana Ponor, Paragina, etc.; De asemenea, Platoul Ocoale-Scărişoara este separat în două subdiviziuni după cum arată denumirea dublă, etc. De remarcat este şi faptul că aceste platouri sunt bazine închise din punct de vedere hidrografic dar sunt drenate pe căi subterane (Padiş, Ocoale, Călineasa, Sohodol, etc.). Abrupturile calcaroase. De regulă, ele apar la periferia platourilor dar şi de-a lungul văilor săpate în calcare, adică în cadrul cheilor. Abrupturile se datoresc mai ales faliilor (ex. Falia Someşului Cald, Falia Galbena-Arieşeni, Falia Bogăi, etc.) dar şi datorită structurii monoclinale a calcarelor care generează cueste (ex. Biserica Moţului din Padiş, Dl. lui Ionel de pe versantul stâng al Ordâncuşei, etc.). Se remarcă în relief abrupturile Someşului Cald în cadrul cheilor (cu peste 100 m înălţime faţă de talveg), abrupturile majore ale Bogăi (cu 200-300 m), cele ale Galbenei în cadrul Cheilor Jgheabului (250 m), Ordâncuşei (100-200 m), Piatra Tăuzului de pe Gârda Seacă, abrupturile majore ale Crişului Băiţei (Pietrele Negre, Piatra Muncelu), abrupturile din Cheile Arieşului Mare (denumite Cheile Albacului sau Cheile de la Zugăi), cele ale Sighiştelului, Piatra Bulzului de pe Crişul Pietros, etc. Aceste abrupturi au un plan foarte înclinat, aproape de verticală iar uneori sunt surplombate (ex. Ordâncuşa) şi sunt în general dezgolite de vegetaţie sau prezintă rare conifere agăţate pe brâne sau pe poliţe înguste. În cadrul cheilor pot exista numeroase peşteri (Someşul Cald, Albacului, Sighiştelului, Ordâncuşei, etc.). Cheile. Majoritatea cheilor se formează de asemenea pe rocile calcaroase şi au lungimi de sute de metri sau chiar mai mulţi kilometri. Unele pot prezenta în profil longitudinal două sau chiar trei sectoare de chei despărţite de sectoare de lărgire, adică bazinete depresionare (pe Gârda Seacă, pe Arieşul Mare, Galbena etc.). Cheile sunt înguste, adâncite cu zeci sau chiar sute de metri, cu versanţi ce se unesc la nivelul albiei minore şi deseori, acolo unde s-au construit drumuri de acces, au fost necesare explozii ale versanţilor: Cheile Galbenii, Ordâncuşei, Albacului etc. Uneori cheile pot rezulta şi în urma prăbuşirii tavanului unor peşteri: ex. Cheile Văii Cetăţilor din Padiş, Cheile Galbenei în sectorul superior, Cheile Someşului Cald ş.a.; menţionăm de prăbuşirea iminentă a tavanului Peşterii Rădeasa, dovedită de prezenţa avenelor-ferestre situate în tavanul acestei peşteri (M. Bleahu, S. Bordea, 1981). În timp, s-au emis trei teorii asupra formării cheilor, doar una fiind legată direct de carst. Prima teorie este cea a antecedenţei, care este greu de verificat deoarece este dificil de stabilit vârsta ridicării unui munte (totuşi, aici putem menţiona că Apusenii s-au ridicat în timpul pliocenului cu circa 300 m); a doua teorie este cea a epigenezei care este deseori invocată în stabilirea cheilor; a treia teorie se ocupă de captarea carstică subterană, exemplificată în literatura de specialitate cu cheile din Munţii Trascăului (M. Bleahu, 1982). În relief remarcăm Cheile Galbenei (cca 10 km în total), Someşului Cald (3 km), Ordâncuşei (3 km), Albacului (de pe Arieşul Mare, 4 km lungime), Sighiştelului (4 km), Văii Starpă (2 km), Bulzului (3 km), etc. (vezi tabel nr. 4.1.). Mai menţionăm, ca un corolar, că în unele lucrări unele chei sunt denumite, greşit, canioane (ex. Canionul Someşului Cald, Canionul Galbenei, etc.), ele fiind chei de fapt deoarece canioanele se formează în structuri orizontale. Cheile pot prezenta peşteri la diferite nivele, cele de la nivele superioare sunt fosile iar cele aproape de nivelul apei sunt peşteri active (Cheile Sighiştelului, Albacului, etc.). Din centralizarea acestor date, la care mai adăugăm şi alte sectoare de chei mai puţin importante, rezultă că în bazinul Crişului Negru lungimea totală a cheilor este de 27,1 km, în cel al Arieşului Mare de 15,0 km iar în al Someşului Cald de 3,8 km (măsurătorile şi calculele s-au efectuat strict pentru regiunea studiată). Rezultă un total de cca 50 km lungime a tuturor cheilor calcaroase din cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara. Tabel nr.4.2. Cheile importante din Munţii Padiş-Scărişoara
4.5.4.2 RELIEFUL CARSTIC Acest tip de relief se datorează caracterelor chimice ale rocilor carbonatice. Relieful carstic este rezultatul coroziunii şi dizolvării efectuate de apa încărcată cu dioxidul de carbon din aer. Acest relief se împarte în exocarst şi, respectiv, în endocarst. 4.5.4.2.1.RELIEFUL EXOCARSTIC Relieful carstic de suprafaţă este diversificat şi cuprinde lapiezuri, lapiazuri, doline, uvalas-uri, polii etc. Lapiezurile. Sunt şanţuri de şiroire săpate pe suprafaţa rocilor calcaroase, de câţiva centimetri adâncime şi decimetri lungime. Prin unirea lapiezurilor se formează lapiazurile, adică câmpuri de lapiezuri. În cele mai multe cazuri, lapiezurile sunt îngropate parţial şi ele pot fi observate pe culmile şi pe pantele culmilor ce înconjoară platourile carstice; pe fundul platourilor sunt rareori de observat datorită acoperirii lor cu sedimente aduse de pe culmile formate din roci necarbonatice (ex. Şesul Padişului acoperit cu cuarţite aduse de pe Măgura Vânătă). Aşadar, aceste microforme şi asociaţiile lor (lapiazurile) sunt reprezentative pentru platourile carstice: Padiş, Ocoale-Scărişoara, Călineasa, Mărşoaia, Poiana Ursoii dar ele se găsesc în toate regiunile ocupate de calcar. Dolinele. Sunt, de asemenea, reprezentative pentru platourile carstice; pot avea dimensiuni variate, atât ca diametru cât şi ca adâncime, de la câţiva metri la zeci de metri. Uneori ele se pot îngemăna sau se pot îmbuca (într-o dolină mai mare se pot forma altele mai mici, ca în Poiana Vărăşoaia, de pildă, unde într-o dolină mai mare am observat formarea a altor patru doline mai mici). Unele doline se pot impermeabiliza cu argila de decalcifiere ce se acumulează pe fundul dolinei astfel că se pot forma lacuri temporare şi chiar lacuri permanente (ex. Tăul Vărăşoaia din poiana omonimă, Tăul Negru din Groapa Barsa, La Tău din Poiana La Morminţi, toate în platoul carstic Padiş). Unele doline, cele din Şesul Padişului, au fost impermeabilizate de stratul relativ gros de pietriş cuarţos adus din Măgura Vânătă astfel că ele adăpostesc lacuri permanente (M. Bleahu, 1974; M. Bleahu, S. Bordea, 1981). Dolinele pot fi dispuse pe o veche vale moştenită (vale cu doline, ca de ex. Poiana Vărăşoaia, Poiana Bălileasa, Platoul Scărişoara, etc.) sau pot fi văi dolinare legate subteran de un curs de apă (ex. Platoul Sohodol, Lumea Pierdută, Paragina, amonte de avenul Gemănata, etc.). Alteori, dolinele se pot prăbuşi formând doline de prăbuşire sau chiar microavene (ex. dolina de prăbuşire de lângă ponorul Gârjoabei din Platoul Padiş, avenul din Poiana lui Peştere-Padiş, etc). În unele locuri, ca de pildă în Platoul Ocoale-Scărişoara, locuitorii utilizează dolinele în agricultură, mai ales legumicultură. Uvalele (uvalas-uri). Sunt forme mai mari, care rezultă prin unirea mai multor doline şi, ca o caracteristică, sunt lipsite de o reţea hidrografică permanentă. În schimb, formele minore, de genul lapiezurilor, lapiazurilor, dolinelor etc., sunt reprezentative. Uvalele sunt închise, de regulă, de culmi formate din roci impermeabile şi pot comunica cu alte forme depresionare prin intermediul unor şei sau a unor trepte antitetice. În această categorie includem Poiana Bălileasa şi Paragina din Platoul Padiş. Ambele comunică în aval cu bazine fluviale de care sunt separate prin trepte antitetice de cca 30 m înălţime. Unii autori consideră că Poiana Ponor din Platoul Padiş ar fi o uvală (Tr. Naum, M. Grigore, 1974), pe când M. Bleahu (1982) are dreptate când o consideră o polie (de cca 2 kmp suprafaţă), deoarece este străbătută de o apă curgătoare permanentă, cu apariţie şi respectiv dispariţie subterană. În această accepţiune, Poiana Vărăşoaia este o semipolie, deoarece unul dintre versanţi este realizat în cristalinul Măgurii Vânete şi nu în calcare; Valea Cetăţilor şi apoi cea a Ursului constituie tot micropolii, separate printr-o treaptă antitetică de cca 20 m înălţime. Noi mai considerăm că şi Platoul Ocoale ca şi cel al Călinesei constituie tot polii, ele având apă curgătoare permanentă, pe când celelalte platouri carstice enumerate (Mărşoaia, Poiana Ursoii, Sohodol) ar fi uvalas-uri, fiind lipsite de ape curgătoare cu caracter permanent. Toate formele de relief exocarstice sunt de vârstă pliocen-cuaternară. 4.5.4.2.2. RELIEFUL ENDOCARSTIC Datorită grosimii mari a calcarelor, peste 500 m în unele locuri, până la rocile impermeabile de sub ele care împiedică carstificarea, ca şi a friabilităţii unora dintre calcare, mai ales a celor recifale tithonice, prezenţei fisurilor, a faliilor ca şi a apei subterane agresive în urma încărcării cu dioxidul de carbon din aer, rezultă un relief endocarstic foarte bine dezvoltat atât pe verticală cât şi pe orizontală. Platoul Padiş prezintă la suprafaţă, pe culme, peşteri lipsite de apă (Peştera din Padiş, Peştera Şura Boghii, etc.), sau peşteri care au apă dar la nivelul inferior (de ex. Peştera Cetăţile Ponorului, Cetatea Rădesei, Peştera de la Căput, Peştera Neagră, Gheţarul de la Barsa, etc.). Considerăm că peşterile lipsite de apă aparţin ciclului II de formare a peşterilor iar cele cu apă aparţin ciclului III; după cum s-a precizat, nu se cunosc peşteri aparţinând ciclului I. În cadrul Platoului Ocoale-Scărişoara se remarcă: Peştera Gheţarul Scărişoara-Peştera Pojarul Poliţei din ciclul II, Avenul din Şesuri (240 m) din ciclul III şi Coteţul Dobreştilor (izbuc exurgent al platoului) din ciclul actual (M. Bleahu, 1982). Peşteri (tabel nr. 4.2.) apar în aproape toate regiunile ocupate de calcare: Cheile Someşului Cald, cele ale Sighiştelului, ale Ordâncuşei, pe Gârdişoara (de ex. cele două Coibe), Cheile Albacului etc. Majoritatea aparţin ciclului III (cele situate aproape de reţeaua hidrografică majoră) iar unele ciclului II. Tot în relief se deosebesc peşterile-avene care adăpostesc gheţari subterani. În Munţii Padiş-Scărişoara se găsesc cinci gheţari, singurii din ţară: Scărişoara (cu un volum de cca 50 000 mc; după alte date 75000 mc), Focul Viu (30 000 mc), al doilea după Scărişoara, Gheţarul de la Barsa, Gheţarul de la Borţig şi Gheţarul de la Vârtop. Dintre aceste cinci peşteri, trei se găsesc pe teritoriul Platoului Padiş (Focul Viu, Borţig şi Barsa). Gheţarii s-au putut forma datorită lipsei curenţilor de aer, aceste avene-peşteri (adică avene ce se continuă la partea inferioară cu o peşteră) având doar o singură intrare-ieşire, fundul avenelor constituind o “capcană” pentru masele de aer reci (M. Bleahu, S. Bordea, 1981; M. Bleahu, 1982). Pe fondul acestei temperaturi scăzute tot timpul anului, rezultă masele de gheaţă ce se menţin în tot cursul anului, cu modificări ale formei vara datorită unor topiri parţiale ale suprafeţei gheţarilor. Prin unire, au rezultat sisteme de peşteri: ex. reţeaua subterană a Lumii Pierdute, a Groapei Barsa (sistemul peşterilor Neagră-Zăpodie), sistemul celor două peşteri Coibe etc. În sfârşit, remarcăm Peştera Urşilor de la Chişcău sculptată în marmură şi care adăposteşte, pe lângă alte schelete de diverse animale, şi schelete de urşi de cavernă (Ursus spelaeus), animale ce au trăit în urmă cu cca 15-20 000 de ani în urmă.
Yüklə 2,12 Mb. Dostları ilə paylaş:
|