Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş
Yüklə 2,12 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Topoclima t de versanţi
- Topoclimate de văi înguste, cu defilee şi chei
- Topoclimat de depresiune.
- Topoclimat de suprafeţe calcaroase
- Topoclimat de cueste, de abrupturi
- Topoclimat de circuri glacio-nivale.
- Topoclimatul aşezărilor umane
| Topoclimat de culmi montane. Culmile din aceşti munţi sunt cu orientări şi altitudini diferite şi se împart în culmi principale şi secundare.
5.8.1.1. Culmi principale. Aici intră culmile ce delimitează bazinele hidrografice ale Someşului Cald, Crişului Negru şi Arieşului Mare. Aşadar, aici se încadrează Vf. Piatra Arsă (1 488 m)-Măgura Vânătă (1 572-1 641 m)-Vf. Biserica Moţului (1 466 m)-Vf. Bălăceana (1 477 m)-Chicera (1 386 m)-Glăvoiu (1 426 m)-Vârtopul (1 295 m); această culme desparte bazinul Someşului Cald de cel al Crişului Negru. Culmea Vârtopul (1 295 m)-Glăvoiu (1 426 m)-Chicera (1 386 m)-Bălăceana (1 477 m)-Biserica Moţului (1 466 m)-Bătrâna (1 579 m)-Vf. Clujului (1 399 m)-Şaua Ursoaia (1 320 m) desparte bazinele Arieşului de cele ale Crişului Negru (până la Biserica Moţului) şi, respectiv, ale Someşului Cald, de la Biserica Moţului încolo. Deşi nu este o culme principală, includem din punct de vedere topoclimatic în cadrul topoclimatelor de culmi principale şi culmea La Morminţi (1 430 m)-Ţapu (1 476 m)-Giunaşu (1 315 m)-Tătăroaia (1 291 m) care se ridică maiestuos între Depresiunea Beiuşului şi Valea Galbenei, suferind din plin acţiunea maselor de aer vestice. Tot în această categorie includem şi culmea interfluvială dintre văile Cobleşului şi Gârdişoarei-Gârdei Seci, care ajunge la altitudinea maximă de 1 426 m în Vf. Cristesei. Sectoarele de culme principală, orientate nord-sud, adică în calea maselor de aer umede oceanice (deci a vânturilor de vest), primesc o mare cantitate de precipitaţii, egală sau aproximativ egală cu cea a masivelor Vlădeasa sau Biharia. Culmea Tătăroaia-Ţapu, deşi nu este culme principală, fiind situată la marginea munţilor, spre Depresiunea Beiuşului, primeşte din plin influenţa vestică la care se adaugă advecţia maselor de aer ce urcă din depresiune spre munte. În caz contrar este culmea Ţapu-La Morminţi cu orientare vest-est şi astfel o parte din versant este orientată spre nord, deci în calea maselor de aer reci şi umede ce vin din direcţia nord sau nord-vest, primind astfel o cantitate mare de precipitaţii în urma cărora rezultă o puternică activitate torenţială, favorizată şi de litologie, astfel rezultând Groapa Ruginoasa. În cazul culmii principale, cu orientare vest-est, situaţia este clară în funcţie de expoziţia sa, versanţii nordici primind o cantitate mai mare de precipitaţii şi având temperaturi mai reduse cu cca 1-2°C faţă de versanţii sudici, mai însoriţi şi cu valori de precipitaţii mai reduse. Sectoarele de culme situate mai spre est au valori termice cu ceva mai reduse decât cele situate în vest şi, de asemenea, valori mai mici de precipitaţii. În cazul culmii principale temperatura aerului scade pe verticală, deci pe vârfuri de regulă temperatura aerului este mai scăzută, precipitaţiile şi vânturile în schimb mai intense (ultimele dovedite de arbori-steag sau acolo unde apare golul subalpin), decât pe văi sau în bazine carstice). Dar, totodată, se înregistrează deseori inversiuni termice, inversiuni dovedite de dispunerea vegetaţiei care răspunde “comenzilor” climei. Astfel, pe culmile din jurul platourilor carstice Padiş, Ocoale- Scărişoara, etc., apar păduri de amestec fag-molid spre deosebire de baza platourilor unde vegetează conifere dar mai ales vegetaţie ierboasă. 5.8.1.2. Culmile secundare despart văi ale aceluiaşi bazin hidrografic şi, ca urmare, sunt mai joşi altitudinal şi de cele mai multe ori sunt acoperite de păduri de foioase, elemente vegetale care arată un climat de adăpost, deci un climat mai blând decât culmile principale. Culmile secundare din partea de vest a munţilor, orientate pe direcţia est-vest suferă din plin acţiunea ascensională a maselor de aer vestice (fenomene adiabatice) şi astfel sunt mai umede, dar cu ceva mai călduroase decât cele din centru sau est, fenomene indicate de prezenţa pădurilor de foioase, doar începând de la altitudini de cca 800-900 m apar păduri de amestec conifere-foioase iar la 1 000 m deja apar păduri de conifere. Culmile cu orientare spre nord sunt mai reci decât cele cu direcţie vestică sau sudică (cazul interfluviului dintre văile Călineasa şi Izbucul, cu orientare spre nord, respectiv interfluviul dintre Cobleş-Gârda Seacă, etc.). Culmile cu orientare spre est (ex. Dl. Sec) sunt mai reci dovada dând-o prezenţa pădurii de conifere. Pe culmile sudice, datorită unor condiţii mai prielnice, s-au întemeiat aşezări umane. 5.8.2. Topoclimat de pădure. Pădurile ocupă suprafeţe mari, diferenţiate în funcţie de formele de relief, de expoziţie, de pante, de substratul geologic, de condiţiile de climă, etc. În general, pădurile ocupă cca 75% din suprafaţa teritorială a Munţilor Padiş-Scărişoara şi sunt diferenţiate în păduri de gorunete, la baza versanţilor vestici, de făgete pe versanţii vestici, de păduri de amestec, goruneto-făgete la baza munţilor şi de molidişo-făgete spre altitudinea de 1 000 m (excepţional, datorită inversiunilor termice ca în cazul Platoului Padiş, pot urca la 1 200-1 400 m); păduri de amestec apar şi în bazinul Văii Galbena, în cel al Cobleşului, al Gârdişoarei-Gârdei Seci, etc. În nord, în bazinul Someşului Cald, pe Măgura Vânătă, pe văile Izbucului şi Călinesei, se găsesc păduri de conifere. În bazinul Arieşului Mare mai apar păduri de conifere ce coboară chiar la 600 m (spre localitatea Albac). Sunt diferenţieri de condiţii topoclimatice dintre etajele de vegetaţie silvică. Astfel, în cazul pădurilor de foioase valorile de temperatură sunt mai ridicate faţă de cele din pădurile de conifere, datorită altitudinilor diferite la care sunt situate aceste etaje de vegetaţie forestieră; în general şi umiditatea este mai însemnată în cadrul pădurilor de conifere, deşi coronamentul arboretului reţine o cantitate mai mare de apă de precipitaţii decât în cazul pădurilor de foioase, fenomen la care se adaugă şi menţinerea în permanenţă a frunzişului răşinoaselor faţă de foioase. Desigur că, per ansamblu, sunt diferenţieri topoclimatice între păduri şi poieni. Astfel, în medie, valorile termice sunt mai scăzute în cadrul pădurilor decât în cadrul poienilor în sezonul cald (am dat un exemplu de diferenţieri termice dintre Poiana Padiş şi pădurea de la baza Măgurii Vânete, rezultând cca 10°C, pe vreme frumoasă, la orele de amiază) şi, dimpotrivă, sunt cu ceva mai ridicate în sezonul rece. Diferenţele medii pot fi de 2°C în sezonul cald şi, respectiv, de 0,5-1°C în sezonul rece. De asemenea, sunt diferenţieri şi în privinţa umezirii solului atunci când se înregistrează precipitaţii, solul din poieni umezindu-se mult mai repede decât solul silvic. La fel, vânturile sunt mult atenuate în cadrul pădurilor decât în cadrul poienilor unde ele acţionează în voie. 5.8.3. Topoclimat de versanţi. Versanţii din regiunea studiată au orientări diferite şi ca urmare condiţii climatice diferite, condiţii care depind şi de pante, de gradul de acoperire cu vegetaţie, de tipul rocilor, etc. Versanţii cu orientare vestică se găsesc sub influenţa maselor de aer vestice, oceanice şi ca atare sunt mai umezi (Budureasa-900 mm/an) decât versanţii estici (Giurcuţa -766 mm/an) şi mai călduroşi, acoperiţi de vegetaţie forestieră dar care este repartizată de-a lungul versantului în funcţie de repartiţia temperaturilor (sunt frecvente şi inversiunile de temperatură): la bază sunt păduri de foioase iar în partea superioară păduri de amestec foioase-conifere, de la cca 700-800 m în sus, iar de la 1 000 m apare vegetaţia de conifere. Versanţii vestici, abrupţi, ca abrupturile Bogăi, opresc acţiunea vânturilor iar prin faptul că sunt lipsiţi de vegetaţie şi fiind formate din calcare, sub acţiunea insolaţiei primesc un flux important de căldură în timpul zilei iar noaptea se răcesc mult, deoarece neexistând vegetaţie, nu se efectuează acţiunea tampon a vegetaţiei asupra rocii. Versanţii cu expoziţie nordică. Exemplificăm cu versantul nordic al Măgurii Vânete care este umed şi mai rece decât versantul sudic al său, dovada fiind pădurea bogată de conifere. Versantul, deşi este relativ înalt, de cca 1 600 m, este în “umbră” faţă de culmea sudică a Masivului Vlădeasa care urcă la peste 1 600-1700 m. Versanţii nordici ajung sub influenţa vânturilor de nord, de nord-vest şi de est, realizându-se o temperatură scăzută (cca 2°C) şi o cantitate mare de precipitaţii (1 600 mm/an). Versanţii cu orientare sudică sunt mai călduroşi, cu precipitaţii mai reduse, cu temperaturi mai adecvate pentru aşezări umane; sunt mai feriţi de vânturile de vest, de nord (sunt situaţi la sudul culmii principale) ca şi de cele de est, dar sub influenţa vânturilor ce vin dinspre sud, ca şi sub influenţa brizelor montane de culme-vale. Totuşi, versanţii sudici situaţi în “umbră de versant” (ca de pildă versanţii Arieşului Mare, Crişului Băiţei, etc.) faţă de munţii înalţi din sudul lor, au o situaţie de versant nordic, deci temperaturi medii relativ scăzute (6°C pe Arieşul Mare), fapt dovedit de prezenţa coniferelor ce coboară până la baza lor şi până la altitudinea de cca 600 m. Versanţii cu expunere estică sunt în general cu un climat de adăpost, favorabil aşezărilor umane, cazul versanţilor văilor Albacului sau Apei Calde, Fericetului, Bulzilor, etc. Sunt versanţi feriţi de vânturile de vest şi de nord şi, în schimb, se găsesc sub influenţa celor de est dar care ajung sporadic în aceste regiuni şi la mare înălţime. Prezintă, deci, un climat de adăpost, cu fenomene de tip foehnal şi cu frecvente inversiuni termice faţă de văile de la baza lor. Faţă de versanţii vestici sunt cu ceva mai reci dar mai săraci în precipitaţii. Vrem să semnalăm cazul versantului drept (cu expoziţie estică) al Văii Gârda Seacă unde am observat că în sectorul de mijloc al versantului se găseşte un brâu de foioase faţă de vegetaţia de răşinoase situată atât în sectorul superior, deci spre culme şi inclusiv pe culme, cât şi la baza versantului, deci spre râu, fapt ce se explică printr-o influenţă generată de inversiune termică (aşadar, în sectorul mijlociu al versantului se găseşte o zonă de foehn care determină apariţia brâului de foioase). Cazul se repetă şi în văile Cobleşului, Ordâncuşei, Galbenei, etc. 5.8.4. Topoclimate de văi înguste, cu defilee şi chei. În general, văile din aceşti munţi sunt înguşti, majoritatea prezintă sectoare de îngustări, cu chei şi defilee, ca de ex. Arieşul Mare, Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, Someşul Cald, Sighiştel, Galbena, etc. Aceste văi sunt bine adâncite faţă de culmi şi ca atare apar diferenţieri de natură climatică între ele. Şi în cazul văilor există deosebiri evidente în funcţie de natura lor, de dispunerea faţă de direcţia predominantă a vânturilor, de lărgimea lor, etc. Văi cu orientare vestică. Sunt tributare Crişului Negru (Crişul Băiţei, Valea Chişcău, Crişul Pietros, etc.), cu pantă mare, cu profil transversal îngust. Datorită orientării lor, aceste văi se găsesc sub influenţa vânturilor de vest, fiind aşadar ventilate şi destul de calde, dar cu numeroase cazuri de inversiuni termice. De ex., influenţa vânturilor de vest se resimte pe Crişul Pietros până la satul de vacanţă Boga, deci până la abrupturile Bogăi. Temperaturile mai ridicate sunt dovedite de prezenţa nucilor (Juglans regia) pe Crişul Pietros, pe Sighiştel, pe Chişcău, pe Crişul Băiţei (de altfel, denumirea oraşului Nucet provine de la livada de nuci din jurul acestui oraş). De asemenea, pe toate văile vestice sunt reprezentative foioasele care, la fel, indică un climat relativ blând. Aşezări apar numai la intrarea văilor în Depresiunea Beiuşului; sunt şi mici excepţii ca localitatea Juleşti sau din raţiuni economice localitatea Băiţa- Plai. Văile cu orientare nordică sunt mai reci şi mai umede decât văile cu altă direcţie de scurgere. Cele adâncite (ex. Valea Seacă-Galbena) sunt foarte reci şi umede, fapt atestat de prezenţa coniferelor iar cele mai puţin adâncite dar largi sunt tot reci şi umede, fiind sub influenţa maselor de aer reci şi umede ce sosesc dinspre nord şi nord-vest (cazul văilor Izbucul, Călineasa, respectiv Bătrâna). De altfel, pe ultimele văi apar conifere şi turbării, elemente ce arată un microclimat mai aspru. Tot din acest motiv, văile cu scurgere nordică sunt lipsite de aşezări umane, spre deosebire de văile cu orientare sudică. Văile cu orientare sudică sunt mai calde în general, fapt dovedit de prezenţa aşezărilor umane chiar şi pe văi nu numai pe versanţi sau pe culmi, cu excepţia sectoarelor de chei. Umanizate sunt văile Cobleş, Gârda Seacă, Ordâncuşa (amonte de chei), Albacului. Aceste văi sunt mai ferite de circulaţia vestică şi estică, iar prin faptul că sunt la sud de culmea principală delimitatoare dintre bazinele hidrografice ale Someşului Cald şi Arieşului Mare, sunt ferite şi de vânturile de nord, rămânând în general sub acţiunea vânturilor sudice. Din acest motiv, aceste văi sunt mai calde decât cele nordice, cu 1-2°C în medie, şi sunt mai sărace în precipitaţii (cca 1 000 mm/an), mai însorite datorită scurgerii şi înclinării profilului longitudinal spre sud. Şi aceste văi sunt afectate de fenomenele de inversiune termică, mai ales în sezonul rece. Văile cu orientare estică (Apa Caldă, Belişul, Fericetul, Bulzilor, etc.) sunt destul de reci dar totuşi cu ceva mai calde decât cele nordice, astfel explicându-se şi prezenţa unor aşezări umane (Poiana Horea, Fericet, etc.). Chiar denumirea de Apa Caldă (o altă denumire a Văii Poiana Horea) denotă un climat mai blând decât în cazul altor râuri. Aceste văi se găsesc sub influenţa vânturilor estice şi suferă un fenomen de foehn, cu temperaturi prielnice locuirii şi cantităţi de precipitaţii acceptabile (cca 1 000 mm/an). Frecvente sunt inversiunile termice. 5.8.5. Topoclimat de depresiune. În Munţii Padiş-Scărişoara practic nu se poate vorbi de depresiuni mari ca în cazul altor unităţi muntoase ci de sectoare de lărgiri pe văi, deci de bazinete depresionare (ex. Arieşeni, Albac, etc), şi de regulă acolo s-au instalat aşezări umane, respectiv de platouri carstice cu funcţie de depresiuni, unde se produc deseori fenomene de inversiuni de temperatură (diferenţele termice culme-baza platoului pot ajunge la 1-2°C) fapt ce are repercusiuni asupra răspândirii vegetaţiei. Între fundul platourilor şi culmi există un schimb de energie datorat brizelor montane de culme şi de vale, fapt deosebit de simţit în platoul carstic Padiş, de exemplu. 5.8.6. Topoclimat de lacuri. În acest tip de topoclimat intră în primul rând Şesul Padişului şi Poiana Vărăşoaia unde se întâlnesc lacuri permanente. Tot aici includem şi molhaşurile din Şesul Padişului ca şi pe cele de pe Valea Izbucului care, fiind umede, alimentează în permanenţă umiditatea aerului. Deci, aceste suprafeţe lacustre şi palustre determină umiditate mai mare, concretizată în ceaţa frecventă mai ales în Şesul Padişului şi în Poiana Vărăşoaia, care se risipesc abia pe la orele de amiază. De asemenea, aceste suprafeţe modifică parţial bilanţul termic al zilei, prin efectul de “calorifer”, adică ele se încălzesc treptat în timpul zilei iar căldura acumulată ziua este cedată aerului noaptea. 5.8.7. Topoclimat de suprafeţe calcaroase. Munţii Padiş-Scărişoara deţin o suprafaţă destul de extinsă de roci calcaroase care determină un tip aparte de topoclimat elementar, pe de o parte la suprafaţă, iar pe de altă parte în subteran. Topoclimatul suprafeţelor calcaroase mai depinde şi de gradul de acoperire a calcarelor cu vegetaţie, de orientare, de pantă, etc. Calcarul, apărând la suprafaţă în întregime sau parţial (lapiezuri semiîngropate), ca în zona Padişului, la insolaţie se încălzeşte puternic faţă de asociaţiile ierboase şi forestiere, transmiţând aerului această căldură, fenomen intensificat mai ales în cazul suprafeţelor calcaroase orientate spre Soare (ex. Piatra Galbenii, Pietrele Negre, etc.). Noaptea sau iarna, dimpotrivă, aceste roci determină o răcire accentuată a temperaturii din lipsa vegetaţiei. Chiar şi abrupturile Bogăi, cu orientare vestică, în orele de după amiază, au o insolaţie puternică atunci când Soarele străluceşte puternic, iar noaptea ele se răcesc puternic. Aceste roci au dus la formarea, în interior, a golurilor subterane, care determină un topoclimat aparte: temperaturi scăzute, umiditate puternică (peste 90%, de 94% în Peştera Gheţarul de la Scărişoara). Din aceste motive, peşterile (şi anume cele lipsite de ventilaţie) adăpostesc gheţari (Scărişoara, Gheţarul de la Vârtop, Gheţarul de la Barsa, Focul Viu, Borţig) sau zăpadă ce se poate transforma în firn (Avenul Negru, Gemănata, Zăpodie, etc.). 5.8.8. Topoclimat de cueste, de abrupturi. Cuestele (Biserica Moţului, Măgura Vânătă, Dealul lui Ionele, etc.) şi abrupturile (Boga, Piatra Galbenii, Pietrele Negre, etc.), au expoziţii, înclinări şi grade diferite de acoperire cu vegetaţie. În funcţie de aceste condiţii, şi topoclimatul diferă. Fruntea cuestelor şi abrupturilor orientate spre vest primesc din plin umezeala adusă de vânturile de vest, cu efectele respective: pe frunte se observă conifere iar pe revers pădure de amestec conifere-foioase, fapte ce denotă şi o anumită repartiţie a temperaturilor de-a lungul versantului (un asemenea exemplu clasic poate fi Biserica Moţului din Platoul Padiş). Abrubturile, predominant calcaroase, sunt în situaţia versanţilor, faţă de care se deosebesc prin faptul că sunt dezgolite de vegetaţie sau prezintă rare exemplare de arboret, mai ales de conifere. Cele cu expunere către vest (abrupturile Bogăi, Biserica Moţului, versantul stâng al Ordâncuşei, etc.), suferă din plin acţiunea vânturilor de vest, mai umede. Dimineaţa sunt mai reci dar în schimb după amiază sunt puternic încălzite datorită insolaţiei solare intense, în lipsa vegetaţiei. Cele cu expoziţie sudică (Piatra Galbenii, Pietrele Negre, Muncelul) sunt mai încălzite în prima parte a zilei şi mai răcoroase seara după apusul Soarelui. Diferenţa termică faţă de abrupturile nordice poate fi, în medie, de circa 2°C. Abrupturile cu expoziţie nordică (cele din Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenei, Cheile Sighiştel, etc.), sunt mai reci şi mai umede decât abrupturile cu alte orientări faţă de Soare. Faptul este indicat de prezenţa coniferelor, a muşchilor, de umbra aproape permanentă, etc. Abrupturile cu orientare estică (Cheile Ordâncuşii, Galbenei) sunt încălzite în prima parte a zilei şi răcite în a doua parte, după deplasarea aparentă a Soarelui spre vest, pe bolta cerească. Faptul este evident în cazul abrupturilor Gârdei şi Ordâncuşei unde dispunerea vegetaţiei în altitudine este în funcţie de repartiţia valorilor termice. 5.8.9. Topoclimat de înşeuări. Înşeuările, locuri de traversare sau porţiuni mai joase între vârfuri, au un microclimat caracteristic, mai de adăpost decât cel al vârfurilor sau culmilor învecinate. Exemplificăm cu şeile Vârtop (1 140 m), Ursoaia (1 320 m), Borţigului (1 206 m), Scăriţa (1 100 ), ş.a., în care, de obicei, s-au construit cabane sau cantoane silvice sau chiar case izolate (Scăriţa, Ursoaia, Vârtop). Se pot înregistra deseori inversiuni de temperatură şi, respectiv, se observă acţiunea brizelor montane. 5.8.10. Topoclimat de circuri glacio-nivale. Deşi nu sunt reprezentative pentru aceşti munţi, asemenea forme, în număr de trei, sunt la marginea sudică a Masivului Vlădeasa, la est de Vf. Cârligatele (1 694 m). Asemenea circuri se găsesc mai ales în Masivul Biharia. Nişele din sudul Masivului Vlădeasa sunt îndreptate spre sud, deci în timpul zilei sunt încălzite iar în a doua parte a zilei, după apusul Soarelui sunt răcite intens. Sunt ferite de acţiunea vânturilor de vest dar suferă acţiunea brizelor montane, de vale-culme, circurile fiind suspendate cu peste 20 m faţă de vale şi cu 20 m mai jos altitudinal faţă de nivelul culmii. 5.8.11. Topoclimatul aşezărilor umane. Aşezările umane, dispuse în locuri favorabile din punct de vedere topoclimatic, determină cu timpul un topoclimat aparte, oarecum artificializat faţă de regiunile naturale înconjurătoare: ele constituie “insule de căldură” prin focul casnic utilizat în sezonul rece mai ales, construcţiile opresc sau deviază curenţii de aer, umiditatea aerului este mai scăzută, etc. * * * După cum se observă, clima în ansamblu influenţează toate celelalte elemente ale naturii dar şi activitatea antropică. Precipitaţiile abundente influenţează substratul prin eroziune (Groapa Ruginoasa), sculptează relief (lapiezuri, doline, etc., iar prin pătrunderea în interior modelează cavităţi carstice). Tot precipitaţiile influenţează hidrografia de suprafaţă şi de subteran, contribuind la menţinerea debitelor râurilor şi lacurilor iar în ani excepţionali de ploioşi la creşterea nivelului şi debitelor râurilor producându-se inundaţii (ex. în decembrie 1995, în iunie 1996). De asemenea, precipitaţiile determină şi creşterea şi răspândirea vegetaţiei, apoi influenţează fauna, solul, aşezările umane ca şi activitatea omului, etc., în conjugare şi cu temperatura. Desigur că şi clima suferă modificări în urma acţiunii asupra sa a elementelor naturale şi antropice. Există deci fenomene de interacţiuni, de întrepătrunderi între elemente. 6. APELE MUNŢILOR PADIŞ -SCĂRIŞOARA 6.1. CARACTERISTICI GENERALE Hidrografia Munţilor Padiş-Scărişoara este variată şi bogată, fapt ce se datorează mai multor condiţii: litologie (printre care remarcăm prezenţa rocilor calcaroase şi a celor grezoase, roci poroase care permit cantonarea unor volume importante de apă; de asemenea, permit menţinerea surselor de apă în tot cursul anului), vegetaţie, sol şi chiar activitatea umană (folosinţă, crearea de lacuri, etc.). Aşadar, factorii care contribuie la formarea resurselor de apă sunt: clima, litologia şi relieful, vegetaţia, solul şi omul. Condiţiile climatice exercită influenţa cea mai importantă în formarea resurselor de apă în primul rând prin precipitaţiile căzute iar datorită valorilor termice, în evapotranspiraţie, şi ca atare, per total, în bilanţul hidrologic. Climatul de esenţă temperată, altitudinea montană, dispunerea lor în calea maselor de aer vestice, aşezarea geografică, etc., determină o cantitate importantă de precipitaţii în cursul anului, deşi variabilă în cursul lunilor, unele luni fiind mai ploioase iar altele mai puţin ploioase, fapt de care ţin seama şi râurile privind regimul, nivelul şi debitul lor. Influenţa asupra hidrografiei este dată de anticiclonul atlantic, de ciclonii groenlandez şi respectiv mediteranean care aduc precipitaţii bogate de peste 1 400-1 600 mm/an, rezultând un exces de umiditate şi ca atare râurile au un bilanţ excedentar de apă. Temperaturile relativ scăzute nu favorizează evaporarea puternică a apei, contribuind astfel la un bilanţ hidrologic bogat. Acest lucru este demonstrat şi de prezenţa lacurilor şi molhaşurilor care au apă în permanenţă. La cantităţile de apă formate prin ploi în sezonul cald, se adaugă şi precipitaţiile solide sau solid-lichide din sezonul rece, care după topire, contribuie la scurgerea râurilor. Relieful atât prin înălţime cât şi prin caracteristicile sale generale (fragmentare, înclinare, expoziţie, etc.) influenţează apele curgătoare şi în general şi celelalte tipuri de ape. Astfel, râurile cu scurgere vestică au pantă mare, chiar rupturi de pantă, iar cele cu scurgere nordică şi sudică au o pantă mai redusă pe când cele cu scurgere estică au o pantă intermediară. Sunt apoi situaţii în care scurgerea superficială este îngreunată datorită prezenţei bazinelor carstice unde râurile sunt fragmentate, apele lor pătrunzând în adâncuri, continuându-şi scurgerea în subteran până la ieşirea din nou la suprafaţă. La contribuţia reliefului se adaugă şi cea a litologiei. În primul rând calcarele şi dolomitele, roci carbonatice, puternic fisurate care, în urma dizolvării, permit acumularea unor volume importante de ape în subteran. Rocile grezoase şi de alte tipuri, ca de pildă conglomeratul, permit scurgerea iar prin faptul că au în alternanţă benzi de roci argiloase, permit formarea unor orizonturi acvifere cu scurgere permanentă şi totodată permit stagnarea apelor de suprafaţă pe pante reduse. Stagnarea apelor de suprafaţă este dată şi de rocile cristalofiliene silicioase, impermeabile, astfel formându-se turbăriile din Padiş sau de pe Valea Izbucului. Rocile magmatice permit o scurgere la suprafaţă, permanentă, dar pâraiele şi izvoarele au un debit şi nivel scăzut (ex. Valea Lazului). Vegetaţia are un rol important în scurgerea superficială şi, prin rădăcini, chiar în cea subterană, în corelaţie şi cu tipul de sol, de rocă, de relief, etc. Dintr-o estimare primară, cca 75% din suprafaţa Munţilor Padiş-Scărişoara este acoperită de pădure compactă sau poienită, ce reţine o mare parte din apele de precipitaţii. În general, pădurile de conifere ce domină în nord, centru şi est, reţin un procent important de precipitaţii prin coronamentul lor, în tot timpul anului, pe când pădurile de foioase reţin apa de precipitaţii doar în sezonul cald. De regulă, pădurile favorizează formarea unor surse importante de apă, mai ales în substrat, şi totodată, apără solul de acţiunea de eroziune. Vegetaţia ierboasă permite o scurgere mai bună a apelor de precipitaţii şi, totodată, o infiltrare apreciabilă în substrat contribuind la formarea unei umidităţi importante, în corelare şi cu substratul (ex. la Padiş). Cam acelaşi rol pe care o are vegetaţia ierboasă naturală o are şi vegetaţia cultivată, care per total, ocupă o suprafaţă redusă, dar care permite o infiltrare mai intensă a apelor în subteran. Solurile au importanţă în conjugare cu celelalte elemente naturale. Tipurile de soluri, în funcţie de gradul de permeabilitate-impermeabilitate, favorizează sau nu scurgerea şi infiltrarea subterană. Solurile care deţin un procent mai ridicat de argilă în orizontul B permit o bună acumulare a apelor în orizontul de deasupra şi respectiv o bună scurgere la suprafaţă sau o stagnare a apelor în cazul pantelor mici. Omul a devenit un factor important în modelarea, directă sau indirectă, conştientă sau inconştientă (mai ales în trecut), a reţelei hidrografice şi în general a tuturor resurselor de apă. Astfel, prin defrişări de păduri şi desţeleniri apele suferă o modificare de bilanţ hidrologic (“Cine taie pădurea, acela îi seacă izvoarele” arată o lozincă silvică). Omul a construit lacuri de acumulare contribuindu-se astfel la o mai mare umiditate a atmosferei în urma evaporării apei superficiale (zona Crişului Pietros, Someşul Cald) şi respectiv la creşterea volumului de apă regional şi local.
Apele freatice din munţii analizaţi sunt bogate, ce depind de condiţiile climatice, de tipul de roci, de relief, de sol, de vegetaţie, etc. Astfel, precipitaţiile abundente (cca 1 200-1 600 mm/an), evaporaţia mai scăzută datorită temperaturilor relativ mici (de cca 500-600 mm/an), favorizează un bilanţ hidrologic pozitiv, o umiditate excedentară, fapt ce determină infiltrarea lor în sol, şi ca atare o umiditate bogată a substratului. Acumularea apelor freatice în subteran depinde şi de tipul de vegetaţie ce permite infiltrarea şi menţinerea umidităţii în sol; acumularea depinde şi de sol, ca şi de tipul de roci. Astfel, solurile pajiştilor montane, solurile brune eu-mezobazice, puternic levigate, având o permeabilitate mai scăzută în timpul anului datorită gradului înalt de saturare (umiditate bogată), asigură o scurgere continuă a apelor freatice spre râuri (fapt observabil de exemplu în Poiana Padiş unde are loc o scurgere a apelor subterane spre Trânghieşti). Pantele mari ale reliefului asigură un drenaj foarte rapid al apelor freatice de pe interfluvii, fapt ce asigură şi formarea unor sisteme de izvoare la baza versanţilor (ex. Măgura Vânătă, Bătrâna, ş.a.). Deseori, ape freatice sunt cantonate în scoarţe de alterare de pe versanţii muntoşi (ex. Măgura Vânătă). Prezenţa apelor freatice este dovedită de abundenţa izvoarelor ce dau ape de calitate bună, cu mineralizare redusă şi cu debite specifice cuprinse între 1-10 l/s.kmp (I. Ujvári, 1972). Dacă pe interfluvii rezervele de apă subterană sunt relativ reduse, prin scurgerea lor spre zonele mai joase, inclusiv în cadrul bazinelor carstice, în aceste zone se acumulează volume mari de apă subterană, drenate mai slab, formându-se lăcoviştile şi mlaştinile (I. Ujvári, 1972), noi exemplificând cu Şesul Padişului, Valea Izbucului, Şaua Valea Rea (pe drumul Padiş-Stâna de Vale, între vârfurile Piatra Arsă -1 488 m şi Vărăşoaia -1 441 m), etc. În regiunile şisturilor cristaline, fisuraţia poate atinge adâncimi de 10-30 m, putându-se reţine cantităţi apreciabile de apă subterană; scoarţa de alterare este slab permeabilă, ceea ce duce la atenuări în intensitatea drenajului. Acolo unde domină gresiile şi conglomeratele, fisuraţia este mai puţin adâncă, însă rocile de bază sunt mai puternic diaclazate, fapt ce determină acumularea de importante cantităţi de ape subterane. Deluviile şi eluviile sunt mai permeabile decât cele formate pe şisturi cristaline, ceea ce asigură o scurgere mai rapidă a apelor suprafreatice (I. Ujvári, 1972). În Munţii Bihor, apele freatice sunt cantonate mai ales în rocile cristaline. O situaţie deosebită o au apele carstice care sunt acumulate în volume importante. Amintim cazul Padişului cu subdiviziunile sale ca şi cel al platoului Ocoale-Scărişoara, unde se formează adevărate “râuri subterane”, ce au debite relativ bogate şi constante, cu viteze mari, datorită pantelor subterane mari (vezi tabel nr. 6.1.). Tabel nr. 6.1. Principalele “râuri subterane”
Exemplificăm râurile subterane ale Cetăţilor Ponorului, ale Lumii Pierdute, ale Cetăţii Rădeasa, ale Platoului Ocoale-Scărişoara, etc. (de ex., Izbucul Galbenii are un debit de 1 mc/s). Tabel nr. 6.2. Debitele sistemelor subterane (l/s) (după I. Orăşeanu, 1996)
Tabel nr. 6.3. Scurgerea specifică a râurilor
(după I. Orăşeanu, 1996) Dacă izvoarele carstice au în general debite mari, în schimb izvoarele de pe substrat de magmatite au debite foarte scăzute (în jur de 0,05 l/s; asemenea izvoare pot fi observate la baza Dealului Plopilor atât spre Valea Crişului Pietros cât şi spre Valea Lazului). Debite relativ reduse au şi izvoarele formate pe substrat de şisturi cristaline. Alimentarea apelor din subteran este dată atât de precipitaţii lichide, precipitaţii solide în sezonul rece, dar în unele cazuri râurile subterane primesc apă şi din topirea gheţarilor subterani cantonaţi în peşteri (ex. Scărişoara, Focul Viu, Borţig, Barsa) dar unii autori amintesc şi de fenomenul de condensare endocarstică (P. Cocean, 1984, îi citează pe autorii Andrieux, 1970, Gh. Racoviţă şi P. Cocean, 1977). Regimul de scurgere subterană se caracterizează prin ape mari de primăvară şi viituri în toate anotimpurile (T. Morariu şi colab., 1962, citaţi de P. Cocean, 1984). Fluctuaţiile de debit subteran în carst sunt de mai mică amploare faţă de scurgerea exterioară ce suferă oscilaţii mai mari, chiar cu pierdere totală de apă în urma captărilor subterane sau a infiltrărilor subterane (ex. Gârjoaba, Valea Ordâncuşa, în sectorul inferior, etc.). Apele subterane au importanţă pentru vegetaţie, sol, alimentare cu apă a faunei şi, evident, a omului (izvoare, izbucuri, unele fiind captate chiar de la sursă pentru alimentarea cu apă a aşezărilor umane: ex., Băiţa, Nucet, Ştei din Crişul Băiţei sau de pe Valea Crişului Pietros, etc.).
Apele Munţilor Padiş-Scărişoara aparţin la trei bazine hidrografice (tabel nr. 6.3.) şi anume Crişului Negru, Someşului Cald şi Arieşului Mare. Râurile primului bazin au o scurgere generală spre vest, cele ale Someşului Cald spre nord şi nord-est iar ale Arieşului Mare spre sud şi sud-est. Există şi bazine endoreice şi anume bazinele carstice, cu drenare subterană, dar care în ultima fază ajung la una dintre bazinele hidrografice enumerate (de pildă, Padişul îşi trimite apele sale bazinului Crişului Negru; platoul Ocoale-Scărişoara bazinului Arieşului Mare; platoul Călineasa, Someşului Cald, etc.). Tabel nr. 6.5. Bazine hidrografice majore
Tabel nr. 6.6 Total ape intermitente
În cadrul acestei unităţi montane nu există râuri alohtone sau râuri care să străbată complet unitatea dintr-o parte în alta. De regulă, râurile cu scurgere în direcţia vest au pante mari, cu rupturi, deci şi un potenţial erozional şi hidroenergetic (în parte valorificat în cazul Crişului Pietros) pe când râurile celorlalte bazine au pante mult mai reduse (tabel nr. 6.2.). Bogăţia apelor curgătoare este arătată şi de densitatea reţelei hidrografice care este foarte apropiată de cea a fragmentării orizontale şi verticale a reliefului, cu excepţia zonelor carstice unde densitatea reţelei hidrografice este în jur de 0,5 km/kmp, sau chiar sub această valoare. În schimb, în aceste bazine carstice râurile s-au grupat în subteran unde au, în unele cazuri, densităţi mari (de pildă, în Groapa Barsa se apreciază o densitate de 5,34 km/kmp dar pe substrat necarstificabil- de către L. Vălenaş citat de P. Cocean, 1984). În continuare, vom trece în revistă principalele râuri ale Munţilor Padiş-Scărişoara, pe bazine hidrografice. 6.3.1. BAZINUL CRIŞULUI NEGRU. Pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara acest bazin are o suprafaţă de 158,8 kmp (inclusiv bazinul Padişului care are 36 kmp), adică 44,17% din total. Ocupă partea de vest, drenarea apelor din bazin fiind efectuată de mai multe râuri dintre care se detaşează două şi anume Crişul Pietros şi Crişul Băiţei. Crişul Pietros constituie limita nordică a acestor munţi şi este format, la rându-i, din alte două râuri, Valea Bulzului şi respectiv Galbena, ultima drenând aproape întreaga cantitate de apă a Padişului (o mică parte se scurge spre Someşul Cald). Se mai adaugă, dinspre Munţii Vlădeasa, Valea Aleului. În regiunea studiată, Crişul Pietros are o suprafaţă de 59,5 kmp. Primeşte acest nume la locul numit “Între Râuri” sau “Între Ape” adică locul de confluenţă a Bulzului cu Galbena. Bulzul are la izvor un pârâu denumit Valea Rea ce se formează în locul de îmbinare a Munţilor Vlădeasa cu Munţii Padiş-Scărişoara, de la altitudinea de 1 440 m, de sub vârfurile Cârligatele (1 694 m) din Munţii Vlădeasa şi, respectiv, de sub Piatra Arsă (1 488 m) din Munţii Padiş-Scărişoara. Valea Rea are o lungime de 2,9 km, cu o pantă de 28,96 m/100 m, până la confluenţa cu Bulzul. Amonte de satul de vacanţă Boga, Valea Rea se uneşte cu Valea Boga care vine de pe abrupturile Bogăi, de la 1 250 m altitudine. Boga are 3,1 km lungime până la confluenţa cu Bulzul, cu o pantă de 22,25%. Valea Boga mai primeşte pâraiele Oşelu (1,6 km lungime şi o pantă de 20,00%) şi Bulbuci (1,7 km cu o pantă de 22,35%), ce au rupturi de pantă, astfel rezultând renumitele lor cascade. Pe Boga apar celebrele sale chei (de 1,2 km lungime denumite însă Cheile Bulzului). Debitul mediu al Bogăi este de 1,026 mc/s. Bulzul mai primeşte două pâraie şi anume Valea Lupşor (2,6 km lungime şi pantă de 23,84%) şi Valea Plaiului (2,5 km lungime pe o pantă de 18,80%). Dintre râurile mai mari Crişul Pietros primeşte pe Galbena (11 km lungime şi o pantă de 7,36%, iar suprafaţa de 33,5 kmp dar care se numeşte în sectorul superior Valea Luncşoara; denumirea de Galbena este de la unirea Luncşoarei cu Pârâul Izbucul Galbenii ). Pârâul Izbucul Galbenii are 0,8 km lungime, un debit de 1 mc/s, iar panta de 17,50% şi care-şi are originea dintr-un izbuc, Izbucul Galbenii, loc pe unde se drenează toate apele platoului carstic Padiş. Atât izbucul cât şi cheile sunt declarate monumente ale naturii. Galbena primeşte ca afluenţi pe Valea Seacă (cu scurgere intermitentă, ce vine de sub Vf. Ţapu-1 476 m, din Groapa Ruginoasa) de 4,0 km lungime (pantă de 16,25%), unită cu Valea Ţiganilor (1,6 km lungime şi cea mai mare pantă de pe cuprinsul teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara, de 35,00%); Galbena mai primeşte pe Valea Crişanului (0,7 km lungime şi 7,14% pantă), Valea Păuleasa (2,5 km lungime şi pantă de 13,20%) respectiv pe Valea Budeasa (2,7 km şi pantă de 19,62%). Debitul mediu al Galbenei este de 1,99 mc/s la punctul de confluenţă cu Bulzul, adică la “Între Râuri” sau “Între Ape. Crişul Pietros primeşte ca afluent important pe Valea Aleului din Munţii Vlădeasa, de sub Vf. Bohodei (1 654 m), de 10 km lungime şi 38 kmp suprafaţa bazinală, şi care are ca afluent pe Bohodei cu renumita sa cascadă “Săritoarea Bohodeiului” de 80 m înălţime, în trei trepte. În sectorul inferior Crişul Pietros primeşte pe Valea Lazului (4,5 km lungime, suprafaţa de 4,5 kmp şi pantă de 13,11%) şi în afara regiunii studiate primeşte pe Valea Mare sau a Căuşii care însă, în regiunea de munte are 3,1 km lungime şi pantă de 10,00%. Crişul Pietros are un debit mediu de 4,03 mc/s la Pietroasa. Un alt râu din bazinul Crişului Negru este Valea Chişcăului (sau a Muncelului) care în depresiune primeşte denumirea de Valea Crăiasa. Râul are o lungime de 5 km iar panta de 13,60%, iar debitul este de 0,514 mc/s. Valea Chişcăului se formează din Sibişoara care are o lungime de 5 km şi o pantă de 13,60%, şi respectiv Valea Fagului, de 2,4 km lungime şi panta de scurgere de 12,29%. Un alt râu renumit prin fenomenele sale carstice este Valea Sighiştel care are 6 km lungime, un bazin hidrografic de 12 kmp şi o pantă de 11,00%. Debitul mediu al acestui râu este de 0,47 mc/s. Crişul Băiţei este un alt râu important ce are 10,2 km lungime (de la Vf. Ţapu la Nucet) cu o suprafaţă de 18 kmp (numai în regiunea studiată); panta este de 9,65% şi care mai are afluent pe Hoanca Moţului de sub Vf. Piatra Grăitoare (1 658 m) din Munţii Biharia. Un alt râu important, afluent al Crişului Băiţei, ce vine din Munţii Padiş-Scărişoara, este Valea Mare de 3,3 km lungime şi 10,30% pantă. Crişul Băiţei are la Nucet un debit mediu de 1,00 mc/s. Tabel nr. 6.7. Debitele şi precipitaţiile pentru bazinul Crişului Negru
6.3.2. BAZINUL SOMEŞULUI CALD. Pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara bazinul hidrografic al Someşului Cald ocupă o suprafaţă de doar 40,5 kmp (adică 11,26% din totalul suprafeţei acestei unităţi montane) şi cuprinde Someşul Cald şi câţiva afluenţi. Someşul Cald ca râu principal îşi are unul dintre izvoare (Valea Feredeului) de sub Vf. Piatra Arsă (1 488 m). Îşi ia numele ca atare în cadrul cheilor, unde primeşte pe Rădeasa ce străbate Peştera Cetatea Rădesei, pârâu care are lungimea de 1 km, panta de 8,50% m. Someşul Cald are o lungime de 11,6 km până la confluenţa cu Bătrâna, adică în cadrul teritoriul studiat (suprafaţa în acest teritoriu este de 15,0 kmp). Panta râului este de 3,66% (cu ceva mai mare în cadrul cheilor şi anume 3,71%). Someşul Cald primeşte câţiva afluenţi dinspre nord, deci dinafara teritoriului studiat: Alunul, Alunul Mic şi Ponorul (suprafaţa 16 kmp şi 6 km lungime) iar dinspre Munţii Padiş-Scărişoara (Măgura Vânătă) pe Pârâul Porcului (1,7 km lungime şi panta de 17,35%) şi pe Pârâul Tomnatecului (1,5 km lungime cu pantă de 11,33%). Afluenţii mai importanţi din dreapta, deci din Munţii Padiş-Scărişoara sunt Izbucul (5,8 km lungime până la confluenţa cu Pârâul Călineasa, şi o pantă de 3,27%), format la rându-i din Izbucul Mic şi Izbucul Mare, cu izvoarele la baza Măgurii Vânete şi, respectiv, Bisericii Moţului. Izbucul se uneşte cu Valea Călineasa ce vine din apropierea Vf. Bătrâna (1 579 m) şi care are 7,6 km lungime (panta de 3,25%). După unirea celor două pâraie rezultă Valea Bătrâna ce mai curge pe 2,8 km lungime (având o pantă de numai 0,89% până la confluenţa cu Someşul Cald). Suprafaţa bazinală a Bătrânei, per total, este de 27 kmp din care Izbucul are 13 kmp, Călineasa 10 kmp iar restul pârâului unit (numai pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara). Debitul Someşului Cald la Smida, localitate situată în imediata apropiere a Munţilor Padiş-Scărişoara, deci aval de confluenţa Someş-Bătrâna, este de 2,35 mc/s iar la Beliş de 6,22 mc/s (anterior de construirea lacului de acumulare).
Colectorul principal al bazinului este ARIEŞUL MARE cu o lungime până la Albac de 28,3 km-numai pe teritoriul unităţii de studiu- (pantă de 1,73%) şi care străbate trei sectoare de chei dintre care mai important este cel al Albacului (sau Cheile de la Zugăi) de 4 km lungime. Arieşul Mare are ca afluenţi mai importanţi pe Cobleş ce îşi are izvorul din apropierea Vf. Cornul Poniţa (1 151 m) şi are o lungime de 9,5 km (pantă de 3,78%) iar suprafaţa bazinului este de 26,5 kmp. Cobleşul pătrunde în Arieşul Mare la localitatea Arieşeni. Cobleşul are ca afluenţi pe: Valea Ponoraşului (3,5 km lungime şi pantă de 4,00%), Valea Cristeasa (1,2 km lungime, pantă de 16,16%), Valea Cristesei (2,7 km lungime şi 13,33% pantă) şi Culdeşti (2,3 km lungime, iar panta de 11,78%). Următorul râu mai important este Gârdişoara-Gârda Seacă, un râu care poartă două denumiri deoarece este format din două sectoare, despărţite de o treaptă antitetică de cca 20 m înălţime din apropierea localităţii Casa de Piatră. Acest râu are o lungime de 15,7 km (pantă de 2,86%) şi o suprafaţă de 54 kmp. Râul Gârdişoara-Gârda Seacă are ca afluenţi pe: Valea Vulturului (3 km lungime iar panta de 9,16%), Pârâul Spurcat (2,9 km cu pantă de 14,82%), Valea Sohodoale (1,5 km lungime şi 12,66% pantă), Micuşa Ghiortoi (1,1 km lungime pe pantă de 17,27%), etc. Cel mai important afluent al Gârdei este Ordâncuşa de 10,5 km lungime (pantă de 6,02%) care izvorăşte aproape de Vf. Clujului (1 399 m) şi străbate un sector de chei de cca 3 km lungime. Suprafaţa bazinului hidrografic al Ordâncuşei este de 22 kmp. Ordâncuşa are ca afluent pe Valea Ţiganilor (1,7 km lungime cu pantă de 12,35%) ce vine dinspre versantul Platoului Ocoale-Scărişoara. Rezultă că, per total, Gârda Seacă are o suprafaţă a bazinului de 76 kmp, fără a include suprafaţa Platoului Ocoale-Scărişoara ce îşi trimite, subteran, apele sale tot Gârdei Seci. Arieşul Mare primeşte, în continuare, în avale de localitatea Gârda pe Pârâul Popasului în cadrul localităţii Scărişoara, ce are o lungime de 1,8 km (pantă de 11,11%) şi suprafaţă de 6 kmp, apoi pe Valea Vălcea ce are 0,8 km lungime, suprafaţa bazinului tot de 6 kmp iar panta de scurgere de 12,50%, şi pe Valea Starpă (4 km lungime, pantă de 6% iar suprafaţa de 9,5 kmp). Ultimul râu important al Arieşului Mare este cel al Albacului ce formează limita faţă de Muntele Mare. Are o lungime de 18,7 km cu o pantă de 3,42% iar suprafaţa bazinului hidrografic este de 19 kmp (numai pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara). Albacul are, la rându-i, câţiva mici afluenţi, dintre care amintim pe Valea Bulzilor (2 km lungime cu pantă de 15,00%), Valea Coşului (1,1 km iar panta de 22,72%) şi Valea Fericetului (de 2,8 km lungime cu panta de 16,07%), care, toate, au un curs intermitent. Albacul mai primeşte din afara regiunii pe Mătişeşti, Plaştini, Arada şi Lămăşoaia. Debitul mediu al Arieşului Mare la Scărişoara este de 5,45 mc/s iar la Albac este în jur de 6 mc/s (5,84 mc/s). Dintre bazinele carstice endoreice vom analiza pe cele mai importante şi anume platourile Padiş-Cetăţile Ponorului şi Ocoale-Scărişoara.
6.3.4.1. Yüklə 2,12 Mb. Dostları ilə paylaş:
|