Muntele vrăjit expunere premergătoare

jus rf- • ^mnu'^e Profesor, sa nu ne certam pe cuvinte! Numiţi netulburat

Eservf ^{m C6ea} °^{e 6U cmstesc ca} drept natural şi drept al popoarelor.

^înalţ_a ^6Ste °^{â deasu}P^ra drepturilor pozitive ale statelor naţionale se

superior, general-valabil şi care ne îngăduie sa soluţionam

422

THOMAS MANN

prin instanţe de arbitraj chestiunile litigioase izvorîte din interese tradictorii.

— Prin instanţe de arbitraj! Cînd aud o nazbîtie ca asta! Deci, n_rj_nt

con.

un

^Vleţu, iată

tribunal burghez de arbitraj care hotărăşte asupra problemelor care statorniceşte voia lui Dumnezeu şi fundamentează istoria! Bun ceva pentru picioruşele de porumbei! Dar atunci, cum ramîne cu ari de vultur?

— Morala burgheza...

— Dumnezeule, dar morala burgheza nici măcar nu ştie ce vrea! Urla împotriva scăderii natalităţii şi pretinde reducerea taxelor pentru instrucţia şi pregătirea profesionala a copiilor. Şi totuşi te înăbuşi de mulţime, iar toate profesiunile sînt atît de supraîncărcate, încît lupta pentru un blid de mîncare este mult mai înfiorătoare decît toate războaiele din vremurile trecute. Parcuri şi oraşe-gradini! Revigorarea rasei! Dar la ce bun s-o revigorezi, daca progresul şi civilizaţia doresc sa nu mai fie războaie? Războiul ar fi mijlocul împotriva tuturor acestora şi pentru toate aces­tea. Pentru revigorarea rasei şi chiar împotriva scăderii natalităţii.

— Glumeşti. Ceea ce spui nu mai este serios. De altfel, discuţia noas­tră s-a şi destrămat, şi tocmai la momentul oportun. Am ajuns, spuse Settembrini şi aratînd verilor cu bastonul căsuţa, se opri în faţa porţii. Era modesta fiind aşezata lingă intrarea în Dorf, pe şoseaua de care n-o despărţea decît o grădiniţa îngusta. Viţa sălbatica cu rădăcinile dezgolite încununa uşa casei şi-şi întindea una dintre tulpinile răsucite şi căţărate pe zid spre fereastra parterului, la dreapta, unde se afla vitrina unei mici băcanii. Parterul aparţinea băcanului, declara Settembrini. Locuinţa lui Naphta se afla la primul etaj la croitor, şi el însuşi locuia sub acoperiş. Era o mansarda liniştita.

Manifestînd deodată o amabilitate surprinzătoare, Naphta i?¹ exprima nădejdea ca acestei întîlniri îi vor mai urma şi altele.

— Vizitaţi-ne, spuse el. Aş spune: vizitaţi-ma, daca doctorul Set brini, aici de faţa, nu ar avea drepturi mai vechi la prietenia durnn voastră. Veniţi ori de cîte ori o veţi dori, oricînd va va fi dor de o discuţie. Preţuiesc schimburile de idei cu tineretul. Poate ca nici mie lipseşte o oarecare tradiţie în pedagogie... Daca maestrul nostru de dra (şi-l arata pe Settembrini) pretinde sa repartizeze numai umani lui burghez darurile şi vocaţia pedagogica, trebuie sa-l contraz' Aşadar, pe curînd.

MUNTELE VRĂJIT

423

Settembrini invoca greutăţi. Sînt numeroase, zise el. Zilele domnu-• 1 cotenent erau aici numărate fiindcă urma sa plece, iar domnul ingi-

jşi va dubla desigur zelul pentru a-şi respecta şi mai riguros regimul

ă_şi poată întîlni varul cît mai curînd la şes.

Tinerii dadura dreptate amîndurora, mai întîi unuia, apoi celuilalt. Pri-. _eră invitaţia lui Naphta cu cîte o înclinare a capului şi imediat după

ea confirmară prin mişcări din cap şi din umeri rezervele formulate de Settembrini. Astfel, oricare alternativa rămînea deschisa.

- Cum l-a poreclit? întreba Joachim pe cînd urcau drumul în spirala care conducea la „Berghof".

-Eu, unul, am înţeles „maestru al catedrei", spuse Hans Castorp, şi am de gînd sa reflectez serios la acest lucru. Desigur ca este o gluma fără importanţă; îşi dau între ei atîtea porecle ciudate. Settembrini i-a zis lui Naphta princeps scholasticorum — ceea ce nu-i rau. în definitiv sco­lasticii au fost cărturarii evului mediu, filozofii dogmelor, daca vrei. Hm! De altfel despre evul mediu s-a pomenit de mai multe ori - fapt care mi-a amintit ca Settembrini a spus chiar din prima zi de după sosirea mea că multe lucruri de aici, de la noi, i se par ca amintesc de evul mediu. A spus-o în legătura cu Adriatica von Mylendonk, adică din cauza numelui ei. Dar el, ce impresie ţi-a făcut?

- Mititelul? Nu prea grozava. A spus multe lucruri care mi-au plăcut. Fireşte că tribunalele de arbitraj sînt o făţărnicie. Drept sa-ţi spun, el personal nu mi-a plăcut deloc şi, în definitiv, ce folos ca spune atîtea lucruri interesante, dacă el însuşi este un tip echivoc? Şi este într-adevar echivoc, nu poţi sa negi. Chiar povestea aceea cu „locul comuniunii" a rost, de fapt, echivoca. Şi pe deasupra mai are şi un nas de evreu, uita-te

•ne la el! De altfel numai semiţii pot avea un aer atît de maladiv. Te gindeşti în mod serios sa-l vizitezi?

ireşte, ° ^sa~' vizitam amîndoi, preciza Hans Castorp. Cît despic ^lcul lui. vorbeşte militarul din tine. Şi caldeenii aveau acelaşi fel de ..' ^erau deopotrivă de înverşunaţi în cercetările lor şi mai ales în iele oculte. Naphta are şi el ceva de adept al ştiinţelor oculte şi ma _Ce ^rcseaza destul de mult... De altminteri, nici nu pretind ca l-am pri-Pri ° ^1W ^^{e &Zl}' '^nsa daca-l ^vom întîlni mai des, poate ca o sa sfîrşim „._, Pncepe, şi nu-i chiar imposibil ca mintea noastră sa profite în ^8en^d

e, tu devii aici din ce în ce mai înţelept cu biologia, cu bota-^{CU toate} punctele tale solstiţiale lipsite de statornicie. De altfel,

424

THOMAS MANN

timpul te-a interesat chiar din ziua sosirii tale. Şi cu toate sîntem aici numai şi numai ca să ne însănătoşim, adică să devenim plet sănătoşi, pentru ca, în sfîrşit, să ni se restituie libertatea şi sa f' trimişi vindecaţi la şes.

- Libertatea locuieşte în munţi! cîntă Hans Castorp pe un ton vesel Ia spune, tu ce crezi câ este libertatea, continuă el. Naphta şi Settembrirr au discutat şi ei, adineauri, dar n-au reuşit sâ se înţeleagă. „Libertate este legea iubirii de oameni", spune Settembrini, şi aceasta afirmaţie te face sa te gîndeşti la strămoşul lui, carbonarul. Dar oricît de curajos a fost carbonarul şi oricît de curajos ar fi însuşi Settembrini al nostru...

- Da, lucrurile deveniseră plicticoase cînd au început să vorbească despre curajul personal.

- ...cred, totuşi, că se teme de multe lucruri de care Naphta nu se teme, înţelegi tu, şi câ libertatea şi curajul lui sînt lucruri destul de con­fuze. Crezi tu câ ar avea curajul de se perdre ou meme de se laisser deperir?

- Ce te-a apucat de vorbeşti franţuzeşte?

- Uite-aşa... Atmosfera de aici este atît de internaţionala. Nu ştiu care ar trebui sâ se simtâ mai bine, Settembrini cu republica lui burghe-zo-universala sau Naphta cu cosmopolitismul lui ierarhic. După cum vezi, am fost foarte atent, însâ n-am priceput chiar totul, dimpotrivă, mi s-a părut ca din discuţia lor reieşeau mari confuzii.

- Aşa se întîmplă întotdeauna şi o să constaţi mereu câ a vorbi şi a avea păreri duce numai la confuzie. Nu ţi-am mai spus-o? Ceea ce importa nu este cîtuşi de puţin ce pârere ai, ci numai sâ ştii daca eşti sau nu om cinstit. Cel mai sănătos este să n-ai nici un fel de părere şi să-t¹ faci serviciul.

- Da, tu poţi sa spui asta în calitate de viitor ofiţer fâcînd parte dintr-instituţie pur formală. Cu mine însă e altceva, eu sînt civil, am oareca răspundere. Şi mâ enervează sâ văd o atare confuzie, câ unul pre 1

■ atît de

republica internaţională şi urăşte în principiu războiul, dar este patriot încît cere partout frontiera de la Brenner - în vreme ce ce socoteşte statul ca fiind opera diavolului şi laudă pe toate tonurile

lalalt

soli­dului

daritatea universala, însâ cu o clipa mai tîrziu apără dreptul instin natural, şi-şi bate joc de conferinţele de pace. Tu spui că noi sînte nu ca să devenim mai inteligenţi, ci ca să ne vindecăm. Dar trebui -

tfel, ^eŞ poţi împăca pe amîndoua, băiete, căci daca nu procedezi asu

MUNTELE VRĂJIT

425

■ de concepţia dualistă asupra lumii şi ţin sâ-ţi atrag atenţia ca Ceasta este o greşeală foarte mare.

Despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre mîntuirea prost înţeleasă

Hans Castorp stătea pe balcon şi identifica o plantă care creştea în multe locuri acum, cînd vara astronomica începuse, iar zilele se mic­şorau: coada-şoricelului sau aquilegia, o varietate a ranunculaceclor care creştea ca un copăcel cu tulpina lunga, flori albastre, violete şi roşii-cafe-nii şi cu frunzele ierbiforme, destul de dezvoltate. Planta creştea ici şi colo, în număr mare, dar mai ales în acel colţ liniştit unde, iată că, în curînd avea să fie un an de cînd o văzuse pentru prima oara: adică în acea depărtată vale împădurită, plină de vuietul torentului, cu o cărare şi o bancă unde se sfîrşise plimbarea lui de odinioară, plimbare prematură şi destul de puţin folositoare, dar unde se mai ducea din cînd în cînd.

Nu era un drum chiar atît de lung, dacă făceai această plimbare într-un mod mai puţin aventuros decît o făcuse el altădată. Urcînd o porţiune pe povîmişul de deasupra derdeluşului de la Dorf, ajungeai cam în douăzeci de minute — cu condiţia sa mergi fără ocolişuri, fără arii din opere şi fără opriri din pricina oboselii — în partea pitoreasca a potecii care, şerpuind de-a lungul pădurii, trecea peste podeţele de lemn ale pis­tei de bob ce cobora dinspre Schatzalp, iar cînd Joachim era reţinut la anatoriu de îndatoririle impuse de tratament, de vreo consultaţie, de ^vreo radiografie, de vreo luare de sînge pentru analiză, de vreo injecţie obligaţia de a se cîntari, Hans Castorp pleca, dacă vremea era rurnoasă, fie după al doilea dejun, fie după primul şi cîteodăta profita e orele dintre ceai şi cina, pentru a-şi vizita locul preferat, acelaşi

^e< odinioară, avusese o hemoragie pe nas atît de cumplită, iăr acolo

Şeza pe o bancă, asculta cu capul plecat vuietul torentului şi privea

Şi acea mulţime albastră de coada-şoricelului care înflorea iarăşi ^m Atacul văii.

'eas - ^nea °^{are numai} P^ent™ atît? Nu. se ducea acolo şi din nevoia sufle-

siile ■ - ^siⁿg^ur, ca sâ-şi poatâ aduce aminte, sâ-şi recapituleze impre-

şi f_ej . '^mP'ările atîtor luni - şi pentru a se gîndi lă toate. Erau multe

~ m afara de asta, nici nu-i venea prea uşor sa şi le pună în

426

THOMAS MANN

ordine, căci îi apăreau încîlcite, amestecîndu-se între ele în nesf feluri, astfel încît cea mai limpede amintire reala abia putea fi deşi

Priita de ceea ce gîndise, visase sau îşi închipuise doar. Insa toate erau

esenţa aventuriera atît de intensă, încît atunci cînd îl năpădeau, inima destul de uşor impresionabila, adică aşa cum fusese chiar din prima ' sosirii aici, sus, se oprea şi apoi bătea cu putere. Sau poate numai const tarea lucida ca, în aceasta vale - unde, într-un moment de exaltar Pribislav Hippe îi apăruse în carne şi oase, iar aquilegia nu mai era ce văzuta odinioară, ci înflorise încă o dată - oare simpla constatare ca acele „trei săptămîni" ale lui se vor preface, în curînd, într-un an întreg era îndeajuns sâ-i înspăimînte, într-un chip atît de straniu, inima impre­sionabilă?

De altfel, acum nu-i mai curgea sînge din nas, pe banca de lînga torent - faptul acesta rămăsese în urmă. Făcuse progrese cu aclimati­zarea lui, asupra căreia Joachim îi atrăsese atenţia chiar de la început, şi care, în adevăr, se dovedise anevoioasă. Dar după unsprezece luni puteai s-o consideri ca terminata şi abia dacă mai era cazul sa te aştepţi la ceva nou în această direcţie. Chimismul stomacului i se normalizase şi se adaptase. Măria Mancini îşi recăpătase întreaga savoare, nervii mucoaselor uscate atîta vreme simţeau iarăşi buchetul acestui produs care era foarte bun şi de aceea-l comanda cu acelaşi sentiment pios toc­mai de la Bremen, cînd rezervele erau pe terminte, măcar ca în vitrinele staţiunii internaţionale erau expuse ţigări foarte ispititoare. Oare Măria nu făcea un fel de legătură între el, care se găsea în adîncul depărtării, şi lumea din cîmpie, vechea lui patrie? Şi oare această legătură nu se întreţinea şi nu se păstra mult mai bine în acest fel, decît prin mijlocirea cărţilor poştale, de pilda, pe care le trimitea, din cînd în cînd acolo jos. unchilor lui, dar pe care de la o vreme le cam rărise, cu atît mai mult c cît, însuşindu-şi concepţiile locale, îşi însuşise foarte bine în special o i ceiul de-a irosi timpul. Cel mai adesea le scria cărţi poştale ilustra deoarece erau mai plăcute la vedere, reprezentînd privelişti cu valea zăpada sau cu aspectele ei de vară, şi nu aveau pentru scris decît e cît trebuia pentru a comunica ultimele diagnostice ale medicilor, re tatul vreunei consultaţii lunare sau generale, cu alte cuvinte loc P^e termenii în care relatezi aceste diagnostice spre folosul rudelor, aoi anunţi, de exemplu, faptul că se constatase, cu ajutorul depistări¹⁰ ^ acustice, fie optice, o îmbunătăţire incontestabila, însă ca bolna^v era deocamdată dezintoxicat şi că uşoara creştere a temperaturii P

MUNTELE VRĂJIT

427

rnai avea, provenea din cele cîteva mici puncte care pentru mo-t rnai dâinuiau, dar fără îndoială vor dispărea complet daca pacien-a avea puţină răbdare spre a nu mai fi silit, mai tîrziu, sa se întoar-Putea presupune cu oarecare certitudine ca nimeni nu se aştepta sa ■meascâ de la el compoziţii epistolare mai ample; doar nu se adresa i sfere umaniste şi retorice; răspunsurile pe care le primea nu erau • i ele mai expansive. De cele mai multe ori însoţeau trimiterea de casă a mijloacelor băneşti, adică a venitului provenit din averea părin­tească şi care, preschimbat în moneda acestei ţâri, devenea atît de con­siderabil, încît rezervele nici nu apucaseră vreodată sa se sfîrşeasca în clipa cînd îi sosea un nou mandat întovărăşit de cîteva rînduri bătute la maşină, semnate de James Tienappel, cu gînduri bune şi urări de însănătoşire din partea bătrînului său unchi, iar cîteodatâ şi din partea lui Peter, cel mereu plecat pe mare.

Consilierul aulic încetase de cîtâva vreme să-i mai administreze injecţiile, îi anunţase Hans Castorp pe cei de acasă. Nu-i făceau bine tînărului pacient, îi dădeau dureri de cap, îi stricau pofta de mîncare, îl făceau să piardă din greutate, îl oboseau, ba începuseră chiar sa-i ridice temperatura, care după aceea nu mai coborîse. Febra, senzaţia subiec­tivă, îl dogorea cu fierbinţeală uscată sub tenul trandafiriu, amintind acestui vlăstar al cîmpiei cu vesela ei meteorologie umedă, că aclimati­zarea nu consta, totuşi, decît în a te obişnui să nu te obişnuieşti, ceea ce era, de altfel, şi cazul lui Radamante însuşi, care avea obrajii mereu vineţii. „Mulţi nu se obişnuiesc niciodată", îi spusese Joachim chiar de la început, şi acesta părea să fie cazul lui Hans Castorp. Căci tremurul cetei, care începuse sâ-l stingherească uşor imediat după sosirea aci, ^sus, nu încetase nici el, ci continua - da, îl simţea cînd mergea, cînd ^vorbea şi chiar aici, în acest refugiu ales pentru meditaţie, în feeria astră înflorită, ticul se manifesta în mod atît de insistent încît aproape ^e obişnuise sâ-şi rezeme bărbia în felul demn al lui Hans Lorenz ^storp. Cu acest prilej era de fiecare dată nevoit sa-şi amintească de ^erul tare al bâtrînului, urmaş direct al coleretei de parada, de rotun-^{a su}flată cu aur a cupei de botez, de repetarea sonora şi evlavioasa a străvechi rostiri şi de alte lucruri asemănătoare care-l împingeau p ^{sâ se} gîndeascâ lă propriul său complex de viaţa.

islav Hippe nu-i mai apărea în carne şi oase, ca în urma cu vreo

niai ^ZCCe '^Un'' ^^c'i^mat;i^{zarea m}' Hans Castorp se efectuase, trupul nu-i

^cea ţeapăn, întins pe bancă, iar eul sau nu mai întîrzia pe

428

THOMAS MANN

meleaguri îndepărtate - asemenea întîmplâri nu mai aveau loc ^ ■ pezimea vie a acestei aduceri aminte, atunci cînd o evoca, se pastr limitele normale şi sănătoase; şi cu acest prilej, Hans Castorp scotea plăcere, din buzunarul hainei, amintirea de sticla pe care-o păstra într plic dublu, vîrît la rîndul lui în portvizit: o plăcuţa care, atunci cînd ţinea orizontal, avea sclipiri negre fara luciu, dar, înălţata în lumi cerului, se limpezea şi dezvăluia lucruri omeneşti: imaginea transna renta a trupului omenesc, alcătuirea coastelor, forma inimii, arcul dj_a fragmei şi contururile plamînilor, iar în plus oasele braţelor şi ale cla viculei, toate acestea mărginite de învelişul palid şi aburit al acelei carni din care Hans Castorp gustase în mod nesocotit în saptamîna Carna­valului. Prin urmare, ce putea fi surprinzător în faptul ca inima lui emo­tiva se oprea şi-şi iuţea bătăile, atunci cînd privea aceasta amintire, con-tinuînd după aceea sa recapituleze şi sa retrăiască „totul", rezemîndu-se de spătarul rudimentar al băncii, cu braţele încrucişate şi capul plecat pe umăr, în vuietul torentului şi în faţa cozii-şoricelului în floare'?

Forma superioara a vieţii organice, omul, îi apărea întocmai ca în acele nopţi geroase şi de lumina astrala din vremea savantelor lui studii, iar de aceasta viziune interioara depindeau, pentru tînarul Hans Castorp, încă multe alte probleme şi precizări de care bunul Joachim era scutit sa se ocupe, însă de care el începuse sa se simtă răspunzător în calitatea lui de civil, cu toate ca acolo jos, la şes, nu-i fuseseră niciodată dezvăluite şi nu le-ar fi descoperit niciodată, dar aici, de unde privea lumea şi vieţuitoarele de pe piscul acestui punct pierdut, de la o altitudine de cinci mii de picioare, lasă gîndurile sa se depene — desigur şi pentru ca trupul îi era aţîţat de toxinele solubile a căror căldura uscata îi dogorea obrajii. Se gîndea cu acest prilej la Settembrini, la flaşnetarul pedagog al cărui tata venise pe lume în Grecia şi vedea menirea suprema a om^u' lui în politica, revolta şi elocinţă şi care sfinţea sabia şi scutul pe altar Umanităţii; se gîndea, de asemenea, la „camaradul" Krokowski şi discuţiile purtate cu el de cîtva timp în camera neagra, şi reflecta la ^s sul dublu al analizei, spunîndu-şi cît putea fi de prielnica acţiunii şi P greşului şi cît era de înrudita cu mormîntul şi cu întoarcerea în ţar' Evoca imaginile celor doi bunici, revoltatul şi evlaviosul, ^car îmbracau în negru din motive diferite, îi compara între ei şi l^{e a}P^r

demnitatea. Dar se mai lasă şi în voia consideraţiilor asupra unor

' ruşi** plexe atît de vaste ca forma şi libertate, spirit şi trup, onoare Şi

timp şi eternitate — şi simţea o scurta şi brusca ameţeala la gîⁿ

MUNTELE VRĂJIT

429

data înflorea coada-şoicelului şi ca anul se închidea în propriul

lui ciclu.

Avea în refugiul sau pitoresc un cuvînt ciudat pentru aceasta

• asâ activitate la care îşi supunea gîndirea: îi spunea „cîrma" după termen folosit de copii la joc şi întrebuinţa această expresie carc-i rcea cu toate că era legata de spaimele, ameţelile şi toate soiurile de buciume ale inimii, marindu-i dogoreala din obraji. Dar nu găsea necu­viincios ca truda impusă de această activitate îl silea sa-şi sprijine bărbia; căci o asemenea atitudine corespundea perfect cu demnitatea pe care i-o dădea în sinea lui faptul de a folosi „cîrma" în faţa imaginilor ce-i apăreau în minte.