Muntele vrăjit expunere premergătoare

0

lui al doisprezecelea, însă numai aceasta arta de-aici o ilustreaz adevărat.

- Domnule Naphta, spuse Hans Castorp după ce suspina, nia m ^ seaza fiecare cuvînt pe care-l rostiţi mai apăsat. Signum mortifi^catt

MUNTELE VRĂJIT

433

a(isP^us/

O sâ-mi aduc aminte de aceasta expresie. Dar adineaun 'iţi înii

eva şi despre „anonimat şi creaţia în comun", la care va trebui, de «pa sa meditez. Aveţi dreptate, din nefericire, sa bănuiţi ca nu c scrierea acestui papa — căci presupun ia Inocenţiu al liî-lca a papă. V-am înţeles oare corect cînd aţi spus ca scrierea Iu; este lot-ascetica şi glumeaţă? Trebuie sa va mărturisesc ca nu mi-am hipuit niciodată ca aceste lucruri pot merge împreuna, dar acum, ca nia gîndesc mai bine, înţeleg, deoarece consideraţiile asupra mi­eriei omeneşti te ispitesc sa faci glume pe socoteala caniii. Scrierea aceasta se află în comerţ? Daca aş recurge la toata latina pe care am învaţat-o, poate aş reuşi s-o citesc.

- Posed cartea, răspunse Naphta, aratînd cu capul spre unu! dintre dulapuri. Vă sta la dispoziţie. Dar nu vreţi sa luaţi loc? Puteţi vedea Pietă tot atît de bine şi de pe canapeaua asta. lata însă ca soseşte şi o mica gustare...

Micul servitor aducea ceaiul împreuna cu un elegant paneraş argin­tat în care se găsea un cozonac tăiat felii. Dar cine intra îndărătul lui, pe uşaramasâ deschisă, cu un pas înaripat, exclamînd „La naiba!" „Acci-denti!" cu o umbra de surîs pe faţa? Era chiar domnul Settembrini, care locuia la etajul de deasupra şi coborîse sa ţină tovărăşie acestor domni... Văzuse pe ferestruica, îi lamuri el, sosirea verilor şi încheiase la repe­zeală una din paginile enciclopediei care tocmai îi ieşea de sub condei, pentru a putea să se invite singur la aceasta reuniune. Nimic nu era mai firesc decît venirea lui. Faptul ca de mult îi cunoştea pe locatarii de la ..Berghof" îl îndreptăţea sa-i caute şi, pe deasupra, relaţiile şi schim­burile lui de idei cu Naphta erau foarte strînse - lucru limpede ca lumi­na zilei, în pofida divergenţelor de păreri ce se iveau între ei - acriei incit gazda îi ura bun venit fara sa se simtă stingheiit şi fara v;< se nuic ceasta nu-l împiedica pe Hans Castoip sa aibă, la venirea lui, o diihia presie; în primul rînd, i se păru ca Settembrini îşi făcuse apariţia ca sa ' ase singuri, pe el şi pe Joachim, sau, în special, numai pe el, cu ?' urîtul Naphta, dorind sa creeze pnn prezenta lui in echilibru _q 8°gic; şi în al doilea rînd era limpede ca se folosea cu placero de prilej ca sa-şi poată paraşi o clipa mansaida pentru camera rapetata ^at

Pod ^{a lui} Naphta şi sa ia un ceai bine servil: de altfel îşi fteca

_sery. P^a'^melor cu dosul păros al mîmilor lui gălbui. înainte de a se _netă . ' ^{ara sa}"Şi ascundă mulţumirea, începu sa manince cu o pofta de ¹ feliile rotunde de cozonac umplut cu ciocolata.

434

THOMAS MANN

Convorbirea continua sa se depene în legătura cu Pietă, de₀ Hans Castorp rămăsese cu privirea şi vorba agăţate de acest subiect fel ca se întoarse către domnul Settembrini pentru a-l pune la curent aprecierile legate de aceasta opera de arta, deşi umanistul părea sa m feste o scîrba vădita faţa de acest subiect, după cum se putea deduce ri mutra ce-o făcuse aruneîndu-şi privirile spre sculptura; de altfel lir un scaun, se aşeza cu spatele la colţul respectiv. Prea politicos ca spună tot ce gîndea, se margini sa critice defectele proporţiilor formelor trupeşti ale grupului şi să remarce abaterile de la realitate car nici pe departe nu i se păreau emoţionante, deoarece nu proveneau din stîngacia unui artist primitiv, ci se dovedeau a fi de rea-credinţa, avînd ca origine un principiu cu desavîrşire ostil naturii — ceea ce Naphta con­firma cu maliţiozitate. Desigur, nu putea fi vorba de vreo stîngacie de meşteşug. Era spiritul care se emancipa în mod conştient de ceea ce este natural şi prin refuzul de a i se supune îşi afirma dispreţul, proclamînd smerenia religioasa. Dar cînd Settembrini îşi expuse părerea: ca negli­jarea naturii şi a studiului ei era o eroare din punct de vedere uman şi cînd absurdului cult al informului, căruia i se înrobiseră atît evul mediu cît şi epocile ce l-au imitat, îi opune moştenirea greco-romana - deci clasicismul, cultul formei, frumuseţea, raţiunea şi evlavia fireasca a seninătăţii, singurele chemate sa apere cauza omului — Hans Castorp se amesteca în disputa şi întreba ce trebuie sa mai creadă, în asemenea condiţii, despre Plotin căruia îi fusese ruşine ca avea un trup şi despre Voltaire care se revoltase în numele raţiunii împotriva cutremurului de pamînt de la Lisabona? Felul lor de a gîndi fusese absurd? Da, fusese absurd, dar daca te gîndeai bine la toate acestea, îţi era îngăduit, după părerea lui, sa tragi concluzia ca absurdul putea fi foarte demn de cinste din punctul de vedere al spiritului şi ca, deci, absurda ostilitate a artei gotice faţă de natura fusese, la urma urmei, tot atît de onorabila ca şi ^atl tudinea unor Plotin şi Voltaire, căci ea exprima aceeaşi eliberare de ae^s tin şi de realitatea faptica, aceeaşi trufie neîmblînzita care refuza s

Naphta se revarsă într-un hohot de rîs care amintea de farfuria pata despre caro a mai fost vorba — şi se înecă tuşind. Settembrini sp cu nobleţe:

- îi faceţi rau gazdei noastre fiind atît de spiritual şi totodată va diţi nerecunoscător pentru acest cozonac minunat. Dar oare recuno? ^ este o chestiune care va priveşte pe dumneavoastră ca musafir? ^P

MUNTELE VRĂJIT

435

aceasta

afirm că recunoştinţa consta în a te folosi cît mai bine de

darurile pe care le primeşti...

r>ar cum Hans Castorp se ruşina, celalalt se dovedi plin de eleganţa

_cînd adăuga:

_ Domnule inginer, v-aţi cucerit o faima de mucalit. Felul durnnea-astra de a glumi prieteneşte pe socoteala binelui nu-mi îngăduie sa â îndoiesc ca-i sînteţi devotat. Ştiţi, evident, ca nu poate fi socotita drept vrednica de cinste decît acea revolta a spiritului împotriva naturii, care are în vedere demnitatea şi frumuseţea omului, prin urmare nu si aceea care, deşi nu ţinteşte, reuşeşte toiuşi sa-l înjosească şl sa-l dezonoreze. Şi mai ştiţi de asemenea cîte atrocităţi inumane şi duşmanii sîngeroase a prilejuit perioada căreia aceasta opera de arta. care e»te acolo, în spatele meu. îşi datorează existenţa. Este destul sa va re­amintesc despre acel înspaimîntator judecător al ereticilor, scăldat de sînge, care a fost Konrad von Marburg, cu înfiorătoarea sa ura de cleric împotriva a tot ce se opunea domniei supranaturalului. Sînteţi, prin dumneavoastră înşivă, foarte departe de-a considera spada şi rugul ca pe nişte instrumente ale dragostei de oameni...

- Dimpotrivă, replica Naphta, în sensul acestei dragoste de oameni a

lucrat şi maşina Convenţiei, scapînd lumea de cetăţenii nemernici. Toate

osîndele date de biserică, chiar rugul şi chiar excomunicarea au fost

hotarîte pentru a mîntui sufletele de pierzania veşnică, ceea ce nu s-ar

putea spune despre entuziasmul distrugător al iacobinilor. îmi îngădui

sa observ că orice justiţie inchizitoriala şi sîngeroasa este bestiala numai

în măsura în care nu izvorăşte din credinţa în viaţa de dincolo. Iar cît

^espre înjosirea omului, istoria ei coincide exact cu înjosirea spiritului

urghez. Renaşterea, secolul luminilor, ştiinţa naturii şi doctrinele eco-

omice ale secolului al nouăsprezecelea n-au uitat sa propage nimic, dar

solut nimic, care sa nu stimuleze intr-ur. fel sau altul aceasta înjosi; e,

pind chiar cu noile concepţii în astronomie care au făcut din centrul

'versului - l_oc înălţător, unde Dumne/eu şi diavolul îşi disputau

_s;_t . ~° ^oarecare planeta mărunta, suspendînd. deocamdată, grandioasa

osmica a omului pe care se întemeia deopotrivă şi astrologia. ^ eocamdata? Şi punînd aceasta întrebare, domnul Seitembrini avea _cu ' ^Unu' Judecător de eretici, a unui inchizitor care ayîepîa '.a vadă - ^{a Com}Promite, printr-un răspuns demn de pedeapsa, cei care \a

436

THOMAS MANN

- Desigur. Pentru cîteva sute de ani, îi confirma cu răceala Na