Muntele vrăjit expunere premergătoare

^ . — -.*»-. w.yi r^*" *-** JtlXk-'CA- UlllVUUţ Jl VU UVU TUL/IU t-f t4*-l *_** J.X vx ljx-'

^ea o lumină roşietică. Echinocţiul de toamnă trecuse, Sărbătoarea mai' ^lnt"°r era pe undeva pe aproape şi, pentru consumatorii cei scurr ^{ai t}'^mP^u'^ui> postul Crăciunului se şi apropia cu ziua cea mai

frnm ' ^{a S ş}'^{1 cu} sărbătoarea Crăciunului. însă mai veniră şi zile octombrie - zile aidoma aceleia in care verii văzuseră ^: m ulei ale consilierului aulic.

468

THOMAS MANN

De Ia plecarea lui Joachim, Hans Castorp nu mai stătea la doamnei Stohr, adică la aceea de la care doctorul Blumenkohl ni pentru a muri şi unde Marusia îşi înăbuşea, odinioară, în batista fumata cu portocal, o veselie fara motiv. Acum, acolo stăteau p_acj proaspăt sosiţi, cu totul necunoscuţi. Dar prietenului nostru, care îm r nea a doua lună din al doilea an, administraţia îi dădu un alt loc I masa vecina, aşezată de-a curmezişul celeilalte, mai aproape de uşa di stingă de la veranda, între vechea lui masa şi masa ruşilor bine, pe scurt la masa lui Settembrini. Da, Hans Castorp stătea acum pe vechiul loc i umanistului, adică tot la capătul mesei, în faţa locului rezervat medicu lui, fiindcă la fiecare dintre cele şapte mese un loc ramînea rezervat con­silierului aulic sau asistentului sau.

Tocmai acolo, la acest capăt de masa, la stînga locului de onoare al medicului, şedea pe mai multe perne un mexican cocoşat, fotograful amator. Prezenţa lui avea ceva din a unui surd, din cauză că nu cunoştea nici o limbă străina, iar alături de el îşi avea locul batrîna domnişoara din Transilvania care, aşa cum se plînsese mai demult şi Settembrini, pisa mereu lumea trăncănind despre cumnatul ei, deşi nimeni nu ştia şi nici nu voia sa ştie nimic despre acest individ. Putea fi văzuta la anu­mite ore din zi, făcînd de-a lungul balustradei balconului exerciţii de respiraţie şi bombîndu-şi pieptul uscat, cu ajutorul unui bastonaş cu minerul de argint de Tuia, pus de-a curmezişul pe ceafa şi de care se folosea deopotrivă şi în plimbările reglementare. în faţa ei stătea un ceh, căruia îi ziceau domnul Wenzel deoarece nimeni nu ştia să-i pronunţe numele de familie. La vremea lui, domnul Settembrini se silise de cîteva ori să pronunţe şirul divers de consoane din care se compunea acest nume — desigur nu în mod serios, ci numai pentru a face în gluma dova­da nobilei sale incapacităţi de latin în faţa acestui talmeş-balmeş barbar

de sunete. Cu toate că era gras ca un bursuc şi se remarca

mod

deosebit printr-o pofta de mîncare extraordinara chiar şi printre oarne ^ de-aici, de sus, cehul acesta spunea mereu, de patru ani, ca va muri. timpul reuniunilor de seară cînta uneori la o mandolina împodobita panglici, cîntece din ţara lui, şi vorbea despre ogoarele de sfecia zahăr, pe care lucrau fete frumoase. Lînga el stătea Hans Castorp, ^aP de o parte şi de alta a mesei erau doamna şi domnul Magnus, berar» Halle. Era o pereche copleşita de melancolie, deoarece ^arn

I

pierdeau substanţele a căror asimilare este esenţiala — domnul zahăr, doamna Magnus albumina. In special palida doamna

Mag""⁵

MUNTELE VRĂJIT

469

Huse parcă orice urmă de speranţa; răspîndea în jurul ei o mare goli-

■ sufletească, ceva ca o adiere de hruba, reprezentînd astfel, într-un

a mult mai evident decît inculta doamnă Stohr, un fel de sinteza

f nitivă a bolii şi prostiei, fapt care-l izbise din punct de vedere moral

Hans Castorp şi pentru care fusese dojenit de domnul Settembrini.

n mnul Magnus dispunea de un spirit mai pătrunzător şi mai spontan,

toate că nu acţiona decît în direcţia în care aţîţa odinioară nerăbdarea

. _rară a lui Settembrini. Dar pe deasupra mai era şi irascibil şi se certa

de foarte multe ori cu domnul Wenzel, discutînd politică sau alte

chestiuni. Căci aspiraţiile naţionale ale boemianului îl iritau şi, în plus,

cehul se declara adept al antialcoolismului şi judeca cu o severitate

exagerată profesia berarului, în vreme ce acesta, congestionat la faţă,

apăra calităţile pozitive din punct de vedere sanitar ale băuturii de care

interesele iui erau atît de strîns legate. In astfel de împrejurări domnul

Settembrini intervenea odinioară cu o glumă care împăca lucrurile; însă,

în locul acestuia, Hans Castorp nu se simţise chiar atît de abil şi nu

putea să-şi asume suficientă autoritate ca să-l înlocuiască.

Nu avea relaţii personale decît cu doi dintre comeseni: unul era A.K. Ferge, din Petersburg, vecinul din stînga, cel atît de încercat de suferinţe, care cu smocul lui de mustaţă roşcat-castanie vorbea despre fabricarea cauciucurilor şi despre ţinuturile îndepărtate, despre cercul polar şi despre iarna veşnică de Ia Capul Nord, şi uneori făcea cîte o mică plimbare cu Hans Castorp. Celălalt, care în limita posibilităţilor li se alătura ca al treilea din grup şi îşi avea locul la capătul opus al mesei, '•ngâ mexicanul cocoşat, era tînărul din Mannheim, cu parul rar şi dinţii stricaţi, numit Wehsal, Ferdinand Wehsal, comerciant de meserie, ai cărui ochi înceţoşaţi de o aprigă dorinţă fuseseră atîta vreme agăţaţi de aptura gingaşă a doamnei Chauchat, şi care, de la Carnaval, caută stăruitor prietenia Iui Hans Castorp.

O făcea cu încâpăţînare şi umilinţa, cu un devotament slugarnic,

¹¹ aspira lui Hans Castorp un sentiment de repulsie şi spaima în

Şi timp, deoarece îi pricepea sensul de complicitate, dar se silea sa

y ^â într-un chip cît mai uman la aceste avansuri. Cu privirea

'a, căci ştia că cea mai mica încruntare a sprîncenelor era de ajuns

Ca ^ne ^^C ^ietul ^{om care se} îragea înapoi şi se făcea mic, Hans

nic' ^suP°ita comportările slugarnice ale Iui Wehsal care nu pierdea

ţj_at- „. ^pn'^eJ să se încline în faţa lui şi sa-i facă mici servicii, ba cîteo-

^ma> îngăduia să-i duca pardesiul în timpul plimbărilor - şi

470

THOMAS MANN

Wehsal i-l ducea pe braţ cu un anume zel fierbinte — în suporta şi conversaţia anosta a acestui mannheimez. Lui Wehs 1 *"-' plăcea sa pună întrebări, ca de pilda daca avea vreun sens şi era înţe] ' sa-i spui unei femei ca o iubeşti, cînd ea nici nu voia sa ştie de tin adică dorea sa afle ce credeau domnii despre declaraţia fără spera Cît despre el însuşi, domnul Wehsal făcea mare caz, afirmînd ca ri acest lucru depindea o fericire nespusa. Daca, în adevăr, gestul mart risirii trezea sila şi cerea multa umilinţă, în schimb te apropia oricum d subiectul iubirii tale, îl făcea părtaş cu însăşi intimitatea mărturisirii r atmosfera propriei tale pasiuni, şi chiar daca totul s-ar fi isprăvit, chinu­rile fara sfîrşit nu erau prea scump plătite prin fericirea deznădăjduita a unei clipe, căci mărturisirea înseamnă violenţă şi cu cît dezgustul este mai mare, cu atît e mai mare şi plăcerea. Auzind acestea, pe chipul lui Hans Castorp trecu o umbra care-l făcu pe Wehsal sa bata în retragere, deşi, la drept vorbind, ea se datora mai degrabă prezenţei blîndulm Ferge — căruia, cum o sublinia adesea, toate lucrurile înalte şi compli­cate îi erau absolut străine — decît mîndriei şi austerităţii eroului nostru. Cum ne silim mereu sa nu-l prezentam nici mai bun şi nici mai rau decît era, trebuie sa precizam că sărmanul Wehsal insista într-o seara - în ter­meni foarte discreţi, pe cînd se aflau numai ei singuri — ca Hans Castorp sa-i dezvăluie cîteva amănunte în legătura cu evenimentele şi expe­rienţele unei anumite nopţi de Carnaval, iar Hans Castorp dădu curs acestei rugăminţi cu o bunăvoinţa liniştita, fara ca acest dialog în şoapta — şi insistam ca lectorul sa ne creadă ca aşa s-au petrecut lucrurile - prin urmare fara ca discuţia sa fi avut ceva libertin sau mîrşav. Cu toate aces­tea, avem unele motive s-o lăsam deoparte, adică sa păstram tăcerea faţa de cititorul nostru şi ne mărginim sa adăugam ca, începînd din acea zi. Wehsal începu sa care pardesiul simpaticului Hans Castorp cu şi niai mare devotament.

Atît deocamdată despre noii tovarăşi de masa ai lui Hans Castorp Locul din dreapta lui era liber şi nu fusese ocupat decît în mod trecato ■ vreme de cîteva zile: de un vizitator, aşa cum fusese şi el la începu'' o ruda, de un invitat, de un musafir de la şes, cum s-ar putea spm^ie într-un cuvînt, de unchiul lui Hans, James Tienappel.

Căpătase proporţii de adevărata aventura faptul ca un reprezentau emisar al oraşului natal şedea pe neaşteptate alături de el, avînd în»-l ţesătura costumului de stofa englezeasca atmosfera vechii, depart vieţi trecute, a unei vieţi „superficiale", adînc înmormîntata. Insa

MUNTELE VRĂJIT

471

trebuiseră să ajungă aici. De multă vreme Hans Castorp aştepta ⁿ iburat o asemenea ofensivă pornita de la şes şi prevăzuse în mod • chiar persoana care va fi însărcinata cu aceasta iscodire — ceea ce, ltfel, nici nu fusese prea greu de prevăzut, căci Peter cel veşnic ple-_oe mare nu putea fi pus la socoteală, iar în ceea ce-I privea pe "nul unchi Tienappel, se ştia ca nici o pereche de boi n-ar fi fost de ■ ns ca să-l urce în aceste ţinuturi a căror presiune atmosferica îi inspi-atîtea temeri. Nu, James era singurul care putea fi trimis sa se intere-de cel ce lipsea de acasă; numai ca Hans Castorp îl aşteptase să sosească mai curînd. Dar de cînd Joachim se întorsese singur şi fusese obligat să deâ familiei toate informaţiile cerute şi absolut necesare, clipa atacului sosise, aşa că Hans Castorp nu manifestă nici cea mai mica sur­prindere cînd, exact Ia paisprezece zile după plecarea Iui Joachim, por­tarul îi înmînă o telegramă pe care o deschise neîndoindu-se măcar o clipa de conţinutul ei, şi care-i aducea ştirea apropiatei sosiri a lui James Tienappel. Avea unele treburi în Elveţia şi cu acest prilej se hotarîse sa facă şi o mică excursie pîna la altitudinea unde se găsea Hans. Şi astfel, îşi anunţă sosirea peste trei zile.

„Bine", gîndi Hans Castorp. „Minunat", îşi mai spuse el. Ba, chiar adăugă în sine ceva cam de felul acesta: „Poftiţi, vă rog!" Şi gîndindu-se la cel care urma să sosească, îşi mai zise: „Daca ai şti cit de cît despre ce este vorba!" Pe scurt, primi ştirea cu cea mai mare linişte, o comunică, de altfel, şi consilierului aulic Behrens, iar la administraţie reţinu o cameră - cea a lui Joachim mai era libera — şi a treia zi, cam pe la ora la care el însuşi sosise, adică aproape pe la ora opt seara, de altfel se şi inserase, o porni spre gara de la Dorf cu aceeaşi trăsură cu care-l 'nsoţise şi pe Joachim, ca să-l întîmpine pe trimisul celor de la şes, venit ^sâ vadă cum stau lucrurile.

ⁿd trenul sosi în gara, el se găsea pe peron, cu capul gol, tenul

emic bronzat şi numai în haină, în faţa portierei din spatele căreia se

'^Vl "Vedenia pe care o invita să coboare. Consulul Tienappel - care, de

' ^{era nu}mai viceconsul, dar îl mai înlocuia şi pe bătrîn în mod foarte

_c . ⁿ funcţiile lui oficiale - coborî înfrigurat şi înfăşurat în palton,

nu !.^{SCara seninâ} de octombrie se arata a fi, în adevăr, atît de rece, încît

d_e - ^{ea ecît} foarte puţin ca sa poţi spune că era o vreme numai buna

aşg. ' ^a chiar că spre zori îngheţul se va produce cu siguranţa,

_mani ' ^coborî din compartiment şi manifesta o plăcuta surpriza - în

Puţin reţinută şi foarte civilizată a germanului din nord-vest -

472

THOMAS MANN

îşi saluta nepotul, insistînd mai ales asupra mulţumirii ce-o simte statînd ce bine arata, apoi se văzu scutit de către portarul şchiop _s " poarte grija bagajelor şi se sui împreună cu Hans Castorp în trasur ' scaunele înalte şi tari. Porniră sub un cer spuzit de stele, iar H Castorp, cu capul dat pe spate şi cu arătătorul în aer, începu tălmăcească unchiului elementele harţii cereşti, descnindu-i cu vorb gesturi cutare sau cutare constelaţie sclipitoare, aratîndu-i planetele numele lor — pe cînd celalalt, mult mai atent la persoana însoţitorul sau decît la universul stelar, îşi spunea în sine ca toate acestea era totuşi foarte posibile şi ca nu era neapărat nebun fiindcă vorbea tocmai acum şi atît de neaşteptat despre stele, cînd, de fapt, ar fi putut discuta despre atîtea alte lucruri mult mai importante. Dar oare de cînd cunoştea atît de bine toate acele astre îndepărtate, îl întreba pe Hans Castorp; la care el îi răspunse ca şi-a însuşit aceasta ştiinţa în timpul serilor cînd îşi făcea cura de odihna, pe balcon, primăvara, vara, toamna şi iama.

- Cum, stăteai noaptea întins pe balcon?!

- O, da. Şi nici consulul nu va putea face altfel. Nu va avea nici un mijloc de scăpare.

- Desigur, bineînţeles! spuse James Tienappel cu amabilitate, simţindu-se intimidat. Nepotul şi fratele lui adoptiv vorbea potolit şi monoton. N-avea pălărie, n-avea palton şi stătea liniştit cu tot frigul aspru, aproape geros, al acestei seri de toamna.

- Nu ţi-e frig chiar deloc? îl întreba James, deoarece el tremura sub stofa groasa a paltonului, iar felul lui de a vorbi avea ceva care era tot­odată precipitat şi înţepenit, aratînd ca dinţii abia se mai puteau ţine ca sa nu clanţane.

- Noua nu ne e frig, răspunse Hans Castorp liniştit şi scurt. Consulul nu se mai satura sa-l privească dintr-o parte, pe furiş. Hans

Castorp însă nu se interesa nici de rudele şi nici de prietenii de-acasa Primi, mulţumind liniştit, salutările pe care James i le transmise de cei din vale, chiar şi pe ale lui Joachim care se şi afla la regiment şi strălucea de fericire şi de mîndrie, şi nu ceru nici o alta veste asup situaţiei de acasă. Tulburat de ceva nelămurit şi fara sa poată spune d^a sentimentul acesta emana de la nepot sau daca nu cumva se datora p

priei lui stan fizice, James se uita în jurul lui fara sa vadă mare lucru