Muntele vrăjit expunere premergătoare

* » nu i f™¹ - ■ ^cVart_ete . ^{C1 ven}eau după aceea discurile cu muzica de camera,

^Oun S l

^Oun

solouri de vioară, de violoncel şi de flaut, arii de con-

714

THOMAS MANN

ec_Uo mici

cert cu acompaniament de vioară sau de flaut, bucăţi de pian sol sa mai vorbim de simplele divertismente şi cuplete, sau de discuţii destinaţie mai obişnuită şi pe care se înregistraseră melodiile uno orchestre de dans, pentru care era necesar un ac mai dur.

Hans Castorp cerceta şi făcea ordine în toate aceste discuri cî du-le pe unele, manevrînd singur instrumentul care le trezea la o ' sonoră. Cu capul înfierbîntat se duse să se culce la o oră tot atît de t" " ca şi după primul banchet de vesela şi frăţeasca amintire, organizat d Pieter Peeperkorn, iar între două şi şapte visă cufâraşul magic. Vedea î vis, învîrtindu-se discul mobil în jurul axului său, însă atît de rapid încît devenea invizibil şi tăcut într-o mişcare ce nu consta numai dintr-n rotire vertiginoasă, ci şi dintr-un fel de ondulare laterala foarte aparte prin care cotul articulat care susţinea acul suferea o vibraţie elastică şi aproape respiratorie — foarte potrivita, rog a mi se da crezare, pentru a reda vibrato şi portamento al instrumentelor de coarde şi al vocii omeneşti. Dar rămînea de neînţeles, atît în vis, cît şi în stare de veghe, cum era cu putinţă — urmărind o linie fină cît un fir de pâr, deasupra unei cutii de rezonanţa — ca prin simpla vibraţie a unei diafragme să ai reproducerea bogatei compoziţii de elemente sonore care umpleau în vis urechile tînărului adormit.

în zori se întoarse în salon, încă înainte de ora primei gustări şi, stînd pe scaun, cu mîinile împreunate, ascultă ce se cînta în lădiţă de către un minunat bariton cu acompaniament de harpa, anume aria: „Şi de mă uit în cercu-acestei nobile-adunari..." Harpa avea un sunet perfect natural, ladiţa reda un cîntec de harpa autentic şi deloc redus, concomitent cu vocea omeneasca ce creştea respirînd şi articulînd — lucru într-adevar uimitor. Şi nu exista nimic mai duios pe lume decît duetul dintr-o ope italieneasca pe care Hans Castorp şi-o puse mai tîrziu - decît acea intimitate umila şi pasionată dintre tenorul de renume mondial c figura atît de des în albume, şi o micuţă soprana suava şi transparen sticla - decît aria Dammi ii braccio, mia piccina şi decît mica simplă, dulce şi de un flux melodic neîntrerupt, cu care ea îi r^asP j

Hans Castorp tresări cînd uşa se deschise în spatele lui. Era ^ consilierul aulic care venea sa facă o mica inspecţie; cu halatul şi stetoscopul ieşindu-i din buzunar, rămase o clipă în picioare, c ^ pe clanţa, şi-şi salută învăţăcelul cu o mişcare din cap. El raspu ^ ^ umăr acestui gest, după care chipul şefului, cu obrazul său al ^_s mustaţa zbîrlitâ, dispăru în spatele uşii care se închidea.

MUNTELE VRĂJIT 715 se dedică din nou micului sau cuplu de îndrăgostiţi, nevăzut şi

Mai tîrziu, în cursul zilei, după dejun, după cina, îşi făcură apariţia ■ _te ascultători, un public care se reînnoia mereu daca nu-l consi- l îi ca fâcînd parte din acest public ci1 socoteai ca pe cel

' pe

el însuşi ca fâcînd parte din acest public, ci-l socoteai ca pe cel

distribuia desfătările muzicale. Personal, era înclinat sa-şi acorde t rol iar pacienţii îl lăsară în pace, în sensul că ramaseră ca la - eput, într-o muta admiraţie a faptului că el se transformase într-un . ■ _atţ_t (j_e hotărît în paznicul şi administratorul acestei instituţii publice. Nu-i costa nimic pe aceşti oameni; căci, cu toată încîntarea lor superfi­cială în faţa idolului melodios care te îmbăta de cîntec şi de strălucire, adică atunci cînd vreo încîntatoare voce se revărsa în cantilene şi în sublima artă a pasiunii — aşadar, cu tot extazul lor manifestat cu voce tare, erau lipsiţi de pasiune şi, deci, foarte dispuşi să lase grija aparatului în seama oricui ar fi vrut să şi-o asume. Hans Castorp era acela care veghea asupra comorii de discuri, care consemna conţinutul albumelor în interiorul copertei fiecăreia, aşa încît să poţi avea imediat la îndemînă bucata cerută şi tot el era acela care manevra instrumentul: a şi fost văzut, foarte curînd, manipulînd aparatul cu mişcări rutinate, precise şi delicate. în adevăr, ce-ar fi făcut ceilalţi? Ar fi stricat discurile, folosind ace uzate, le-ar fi uitat împrăştiate pe scaune, fără învelitori, ar fi făcut farse stupide cu gramofonul, lâsînd să cînte o nobila bucata cu viteza şi tonul de o sută zece turaţii sau aşezînd acul la punctul zero pentru a pro­duce un şuierat isteric ori gemete înfundate. Făcuseră, de altfel, toate aceste necuviinţe. Erau bolnavi, dar grosolani. Şi iată de ce, după un ^mP, Hans Castorp vîrî pur şi simplu în buzunar cheia dulapului care smea discurile şi acele, aşa încît toţi erau siliţi să-l cheme cînd doreau ^sa K se cînte ceva.

oaptea tîrziu, după reuniunea de seară şi după plecarea tuturor, momentul sau cel mai prielnic. Atunci ramînea în salon sau se k ^ea Pe furiş şi-şi cînta muzica, singur, pîna în adîncul nopţii. Nu se _to ^{ca Va} tulbura liniştea casei, căci întinderea muzicii sale de fan-tiai • ^ovedise a fi foarte redusă: cu cît vibraţiile produceau efecte ' °^{are în a}P^roPi^{erea sur}sei, cu atît cînd te depărtai păleau mai

^rePed

^cu ° P^utere numai aparentă, ca tot ce este fantomatic.

toans r P p,

Pr₀₍j_u .. ^OrP ^era singur între cei patru pereţi - cu minunile ladiţei, cu ^acestuj ^C °"^{toare a}'^e acestui mic sicriu tăiat în lemn de vioară, ale ^c templu negru şi mat, stăruind la uşiţa cu doua canaturi, în

716

THOMAS MANN

faţa căreia îşi aşezase scaunul, şi cu mîinile împreunate umar, cu gura întredeschisa, se lăsa învăluit de armonie.

Nu vedea cîntareţii şi cîntâreţele pe care-i asculta, forma I

neasca era în America, la Milano, la Viena, la Petersbure - nnn ^e

• , j- • ^naen-av_ea

decît sa ramîna, căci ceea ce era mai bun dm ei era vocea si m

> ?* ci aprecia

aceasta purificare sau aceasta abstracţie care se dovedea sufici perceptibila simţurilor pentru a-i îngădui sa exercite un control corect, îndepartînd toate neajunsurile unei prea mari apropieri n nale, mai ales cînd era vorba de compatrioţi, de germani. Distingea p fect pronunţia, dialectul şi originea exacta a artistului; caracterul voc" ^-i informa asupra calităţii sufleteşti a fiecăruia, iar nivelul lor de inteli genţâ se vadea prin felul în care utilizau posibilităţile unui efect sau dimpotrivă, le neglijau. Hans Castorp se necăjea cînd îi auzea exe-cutîndu-şi prost ariile. Suferea de asemenea şi-şi muşca buzele de necaz cînd reproducerea tehnica prezenta imperfecţiuni, şi stătea ca pe cărbuni aprinşi cînd, în desfăşurarea unui disc de multe ori cîntat, o melodie devenea ţipătoare sau aspra, ceea ce era adesea cazul cu vocile femi­nine, atît de vulnerabile. Dar îndura toate aceste lucruri, căci dragostea trebuie sa ştie sa sufere. Uneori se apleca deasupra instrumentului, a dis­cului care se învîrtea, respirînd ca dintr-un buchet de liliac, cu capul cufundat într-un nor de sunete; sau ramînea în picioare, în faţa ladiţei deschise, gustînd suprema plăcere pe care o are dirijorul ce indica unui suflător, cu un gest al mîinii, clipa cînd trebuie să atace. Avea în colecţie discurile sale preferate, cîteva melodii vocale şi instrumentale pe care nu se satura niciodată sa le asculte. Vom avea grija sa le citam m^al departe.

Un mic număr de discuri prezentau scenele finale dintr-o oper maiestuoasa, cu revărsări de geniu melodios, a unui mare comp^a de-al lui Settembrini, o opera pe care batrînul maestru al muzici^ ^r matice meridionale o compusese la comanda unui suveran orien' doua jumătate a secolului trecut, pentru o împrejurare solemn ocazia inaugurării unui monument destinat apropierii dintre P°P ^ Hans Castorp ştia, aproximativ, despre ce era vorba, cunoşte^a ^ mari soarta lui Radames, a lui Amneris şi a Aidei care cîntau pen italieneşte, din lădiţa, astfel că înţelegea destul de bine ceea ce ci ^ incomparabilul tenor, altista princiară, cu acea splendida schi© _t timbru în registrul mediu, şi soprana cu voce argintie - ^nu , _tujui chiar tot, ci numai cîte un cuvînt, din cînd în cînd, datorita a» _ţl

că ştia povestea, cît şi simpatiei sale pentru acea poveste-

tal in a cu ,are

MUNTELE VRĂJIT

717

iţă bunăvoinţei afectuoase care creştea pe măsura ce-şi cînta cele

¹¹¹ cinci discuri, şi care aproape ca se transformase într-un senti-

patru sa

Lnt de dragoste.

Mai întîi, Radames şi Amneris aveau o explicaţie: principesa porun-a fie adus în faţa ei captivul, acela pe care-l iubea şi dorea cu înfri-e sâ-l scape de la moarte, pentru ea, deşi el îşi renegase patria şi

area din iubire pentru o sclava barbară — cu toate ca, aşa cum afirma, ■ străfundul inimii onoarea rămăsese neatinsa". Dar aceasta integritate " terioara, în ciuda gravei sale greşeli, nu-i folosea la nimic, căci crima videnta îl dăduse pe mîna tribunalului sacru căruia orice sentiment uman îi era străin şi care n-ar fi avut, cu siguranţa, nici un fel de mila faţă de el, în afara de cazul cînd s-ar fi hotarît în ultima instanţa sa se lepede de iubirea pentru sclavă şi sa se arunce în braţele regeştii altiste care, din punct de vedere pur auditiv, o merita din plin. Amneris lupta din toate puterile pentru tenorul cu o voce atît de armonioasa, dar orbit şi răpit vieţii într-un mod atît de tragic, şi care cînta mereu-mereu: „Nu pot" şi „în zadar!" — „Asculta-mă încă o dată, renunţa la ea!" — „în zadar!" O orbire de moarte şi cea mai arzătoare dintre durerile dragostei se îmbinau într-un duet de o extraordinară frumuseţe, însă care nu îngăduia nici o nădejde. Amneris însoţea cu strigătele ei de durere sentinţa tribunalului sacru, pronunţata cu răsunete surde în străfunduri înfricoşătoare, dar de care nefericitul Radames nici nu se sinchisea.

>,Radames, Radames", cînta stăruitor marele preot, şi folosindu-se de cuvinte cumplit de violente îl făcea răspunzător de crima sa de trădare.

>,Disculpă-te", porunceau toţi preoţii în cor.

Şi cum marele preot arata ca Radames tace, toţi, în unanimitate, cu ^v°ci cavernoase, trăgeau concluzia trădării.

"Kadames, Radames, relua marele preot. Ai părăsit cîmpul de lupta ^maintea bătăliei!"

₀ " ^lsculpă-te!" relua corul. „Vedeţi, tace", constata pentru a doua vin ^C°^nducatorul dezbaterilor, luînd o atitudine categorica împotriva dat ^lar ^^{n ace}' ^moment toate vocile judecătorilor se uniră, de

aceasta, în verdictul: „Trădare!"

"Kadameci ^■"' <« ■ •

acn,,» Kadames! se auzea pentru a treia oara necruţătorul

Ctitor X" • •>Di_Sc ' "i'~^ai călcat jurămîntul faţa de patrie, de onoare şi de rege".

^Ulîtia s' " ⁶ ' ^rasuna din nou corul. „Trădare!" recunoştea, în cele din spaimă, tribunalul preoţilor după ce i se atrăsese atenţia ca _a . P^astra o muţenie totala. Inevitabilul avea deci sa se îndepli-^c°rul, ale cărui voci erau, de la început, de acord, avea sa

718

THOMAS MANN

anunţe nefericitului că va muri de moartea blestemaţilor, ca va f

de viu în rnormînt, sub templul divinităţii mînioăse. "

De bine de râu, trebuia sa-ţi închipui singur mînia lui Amneri de această cruzime clericală, căci imprimarea pe disc se oprea a' ' ■ Hans Castorp se văzu silit să-l schimbe, ceea ce făcu cu gesturi ta precise şi cu ochii aplecaţi, iar cînd se aşeză din nou sa asculte ■ ultima scenă a dramei, duetul final al lui Radames cu Aida, cîntat rf fundul mormîntului subpămîntean, în timp ce deasupra capetelor I preoţii fanatici şi cruzi îşi celebrau cultul şi înălţau braţele, psalmodiind melodie monotonă şi surdă... „Tu... in queste tomba?" izbucnea însna' mîntată vocea nespus de seducătoare, totodată blîndă şi eroică, a lui Rădames înspăimîntat şi uluit... Da, iubita îl însoţise, de dragul ei îşi pierduse viaţa şi onoarea, iar ea îl aşteptase aici pentru a se lasă zidita împreună cu el, pentru a muri cu el, şi melodiile pe care le alternau cu această ocazie — întrerupte uneori de surda rumoare a ceremoniei ce se desfăşura deasupra capetelor lor, sau cu care se contopeau - erau cîntece care, în realitate, îl mişcară pe ascultătorul singuratic şi nocturn pînăîn adîncul sufletului; atît din pricina situaţiei sale cît şi a exprimării muzi­cale. Era vorba de cer în aceste cîntece, dar ele înseşi erau cereşti şi cîntate dumnezeieşte. Linia melodica urmărită mereu de vocile lui Radames şi Aida, izolate sau împreună, această curbă simplă şi fericit aleasă — care, şerpuind în jurul tonicii şi ă dominantei, urca de la tonica îndelung prelungită cu un semiton înaintea octavei şi, după o întllnite fugară cu aceasta, se înapoia către chintă — părea ascultătorului cea mai minunată dintre desfătările pe care le cunoscuse vreodată. Ar fi fost insa mult mai puţin entuziasmat de sunete dacă n-ar fi existat situaţia eroilor care-i sensibilizau sufletul în faţa emoţiei ce se desprindea. Era atît o^e frumos că Aida găsise drumul pîna la Radames cel pierdut, pentru a-ş uni pe vecie, în mormînt, soarta sa cu a lui! Pe bună dreptate co damnatul se împotrivea sacrificării unei vieţi ătît de încîntătoare, o îndrăgostitul şi deznădăjduitul său ,JVo, no! troppo sei bella" se sirni farmecul de care era cuprins în faţa acestei uniri, în pragul morţiş fiinţa despre care credea că n-avea s-o mai vadă niciodată, i^ar

Castorp nu avea nevoie de nici un efort de imaginaţie pentru a

Hans

simţi p^er'

fect acest farmec, această recunoştinţă. Dăr ceea ce resimţea-înţelegea şi ceea ce-l încînta mai mult decît orice — în ^tl!IlP ..^_e mîinile împreunate, privea spre micul oblon negru dintre s 1 e ^.. căruia înfloreau toate acestea - era perfecţiunea triumfătoare a ^ a artei, a sufletului omenesc, înalta şi inegalabila sublimare prin

MUNTELE VRĂJIT

719

r mirată urîţenia vulgară a realităţii. Era suficient să-şi închipuie cu He" _ . . ....

rece ceea ce se petrecea acolo. Doi oameni îngropaţi de vn, cu

jjj plini de aer viciat, aveau să piară aici, împreună sau, chiar şi l i f

j p

■ _rju unul după celalalt, devoraţi de foame, după care descom-_rea urma să efectueze în trupurile lor un proces dezgustător, pînâ ce

sînge plâm'

mai pune:

- _schelete aveau să se odihnească în criptă, fiecăruia dintre ele fiin-

i perfect indiferent şi devenind complet nesimţitor faţă de faptul că afla singur sau în tovărăşia celuilalt. Astfel se prezenta aspectul real ' obiectiv al lucrurilor, o latură a acestor lucruri de care idealismul nimii nu ţinea deloc seama şi pe care spiritul frumosului şi al muzicii le lăsa triumfător în umbră. Pentru inimile lui Radames şi Aida, adevărata soartă care-i ameninţa era inexistentă în operă. Vocile lor se avîntau cu beatitudine la unison, încredinţînd auditoriul ca în faţa lor se deschidea cerul şi că-i scălda lumina veşniciei. Puterea mîngîietoare a acestei sub­limări îi făcea un bine imens ascultătorului nostru şi contribuia într~o mare măsură sâ-l lege din ce în ce mai mult de aceasta operă ce făcea parte din programul său obişnuit.

Luase obiceiul să se reculeagă după aceste spaime şi extazuri şi sa asculte o bucată muzicală scurtă dar de un farmec concentrat, cu un conţinut mult mai paşnic decît precedenta, o idilă, însă o idila rafinată, zugrăvită şi realizată cu mijloacele totodată discrete şi complicate ale artei celei mai moderne. Era o bucată instrumentală, farâ voce, un pre­ludiu simfonic de origine franceză, executat cu un aparat orchestral relativ simplu în comparaţie cu posibilităţile epocii, dar scăldat de toate flu­idele unei savante şi moderne tehnici sonore şi subtil destinată să prindă sunetul într-o plasă de vise.

Visul pe care şi-l urzea Hans Castorp ascultînd această bucată era ^urmâtorul: se afla, culcat pe spate, într-o poiană însorită şi presărată cu °ri ^înstelate, de toate culorile; stătea cu capul pe o movilita, cu un >^c'or îndoit şi cu celălalt încrucişat peste primul - şi aici se cuvine să gam că picioarele pe care şi le încrucişa erau de ţap. Degetele îi .. ^au - numai pentru propria sa desfătare, întrucît singurătatea ^ u era totală - de-a lungul unui fluieraş de lemn pe care-l ţinea între k ' ⁿ clarinet sau un flaut mic, din care scotea sunete calme şi naza-icfre ^uP^a altul, la întîmplare şi totuşi într-un ansamblu perfect, iar ^zet indolent urca spre cerul albastru sub care frunzele subţiri şi mate de vînt, ale cîtorva mesteceni şi frasini, străluceau în

abi_{a m} ,^{ar aces}t cîntec simplu, monoton şi contemplativ, nepăsător şi

vreme singura voce a singurătăţii.

^meU)dic, nu rămînea multă