Muntele vrăjit expunere premergătoare

i

794

THOMAS MANN

ţara în lupta, în direcţia în care spiritul şi interesele ei sfinte îi poruncesc sa se îndrepte. Addio!

Hans Castorp îşi vîrî capul printre alte zeci de capete care umpleau fereastra portierei. Făcu, pe deasupra lor, un semn de bun rămas. Domnul Settembrini ridică şi el mîna dreaptă fluturînd-o, în vreme ce, cu vîrful inelarului de la stînga, îşi atinse cu delicateţe colţul ochiului.

Unde ne aflăm? Ce înseamnă astă? Unde ne-a dus visul? Amurg, ploaie, noroi şi roşeaţa tulbure a cerului incendiat, un bubuit surd răsună fără încetare, umple aerul jilav sfişiat de şuierături ascuţite, de urlete turbate şi infernale, a căror traiectorie sfîrşeşte într-o explozie de ţan-dari, împroşcaturi, trosnituri şi pălălăi, de gemete şi de răcnete, de bătăi sacadate de tobe gata-gata să crape, şi care se accelerează din ce în ce măi iute, din ce în ce mai iute... In fund, se vede o pădurice pe liziera căreia se revarsă un furnicar cenuşiu care aleargă, Cade şi sare. O linie de colnice se întinde în faţa incendiului depărtat, a cărui roşeaţă se intensifică uneori în limbi de flăcări pîlpîitoare. In jurul nostru, cîmpii unduioase, răvăşite, ude. Un drum noroios acoperit cu crengi ca într-o pădure; un drum de vară, hurducat şi desfundat, goneşte spre colină, trunchiuri de arbori despuiaţi şi fără ramuri se înalţă în ploaia rece... Iată un stîlp indicator — inutil sâ-l cercetezi; semiobscuritatea ne-ar face să vedem ca prin ceaţă ce este scris pe tăblia âtîrnâtă sus, chiar dacă n-ar fi ciopîrţită de obuzul care a facut-o ferfeniţă. Sîntem în Est sau în Vest? Nu ştim, vedem numai cîmpie, este însuşi războiul. Iar noi sîntem nişte umbre sfioase Ia marginea drumului, ruşinaţi că beneficiem de obscuri­tatea ce ne învăluie şi ne apără, dar prea puţin dispuşi să ne împăunăm cu lăudăroşenii şi cu minciuni sfruntate, sîntem aduşi aici de însuşi duhul povestirii noastre, ca să privim chipul simplu ăl unuia dintre aceşti camarazi în uniformă cenuşie, care aleargă şi grăbesc goniţi tot înainte de pîrîitul sacadat, râspîndindu-se dincolo de liziera pădurii, adică sîntem aduşi de camaradul nostru pe care l-am urmărit de-a lungul atîtor anişori, de bravul păcătos al cărui glas l-am auzit atît de des, ca sa-i mai vedem pentru ultima dată chipul simplu, înainte de a-l pierde din ochi pe vecie.

Camarazii aceştia sînt aduşi ca să jertfească ultimul lor strop de voinicie în bătălia care a durat toată ziua şi al cărei scop este recucerirea poziţiilor de pe colină, şi â celor două sate care ard, ocupate alaltăieri de

MUNTELE VRĂJIT

795

inamic. Este un regiment de voluntari, cu sîngele tînâr, format în cea mai mare parte din studenţi care nu se află de mult timp pe front. Au fost sculaţi din somn în plină noapte, au călătorit pîna dimineaţa şi au mârşâluit prin ploaie pînâ spre amurg, pe drumuri proaste — dar de fapt nici nu există vreo şosea, căci drumurile sînt blocate — şi au trecut peste cîmpii şi peste mlaştini mergînd şapte ore, cu mantalele ude, în echipa­ment de atac, ceea ce nu constituie o plimbare de plăcere; căci dacă nu voiai să-ţi pierzi cizmele, trebuia aproape la fiecare pas sa te apleci şi, vîrînd degetul în urechea carîmbului, să-ţi tragi piciorul din pămîntul clisos care plescâia. Deci le-a trebuit o oră ca să traverseze o mica fîneaţă. Da, sîngele lor tînăr a rezistat, iar trupurile atîţate şi gata epuizate, dar susţinute de cele mai adînci rezerve vitale, nu s-au sin­chisit de faptul că erau nedormiţi şi nemîncaţi. Chipurile lor ude, stro­pite de noroi, cu cureluşa pe sub bărbie, sînt învăpăiate sub căştile vop­site în cenuşiu şi care le aluneca pe ceafă. Dogoresc de efort, dar şi din pricina pierderilor de oameni pe care le-au încercat traversînd pădurea mlăştinoasă. Căci inamicul, avertizat de apropierea lor, a îndreptat un foc de baraj de şrapnele şi obuze de mare calibru în calea lor, un foc care le-a şi izbit coloanele în plină pădure şi care încă mai plesneşte, piuie, împroaşcă şi arde cu pălălăi pe cîmpia vasta şi spartă.

Aceşti trei mii de flăcăi înflăcăraţi trebuie să treacă, adică trebuie, în calitatea lor de trupe de ajutor, să hotărască cu baionetele soarta finala a atacului împotriva tranşeelor şi a satelor care ard îndărătul şirului de coline şi sâ-l execute pînă la un punct fixat prin ordinul pe care coman­dantul lor îl are în buzunar. Sînt trei mii, ca să nu mai ramîna decît două mii atunci cînd vor ajunge sa se reverse în faţa colinelor şi a satelor; aşa se explică de ce sînt atît de mulţi. Alcătuiesc un corp format în aşa fel încît chiar după pierderi grave să mai poată încă acţiona, să învingă şi sa salute biruinţa printr-un „Ura" izbucnit din mii de gîtlejuri — fâra să se sinchisească de cei care, câzînd, vor fi rămas în urmă. Nu numai unul s-a pierdut, s-a prăbuşit în decursul acelui marş forţat, fie pentru că era prea tînăr, fie pentru că era prea firav. A pălit, s-a clătinat, a scrîşnit din dinţi, impunîndu-şi o rezistenţa bărbătească pe care n-o avea, însă cu toate acestea a sfîrşit prin a rămîne în urmă. S-a mai tîrît o clipă de-a lungul coloanei care mărşăluia, dar l-au depăşit pluton după pluton, iar el a dispărut, a rămas în urmă, întins acolo unde nu era bine să râmîi. Apoi a venit pădurea care i-a hăcuit. însă aceia care acum se avîntâ,

796

THOMAS MANN

râspîndindu-se mereu înainte, sînt încă destul de numeroşi; trei mii de luptători pot să suporte o pierdere fârâ sa fie nimiciţi... Iată-i câ se revarsă peste terenul desfundat de ploi, clisos, sfîrtecat de explozii, peste şoseaua, drumeagul şi cîmpul plin de noroi; iar noi, umbre care privim din marginea drumului, ne aflam totuşi chiar în mijlocul lor. La liziera pădurii şi-au pus baionetele la arme, cu gesturi scurte şi precise, goarna răsună stăruitor, toba bate, rostogolindu-şi răpăitul înfundat, iar ei se avînta înainte, de bine de râu, cu râcnete răguşite, cu picioarele îngreunate ca de un coşmar, deoarece bulgarii de pămînt se lipeau ca plumbul de cizmele butucănoase.

Se arunca pe burtă sub proiectilele care şuieră, pentru ca apoi sa sarâ şi sâ-şi reia goana mereu înainte, cu strigatele scurte ale tînărului lor curaj, Ijtndcâ n-au fost încă atinşi de nici un glonte. Cînd sînt loviţi, se prăvălesc, bâtînd din braţe, izbiţi în frunte, în inimă, în măruntaie. Stau culcaţi, cu faţa în noroi, şi nu mai mişcă. Stau culcaţi, cu raniţa în spate, cu occipitul înfundat în pămînt, zgîriind aerul cu mîinile. însă pădurea trimite alţii care se arunca la pămînt, sar şi înaintează, poticnindu-se, urlînd sau tăcînd, trecînd peste cei rămaşi în urmă.

Acest tineret cu raniţele şi baionetele, cu mantalele pline de noroi şi cu cizmele lui! S-ar putea, cu o imaginaţie umanistă şi îmbătata de fru­museţe, să întrevezi alte imagini. S-ar putea să-ţi închipui acest tineret; strunind şi scaldînd caii într-un golf, plimbîndu-se pe plajă cu iubita, cu buzele la urechea gingaşei logodnice, sau învâţîndu-se cu o prietenească drăgălăşenie sa tragă cu arcul. în loc de toate acestea, sta culcat, cu nasul în această mîzgâ de foc. Este un lucru minunat şi de care rămîi totuşi buimăcit câ se supune cu atîta bucurie, deşi pradă unor terori nemaiauzite, unei inexprimabile nostalgii şi unui dor care trece dincolo de cuvinte, de mamele lor, însă faptul acesta n-ar trebui să fie un motiv ca să-l pui într-o asemenea situaţie.

Iată-l pe prietenul nostru, iatâ-l pe Hans Castorp! L-am recunoscut chiar de departe, după barbişonul pe care şi l-a lăsat să crească la masa „ruşilor de rînd". E învăpăiat, ud de ploaie pînâ la piele, ca şi ceilalţi. Aleargă cu picioarele îngreunate de bulgării clisoşi, cu puşca în mină. Uitaţi-vâ cum calcă pe mîna unui camarad căzut — iar cizma lui cu cuie îngroapă aceasta mînâ în pamîntul mlăştinos şi sfîrtecat de exploziile de oţel. Cu toate acestea, este el. Şi cîntă! Fredonează în neştire, cuprins de o

MUNTELE VRĂJIT 797

înflăcărare năucă şi fără gînduri şi se mai foloseşte astfel de respiraţia-i întretăiată ca să îngîne pentru el însuşi:

Crestez în coaja ta Cîte-un cuvînt iubit...

Cade. Nu, s-a aruncat pe burtă, pentru că o bestie infernală vine în goană, un obuz mare, brizant, o înfiorătoare câpăţînă de zahăr a întune­ricului. Stă întins, cu faţa în mîzga rece, cu ochii holbaţi, cu picioarele răşchirate, cu călcîiele întoarse spre pămînt. Creaţia unei ştiinţe devenite barbară, încărcată cu tot ce este mai râu, pătrunde pieziş în pâmînt la treizeci de paşi de el, ca însuşi diavolul, explodează cu o înfiorătoare putere de moarte şi ridică, la înălţimea unei case, o trîmbâ de ţărînâ, de foc şi de schije - şi de omenire sfîrtecatâ. Căci doi oameni stăteau întinşi acolo — erau doi prieteni, îngrămădiţi la un loc în spaima lor: acum au fost terciuiţi şi spulberaţi.

Vai, ne este ruşine că stăm la adăpost ca nişte umbre! Să plecăm! N-o să ne apucăm să povestim şi asemenea scene! Prietenul nostru a fost atins? O clipă a crezut şi el că este. Un bulgăre mare de pâmînt l-a lovit în tibie, fârâ îndoială câ l-a durut, dar e ridicol. Se ridică, se împle­ticeşte, înaintează şchiopătînd, cu picioarele îngreunate de glod, cîntînd inconştient:

Şi ra-mu-ra-i foş-neş-te, Che-mîn-du-mă pe mi-ne.

Şi aşa se întîmplâ câ, în învălmăşeala, în ploaie şi în amurg, l-am pierdut din ochi.

Adio, Hans Castorp, brav copil răsfăţat al vieţii ! Povestea ta s-a sfîrşit. Am isprăvit cu povestitul ei; n-a fost nici amuzantă, nici plictisi­toare, ci rămîne doar o povestire ermetică. Am povestit-o pentru ea însăşi, nu de dragul tău, căci ai fost un nătărău, dar, în definitiv, a fost povestea ta, numai a ta. întrucît ai trăit-o, fârâ îndoiala câ trebuie sâ fi avut şi stofa necesară, şi nu negăm simpatia de pedagog ce-am simţit-o pentru tine în decursul acestei povestiri, şi care ne-ar putea face sâ ne atingem uşor şi discret coada ochiului cu vîrful degetului, la gîndul câ nu te vom mâi vedea şi nici nu te vom mai auzi vreodată, de azi înainte.

798

THOMAS MANN

Drum bun — fie ca vei trai, fie că vei cădea! Sorţii tăi sînt neprielnici; acest mîrşav dans în care ai fost tîrît va mai dura vreo cîţiva anişon ucigaşi şi n-am putea pune rămăşag ca ai mari şanse sa scapi.

Ca sa fim sinceri, aceasta întrebare o lăsam, cu destula nepăsare, fara răspuns. Aventura carnala şi spirituala care ţi-a înălţat simplitatea, ţi-a îngăduit sa depăşeşti în mod spiritual ceea ce nu vei supravieţui fara îndoiala, în mod carnal. Au fost clipe cînd din moarte şi desfrîu trupesc a ţîşnit, în visurile tale în care „stăteai la cîrma", un vis de dragoste. Oare din aceasta sărbătoare a morţii, din pîrjolul nemernic care a incen­diat de jur-împrejur cerul acestei înserări ploioase, se va înalţă, într-o zi, dragostea?

Finis operis