Muntele vrăjit expunere premergătoare

-Dacă, spuse Hans Castorp, numai daca voi avea nevoie de toate

astea.

_ Bine, să mai aşteptam. Insa n-ar trebui... nu, zise Joachim şi

începu, vădit tulburat, sa se plimbe prin camera, nu, n-ar trebui sa ne facem nici o iluzie. E prea multa vreme de cînd ma aflu aici şi ştiu la ce mâ pot aştepta. Cînd Behrens spune ca un loc e aspru şi ca aproape ca aude un zgomot... Dar, bineînţeles, putem aştepta!

Deocamdată se mulţumiră cu atît pentru ziua respectiva, iar progra­mul - cînd era vorba de divertismente fie saptamînale, fie bilunare — intra în drepturile sale. Chiar în situaţia lui de acum Hans Castorp lua parte la tot ce se petrecea, daca nu bucurîndu-se direct, cel puţin prin relatările pe care i le făcea Joachim cînd, vizitîndu-l, se aşeza pentru un sfert de oră pe marginea patului.

Tava de ceai pe care i se servise micul dejun duminica dimineaţa era împodobită cu un mic vâs de flori şi nu uitaseră sa-i trimită cîteva prăjituri din cele servite şi în sufragerie. Mai tîrziu, grădina şi terasa se însufleţiră cu tralala şi cu fornaielile clarinetului, în cadrul concertului bilunar, iar Joachim ramase alături de varul sau: urmări stînd pe balcon, în vreme ce Hans Castorp ciulea urechile cu capul plecat într-o parte şi cu privirea pierduta într-o fervoare dubioasa pe valurile de armonie care se îmbulzeau de afara, nu fara a se gîndi cu o interioara ridicare din umeri la discursurile lui Settembrini asupra „caracterului suspect politic al muzicii".

De altfel, cum am mai spus, îl punea pe Joachim sa-i relateze eveni­mentele şi pregătirile din aceste zile, îl întreba dacă duminica fusese ono­rată cu toalete elegante, neglijeuri de dantelă sau ceva asemănător (numai că pentru neglijeuri de dantelă fusese prea rece), daca dupa-masa ^{se fac}usera plimbări cu trăsura (şi, în adevăr, „Clubul jumătăţilor de P amîni" îşi _{mase z}borul in corpore spre Clavadell); iar luni dupa-masa, Joachim veni sa-l vadă înaintea curei de odihna, îi ceru sa-i facă o ^e de seama asupra conferinţei doctorului Krokowski. Joachim se a destul de puţin vorbăreţ şi deloc dispus sa facă rezumatul con-Wţei - d_e altfel nu vorbise decît foarte puţin şi despre cea precedenta. * Hans Castorp stărui sa afle amănunte:

208

THOMAS MANN

— Zac aici şi achit tariful întreg, spuse el. Vreau şi eu să aflu n_ut-din ceea ce se întîmpla.

îşi reaminti de acea luni, în urma cu doua saptămîni, cînd se apu_cas de unul singur sa plece la plimbarea care-i făcuse atît de rau, şj._s-exprima limpede presupunerea că este posibil ca excursia sa fi f_os. cauza ce-i declanşase revoluţia în trup şi grăbise izbucnirea bolii.

— Dar cum mai vorbesc oamenii de aici, exclamă el, oamenii din popor — cu cîta solemnitate şi demnitate: sună aproape ca o poezie! „Ramîi cu bine şi-ţi mulţumesc!" repetă el imitînd accentul tăietorului de lemne. Aşa am auzit în pădure şi n-o sa uit toată viaţa. Asemenea întîmplari se asociază cu alte impresii şi amintiri, ştii şi tu, şi-ţi ramîn în auz pînă lă sfîrşitul zilelor tăie. Şi Krokowski a vorbit iarăşi despre „iubire"? întrebă apoi şi se strîmbă rostind acest cuvînt.

— Bineînţeles, îi răspunse Joachim. Despre ce altceva ar fi putut vorbi? Acesta este subiectul la care recurge totdeauna.

— Şi cam ce-a spus astăzi?

— Ei, nimic deosebit. Ai auzit tu însuţi, de altfel, cum vorbeşte.

— Dar ce-a mai emis ca noutate?

— Ca noutate, nimic deosebit. Azi a debitat chimie pură, adaugă Joachim în silă. E vorba, în acest caz, de un fel de otrăvire, de autoin-toxicaţia organismului care, cum spune doctorul Krokowski, şi-ar avea originea în descompunerea unui element încă necunoscut, râspîndit în trup; iăr efectele acestei descompuneri exercită o influenţă ameţitoare asupra anumitor centri ai mâduvei spinării, exact aşa cum se întîmpla în cazul absorbţiei obişnuite a otrăvurilor exotice, ca morfina sau cocaina.

— Şi atunci obrajii se îmbujorează! spuse Hăns Castorp. Ia te uita, dar e cît se poate de interesant. Cîte ştie şi omul asta! Parcă ar fi înghiţit ştiinţa cu polonicul. Mai aşteaptă puţin şi o să vezi că într-o bună zi o să sfîrşeasca prin a descoperi acest element necunoscut, răspîndit în tot trupul, ba o să şi fabrice otrăvurile solubile care produc acest efect ameţitor asupra centrului nervos, astfel că va putea îmbăta oamenii după metoda lui. Poate că odinioară chiar se ajunsese aici. Auzind toate acestea, ai puica crede că este ceva adevărat în poveştile cu elixirele dragostei şi alte năzdrăvănii de care sînt pline cărţile de legende... Ai s> plecat?

— Da, zise Joachim, trebuie neapărat sa mai stau puţin culcat. D^e ieri, temperatura mi se ridica. Chestia astă a ta m-a cam lovit în moale' capului.

MUNTELE VRĂJIT

209

Astfel trecură duminica, lunea. Apoi seara şi dimineaţa urziră a treia şederii lui Hans Castorp în „depou", iar marţea trecu fără nimic

sebit. Şi totuşi era ziua sosirii lui; se împlineau trei saptamîni - cheiate de cînd se găsea aici şi se simţi în sfîrşit obligat să scrie o risoare acasă, ca să-şi informeze unchii de starea lui actuala, cel puţin ■ linii mari. Cu perna în spate, le scrise pe hîrtia cu antet a stabilimen­tului, că plecarea, în pofida proiectelor lui, trebuia amînata. Le mai scrise că stătea în pat, avînd o gripa cu febră, pe care consilierul aulic Behrens, conştiincios pînă la exces cum era îndeobşte, nu voia s-o trateze cu uşurinţă, deoarece o punea în legătură cu constituţia generala a bolnavului. în adevăr, chiar de la prima lor întîlnire, medicul-şef îl săsise foarte anemic, astfel că, la urma urmelor, concediul pe care Hans Castorp şi-l rezervase a fost socotit insuficient de către acest medic cu înaltă competenţă. Pe curînd amănunte mai ample. „lata un lucru bun, gîndi Hans Castorp. Nu e nici un cuvînt de prisos şi totuşi, scrisoarea aceasta mă va face să cîştig puţin timp." Apoi plicul fu încredinţat omu­lui de serviciu de la etaj care, evitînd întîrzierea cutiilor pentru scrisori, plecă imediat sâ-l pună lă primul tren.

După aceasta, aventurierul nostru, cu cugetul împăcat, socotind că lucrurile ău fost aranjate şi ca numai tuşea şi temperatura pricinuita de guturai îl făceau să sufere, se apucă sa trăiască de pe o zi pe alta, aceasta zi spartă în atîtea bucăţele şi care, în monotonia ei permanentă, nu se scurgea nici mai iute, nici mai încet, căci era mereu aceeaşi. De dimi­neaţă, după ce bătea foarte tare în uşă, intra bâieşul, un tip musculos, pe nume Turnherr, cu mînecile cămăşii suflecate pe braţele vînoase, care vorbea din gît cu oarecare dificultate şi, numindu-l pe Hans Castorp, ca pe toţi ceilalţi bolnavi, cu numărul camerei, îl frecţiona cu alcool. Abia P'eca, şi Joachim apărea gata îmbrăcat ca sâ-i spună bună dimineaţa, îşi ■ntreba vărul ce temperatură a avut la ora şapte şi apoi i-o comunica pe a sa. Pe cînd el lua masa jos, Hans Castorp, cu perna în spate, făcea la fel, ^cu pofta de mîncare provocată de o schimbare de regim - prea puţin ^s 'ngherit de năvălirea medicilor foarte ocupaţi, care, la aceasta oră. Pravisera de parcurs sufrageria, iar acum străbăteau la iuţeala camerele

omavii la pat şi cu muribunzi. Cu gura plină de dulceaţă, declara ca orrnit bine şi pe deasupra marginii ceştii se uita la consilierul aulic

' cu pumnii apăsaţi pe masa din mijloc, arunca o privire grăbită pe aia de temperatură, iar după aceea Hăns Castorp răspundea cu voce

ganatâ şi indiferentă la bună ziua celor ce ieşeau. Aprindea apoi o

no

THOMAS MANN

ţigara şi abia sesiza ca Joachim plecase sa-şi facă plimbarea dimineaţa, ca îl şi vedea întorcîndu-se. Mai flecareau iarăşi de una h alta, astfel ca intervalul dintre doua mese - între timp, Joachim îşj _m făcea şi cura de odihna - era atît de scurt, încît chiar şi un cap sec ^ _Un sărac cu duhul n-ar fi reuşit sa se plictisească, şi cu atît mai mult nu era cazul lui Hans Castorp, căci el ştia sa extragă suficienta substanţa din impresiile celor trei saptamini petrecute aici, sus, sa mediteze asupra situaţiei lui de acum şi sa se întrebe ce se va întîmpla cu el, încît abia daca mai avea vreme sa răsfoiască cele doua volume groase ale unui magazin ilustrat, împrumutate de la biblioteca sanatoriului şi aşezate pe noptiera.

Lucrurile nu se petreceau altfel nici cînd Joachim îşi făcea a doua plimbare, pîna la Davos-Platz, care abia daca dura o prăpădita de ora. După aceea venea iarăşi la Hans Castorp, îi povestea anumite lucruri care îl impresionaseră în timpul plimbării, stătea un moment în picioare sau pe marginea patului, înainte de a se duce pentru cura de odihna dinaintea prînzului — şi cît durau toate acestea? încă o prăpădita de ora¹ Abia ţi-ai pus mîinile sub cap şi abia ţi-ai aruncat privirile în tavan, urmărind un gînd, ca gongul îi şi invita pe toţi pacienţii, cu excepţia celor care zăceau în pat şi a muribunzilor, sa se pregătească pentru dejun.

Joachim pleca, iar după aceea sosea „supa de prînz": un epitet de un simbolism stupid, pentru ceea ce era în realitate! Căci Hans Castorp nu avea regim de bolnav - şi oare de ce i s-ar fi impus un asemenea regim? Un regim de bolnav, un regim sărăcăcios nu era deloc recomandabil în cazul sau. Stătea acolo şi plătea tariful întreg, iar ceea ce i se aducea în veşnicia încremenită a acestei ore nu era o simpla supa, ci meniu! com­plet, cel obişnuit la prînzul de la „Berghof', alcătuit din şase feluri; o masa suculenta în cursul saptamînii, iar duminica una de gala, apreciata de cei mai exigenţi cunoscători, pregătita de un şef bucătar de anvergura europeana, într-o bucătărie ca de hotel de lux. Fata de la sufragerie. care

avea însărcinarea sa servească bolnavii ce stăteau în pat, i-o aducea

_sub

capace nichelate, pe tăvi care aţîţau pofta de mîncare; împingea de-^a curmezişul patului măsuţa speciala pentru bolnavii la pat, aceasta min¹¹¹¹⁶ de echilibru, care se găsea acolo ca din întîmplare, şi Hans Castorp mînca în pat, ca în basmul cu băiatul de croitor aşezat dinaintea nie^se fermecate.

MUNTELE VRĂJIT 211

Abia isprăvea dejunul, ca Joachim se şi întorcea, şi mai înainte de a duce sa se întindă pe balcon şi marea linişte sa se fi lăsat deasupra Berghof'-ului, iată ca se făcuse aproape ora trei şi jumătate. Poate ca era chiar atît; căci, ca sa fim precişi, nu era, fara îndoiala, decît doua . _{un s}fert. Dar nu se iau în considerare sferturile de ora suplimentare înd, în afara unităţilor întregi, ele se absorb în treacăt, ori de cîte ori timpul este calculat în linii generale, ca de pilda în marile calatorii cu trenul sau în stările de aşteptare, cînd toate aspiraţiile şi parca întreaga viaţă sînt concentrate ca sa aducă timpul. Ora doua şi un sfert poate fi două şi jumătate, aşa cum poate fi, pentru numele lui Dumnezeu, chiar şi ora trei, daca am ajuns sa vorbim de trei. Cele treizeci de minute se înţeleg ca un contrapunct faţa de ora întreaga, de la trei pîna la patru, şi în sinea ta nu mai contează: astfel se întîmpla în asemenea împrejurări. Şi tot astfel se făcea că durata marii cure de odihna se reducea, în defin­itiv, la o ora — care era, de altfel, şi mai micşorată, comprimata, fiind oarecum ocolita printr-o pauza. Iar pauza era doctorul Krokowski. Da, doctorul Krokowski, facîndu-şi raita de după masa, nu-l mai ocolea pe Hans Castorp. Acum tînarul îşi avea locul lui bine stabilit, nu mai era un interval şi un hiat, ci un bolnav pe care îl chestiona zilnic, adică nu-l mai neglija aşa cum se întîmplase spre nemarturisita şi trecatoarea lui nemulţumire. Lucrurile se petrecuseră luni, cînd doctorul Krokowski îşi făcu apariţia în camera pentru prima data — şi spunem „apariţie" căci acesta este cuvîntul exact pentru a preciza sentimentul straniu şi chiar puţin înspâimîntator avut de Hans Castorp cînd, în aceasta împrejurare, nu ştiuse cum sa se apere. Se afla într-un semi (sau sfert) de somn, cînd, trezit brusc, observa ca asistentul intrase în camera, dar nu pe uşa, ci venind spre el direct de pe balcon. Căci drumul lui nu ducea prin cori-Qor, ci pe balcoane, încît intrase pe uşa deschisa, dînd impresia ca sosise pnn văzduh. Oricum ar fi fost, se opri în picioare lînga patul lui Hans Castorp, îmbrăcat în negru, bondoc şi cu umerii laţi, o pauza în cadrul ^orei, iar în barba lui despicata în doua, dinţii i se dezveliră gălbui într-un surîs jovial.

~ Păreţi surprins ca ma vedeţi, domnule Castorp, spuse el cu o dulce ce baritonala, pe un ton puţin afectat, cu un r gutural, pe care nu-l Bolea, ci îl rostea nelovind decît o singura data cu limba incisivii periori; ma limitez sa-mi îndeplinesc o plăcuta datorie pentru a ma °rma dacă aici totul este în regula. Relaţiile dumneavoastră cu noi au ^rat într-o noua faza, căci din musafir aţi devenit peste noapte

212

THOMAS MANN

tovarăş... (Cuvîntul „tovarăş" îl cam nelinişti pe Hans Castorp.) Cine fi crezut! glumi doctorul Krokowski cu un accent prietenos... Cine ar f putut sa creadă un asemenea lucru, în seara cînd am avut pentru prim data plăcerea sa va salut şi cînd mi-aţi corijat părerea eronata — atunci er eronata — atragîndu-mi atenţia ca eraţi perfect sănătos. Cred ca atunci j^ exprimasem oarecare îndoieli în privinţa asta, dar, va asigur, nu-m' închipuisem ca lucrurile stau astfel. Nu vreau sa trec drept rn_a, clarvăzător decît sînt. Nu m-am gîndit la nici un punct umed, căci eu vorbeam într-un mod mai general, mai filozofic, şi-mi mărturiseam îndoielile asupra problemei de a şti daca „om" şi „sănătate perfecta" sînt cuvinte care ar putea vreodată sa rimeze. Şi chiar şi azi, după examenul la care aţi fost supus deunăzi, eu nu pot admite, spre deosebire de scumpul şi onoratul meu şef, ca acest punct umed de acolo — şi cu vîrfu] degetului atinse umărul lui Hanş Castorp - trebuie să ne intereseze în primul rînd. Pentru mine este un fenomen secundar... Ceea ce este organic, e întotdeauna secundar...

Hans Castorp tresari.

— ...în consecinţa, gripa dumneavoastră este în ochii mei un feno­men terţiar, adaugă doctorul Krokowski cu o foarte mare dezinvoltura. Cum va simţiţi deocamdată? Repausul la pat va avea, cu siguranţa, o influenţa excelenta. Ce temperatura aţi avut astăzi? Şi o data cu aceste cuvinte, vizita asistentului căpăta un caracter inofensiv, de vizita de rutina, cum aveau sa fie, de altfel, şi celelalte din cursul saptamînii. Doctorul Krokowski apărea zilnic, tot de pe balcon, la ora patru fara un sfert, cîteodata puţin mai devreme, saluta cu cordialitate viguroasa pe cel culcat, punea cele mai banale întrebări în calitate de medic, începea uneori şi cîte o scurta convorbire cu caracter mai personal — şi atunci făcea prieteneşte cîteva glume din acelea cu care, deşi au un caracter echivoc, sfîrşeşti prin a te obişnui, fiindcă te poţi obişnui şi cu echi­vocul, numai sa ramîna în limitele normalului, astfel ca foarte repede Hans Castorp nu mai găsi nimic de obiectat vizitelor regulate ale doc­torului Krokowski, devenite un element firesc al zilei lui normale Şi împărţea ca un fel de pauza lunga cura de dupa-amiaza.

Aşadar, era ora patru cînd asistentul dispărea din nou pe balcon -ceea ce însemna jumătatea dupa-amiezei! Dintr-o data, mai înainte de-aU fi dat seama, te pomeneai în plină dupa-amiaza — care fara întîrziere se prefăcea încetul cu încetul în înserare: atunci era aproape ora cinci, verie^a ceaiul atît în sufragerie cît şi la numărul treizeci şi patru, iar cin"

MUNTELE VRĂJIT

213

chim se întorcea dintr-a treia plimbare şi trecea iarăşi pe la varul sau, sase era atît de aproape, încît cura de odihna pîna la cina se limita Ja lta ora care era un adversar uşor de învins — numai sa fi avut cîteva "nduri în cap şi un orbis pictus pe noptiera.

Joachim îşi lua rămas bun pentru a se duce la cina. Apoi era adus meniul. Valea se umplea de umbre şi în vreme ce Hans Castorp mînca, "ntunericul intra vazînd cu ochii în camera alba. După ce sfîrşea, râmînea rezemat pe perna, în fata mesei curăţate, şi privea crepusculul _ce înainta cu iuţeala, crepusculul zilei de ieri, de alaltăieri sau de acum opt zile. Se făcea seara — iar dimineaţa abia trecuse. Şi aceasta zi prefăcută în bucăţele şi prescurtata într-un chip atît de artificial i se prelinsese printre degete, cum constata el însuşi cu mirare voioasa sau cel mult îngîndurata; căci nu avea încă vîrsta la care trecerea timpului să-l înspăimînte. I se părea ca deviza cea mai potrivita pentru el era „deocamdată".

într-o zi, cam la vreo zece sau douăsprezece zile de cînd Hans Castorp stătea în pat, cineva bătu în uşa pe cînd Joachim nu se întorsese încă de la cina, deci înaintea orei de conversaţie care urma între cei doi veri, iar la răspunsul oarecum şovăielnic al lui Castorp, în camera îşi făcu apariţia Lodovico Settembrini - şi în acelaşi timp, o lumina orbitoare se răspîndi înjur. Căci primul gest al vizitatorului a fost acela de-a învîrti comutatorul plafonierei şi, reflectata de tavanul alb, o lumină limpede şi tremurătoare umplu camera.

Italianul era singurul dintre pacienţi despre care Hans Castorp se

interesase cu insistenţa, întrebîndu-l anume pe Joachim. Iar Joachim,

oncît de des ar fi venit la varul sau sa stea, fie pe marginea patului, fie

m picioare, cîteva minute — şi asta se întîmpla cam de vreo zece ori pe

^Zl ~ ^nu uita să-i relateze micile întîmplari şi fapte diverse cotidiene ale

Jeţii din sanatoriu, bineînţeles în limitele întrebărilor generale şi imper-

°nale pe care le punea Hans Castorp. Curiozitatea lui de însingurat îl

Pingea să întrebe daca au mai sosit noi bolnavi sau daca plecase vreuna

mtre figurile cunoscute; şi sa se arate încîntat că doar prima întrebare

V mea răspuns afirmativ. De fapt, sosise numai unul „nou", un tînar cu

^verzuie şi scofîlcita, care luase loc la masa fildeşiei Levi, la dreapta

°amnei Iltis, chiar la dreapta verilor. Ei, Hans Castorp va aştepta cu

are sa-l vadă. Deci, nu plecase nimeni? Joachim făcu semn ca nu,

d ochii în jos. Dar era totuşi o întrebare la care trebui sa răspundă

Petate rînduri, adică la fiece doua zile, deşi, daca ar fi fost mai puţin

214

THOMAS MANN

îngăduitor, ar fi putut răspunde o data pentru totdeauna, subliniind _Ca după cîte era informat, nimeni nu se găsea pe punctul de-a pleca şi ca

Aşadar, în ce-l privea pe Settembrini, Hans Castorp se informase în mod personal şi-l interesa sa ştie ce „spunea despre ceea ce 1 _se întîmplase". Pentru ce? „Ei, pentru faptul ca zac aici şi sînt socotit bol­nav." în adevăr, Settembrini îşi dăduse o părere, deşi foarte rezumativa Chiar în prima zi a dispariţiei lui Hans Castorp, îl întrebase pe Joachirti ce s-a întîmplat cu varul sau şi, aşteptîndu-se în mod evident sa i se spună ca Hans Castorp părăsise societatea pacienţilor, la explicaţiile lui Joachim n-a răspuns decît prin doua cuvinte italieneşti: mai întîi a exclamat Ecco! apoi a spus Poveretto, adică, în traducere: „lata!" şi „Sărăcuţul", căci nu era nevoie sa ştii mai multă italiana decît ştiau cei doi tineri pentru a înţelege sensul acestor doua exclamaţii.

— Dar de ce poveretto? întrebase Hans Castorp. Doar şi el sta sus cu întreaga lui literatura înjghebată din umanism şi politica şi nu poate sa facă nimic pentru progresul intereselor lumii! N-ar trebui sa se înduioşeze din pricina mea, fiindcă eu, oricum, o sa ma întorc la şes mai curînd decît el.

Prin urmare, iată ca domnul Settembrini stătea în picioare, în mijlocul camerei bine luminate — iar Hans Castorp se rezemase în cot cînd el intrase pe uşa, îl recunoscu şi, recunoscîndu-l, clipi iute şi roşi. Ca întotdeauna, Settembrini purta redingota lui groasa, cu reverele late, un guler cam uzat şi pantalonii cadrilaţi. Cum venea de la masa, avea între buze, potrivit obiceiului sau, o scobitoare de lemn. Colţurile gurii, sub eleganta unduire a mustăţii, erau încordate de faimosul lui surîs fin, rece şi lucid.

- Buna seara, inginere! Este îngăduit sa ne interesam de dumnea­voastră? Daca da, atunci e nevoie de lumina — iertaţi-mi dezinvoltura, spuse el întinzînd cu un gest plin de avînt mîna mica spre lampa din pl^a" fon. Eraţi cufundat în gînduri şi n-aş vrea pentru nimic în lume sa ^va deranjez. în cazul dumneavoastră este lesne sa-mi explic înclinaţia către meditaţie, iar pentru a sporovai aveţi, în definitiv, pe varul dumnea\oas-tra. Vedeţi. îmi dau perfect de bme seama ca sînt de prisos. Totuşi, tra"¹ cu toţii înghesuiţi într-un spaţiu atît de strimt, încît legătura de la om >' om se realizează cu o participare spirituala, cu o participare a mini"-lata, a trecut o saptamîna întreaga de cînd n-aţi mai fost văzut. N'i'~^a închipuit, ce-i drept, ca ati plecat, vazînd ca locul dumneavoastră

MUNTELE VRĂJIT

215

f ctoriu a rămas neocupat. Locotenentul mi-a dezvăluit realitatea, hm, ■ a spus adevărul care este mai puţin trandafiriu, daca ma pot exprima tfel f^{arâ sa} ^^u indiscret... Pe scurt, cum o duceţi? Cum va descurcaţi? Cum va simţiţi? Sper ca nu prea abătut?

_ sînteţi dumneavoastră, domnule Settembrini! Cît sînteţi de bme-oitor! Ha, ha, aţi spus „refectoriu"? lata ca, la iuţeala, aţi şi făcut o gluma. Luaţi, va rog, un scaun. Nu ma deranjaţi cîtuşi de puţin. Zăceam aici şi reflectam - deşi termenul reflectare este cam exagerat în acest caz. Mi-era pur şi simplu prea lene sa aprind lumina. Va mulţumesc mult şi va rog sa ma credeţi ca din punct de vedere psihic ma simţ cît de cît normal, iar repausul la pat aproape ca mi-a vindecat guturaiul, dar se pare ca nu-i decît un fenomen secundar, după cum îmi spun cu toţii. Temperatura, este adevărat, nu-i încă aşa cum ar trebui sa fie, căci oscilează între 37,5 şi 37,7. iar zilele acestea nu s-a ameliorat deloc.

- Va luaţi regulat temperatura?

- Da, de şase ori pe zi, la fel ca dumneavoastră toţi. Ha, ha, ha, iertaţi-ma, dar ma pufneşte rîsul gîndindu-ma ca sufrageriei noastre i-aţi spus „refectoriu". Aşa se spune la mănăstire, nu? Este drept ca n-am fost niciodată într-o mănăstire, însă aşa mi-o închipui. Iar „regulile" le ştiu pe de rost şi le observ cu străşnicie.

- Ca un frate drepteredincios. Se poate spune ca aţi terminat novi­ciatul şi v-aţi făcut mărturisirea profesiei de credinţa. Va felicit în mod solemn. Văd că aţi început sa spuneţi „.sufrageria noastră". De altfel — fără să am intenţia de a va atinge demnitatea de bărbat — dumneavoastră îmi evocaţi mai curînd o călugăriţa tînara decît un călugăr - o mica logodnica a lui Christ, abia tunsa, absolut neprihănita şi cu nişte ochi mari de victima. Am văzut odinioară, prin locurile pe care le-am colin­dat, asemenea mieluşele, şi totdeauna... da, totdeauna, cu un oarecare sentimentalism. Ah! da, da, domnul varul dumneavoastră mi-a povestit totul. Prin urmare, nu v-aţi lăsat ascultat decît în ultima clipa...

-Pentru ca aveam febra. Va rog sa ma credeţi, domnule Settembrini. ^a acasă, cu o asemenea răceala, m-aş fi adresat doctorului nosiru. Iar ^{1Cl> un}de eşti oarecum la izvor şi unde sînt doi specialişti la fata locu-'• ^ar fi fost prea caraghios sa pierd prilejul.

~ Desigur, desigur. Şi v-aţi luat temperatura chiar înainte de-a vi se ^scne? De altfel ştiu ca vi s-a recomandat din prima clipa. Mv lendonk aceea care v-a silit sa achiziţionaţi un teimometru? t? îmi trebuia, şi atunci am cumpărat unul.

216

THOMAS MANN

— înţeleg. O achiziţie absolut necesara. Şi cîte luni v-a dat Dumnezeule mare, întrebarea aceasta v-am mai pus-o o data! Va aduc aminte? De abia sosiserăţi. Mi-aţi răspuns cu atîta dezinvoltura...

— îmi amintesc, fireşte, domnule Settembrini. Am făcut de atun_c destule experienţe, totuşi îmi aduc aminte de parca ar fi azi. Aţi fost am de nostim chiar din prima zi, înfaţişîndu-ni-l pe consilierul aulic Behrens ca pe judecătorul infernului... Radames... Nu, aşteptaţi puţin, era alt nume...

— Poate Radamante? Este posibil sa-I fi numit şi astfel, incidental Nu reţin tot ce-mi trece prin cap.

— Radamante, fireşte! Minos şi Radamante! De altfel... chiar din prima zi ne-aţi vorbit despre Carducci...

— îngaduiţi-mi, draga prietene, ca numele acesta sa-l lăsam deoparte pentru astăzi. în acest moment el capata în gura dumneavoastră o nuanţa ciudata.

— Fie şi aşa, rîse Hans Castorp. Dar, de altfel, de la dumneavoastră am aflat multe lucruri despre el. Pe atunci nu bănuiam nimic şi v-am răspuns ca venisem numai pentru trei saptamîni, nici nu-mi trecea prin minte ca putea fi altfel. Domnişoara Kleefeld tocmai ma salutase şuierîndu-mi cu pneumotoraxul, aşa ca ma scosese din sărite. însă din clipa aceea am simţit ca am febra, căci, întrucît aerul de aici nu numai ca-i bun împotriva maladiei, ci este şi favorabil maladiei, în egala măsura, asta face sa-i grăbească evoluţia, ceea ce este necesar, fara îndoiala, daca vrei sa te vindeci.

— Este o ipoteza seducătoare. Consilierul aulic Behrens nu v-a povestit cumva şi despre acea ruso-germana pe care a avut-o aici anul trecut — adică nu: cu un an înainte, cam vreo cinci luni? Nu? Ar fi tre­buit sa va vorbească. Era o femeie fermecătoare, de origine ruso-ger­mana, măritata şi tînara mama. Venea din răsărit, limfatica, anemica ş» desigur ca suferea de ceva şi mai grav. Perfect. A stat aici o luna şi apoi a început sa se plînga ca se simte tot mai rau. I se spuse sa aibă răbdare A doua luna trecu şi ea continua sa pretindă ca, departe de-a se sirnt¹ mai bine, mergea tot mai prost. I se atrase atenţia ca numai medicul poate sa-i aprecieze starea sănătăţii; ea are dreptul cel mult sa spi'^na cum se simte, însă acest din urma fapt nu prezintă nici o importanţa D^e altfel i s-a arătat ca plamînul ei era într-o stare mulţumitoare. Perfect. ir

MUNTELE VRĂJIT

217

ţă declară Behrens; căci era încîntat de plamînul ei. Dar cînd în a

ncea lună nu se mai putu ţine nici pe picioare, îi dădu de veste soţului

.. _rasarit, iar Behrens primi o scrisoare de la el - pe care era specificat

u caractere energice: „personal şi urgent", fapt văzut de mine. Da, a

nus atunci Behrens ridicînd din umeri, se prea poate ca doamna sa nu

suporte atît de bine clima de aici. Femeia însă îşi ieşise din sânte. Ar fi

trebuit sa ajungă la aceasta concluzie mai din vreme, îi striga ea, doar s-a

simţit rau tot timpul, îşi pierduse toata vlaga... Sa speram ca, în rasarit,

la soţul ei, şi-a recăpătat puterile.

-Admirabil! Povestiţi atît de frumos, domnule Settembrini, iar vor­bele dumneavoastră sînt, ca sa zic aşa, plastice. La fel am rîs în sinea mea de multe ori amintindu-mi povestea dumneavoastră cu fata care se scalda în lac, căruia au fost nevoiţi sa-i dea o „sora muta". Da, aici se întîmpla multe lucruri neobişnuite! Desigur, niciodată nu poţi sa spui ca ţi-ai făcut ucenicia. De altfel, cazul meu se afla încă în plina incertitu­dine. Consilierul aulic susţine, este adevărat, ca mi-ar fi găsit un fleac -nişte puncte mai vechi, ceva de care aş fi suferit odinioară, fara sa-mi dau seama, deşi el pretinde ca mi-a descoperit, după cîte se pare, şi un punct proaspăt, nu ştiu precis unde anume, cam pe aici, pe undeva, pe care l-am auzit şi eu pe cînd ma ciocănea — deşi cuvîntul „proaspăt" suna destul de curios în legătura cu asemenea lucru. Pîna acum însă n-a fost vorba decît de consultări acustice, astfel ca diagnosticul absolut sigur nu-l vom putea avea decît atunci cînd voi fi iarăşi pe picioare şi mi se va face radioscopia şi radiografia. Abia atunci vom avea în mod pozi­tiv răspunsul la toate.

- Credeţi? Ştiţi ca placa fotografica arata, adesea, pete care sînt luate

drept caverne, deşi nu-s decît umbre, şi ca acolo unde în adevăr exista

caverne, placa fotografica arata — ei bine, ştiţi ce? Placa nu arata abso-

^ut nici o pata. A fost pe aici şi un numismat care începuse sa facă febra

*' '^llndca avea temperatura i-au găsit şi cavernele pe placa fotografica.

^{a au} mers pîna acolo încît au pretins chiar ca le-au şi auzit! ÎI declarară

^IZlc, îl tratară în consecinţa, iar între timp omul muri. Dar autopsia

^vedi ca plâmînii erau intacţi şi ca murise din cauza nu se ştie căror

Microbi.

~ Ei, domnule Settembrini, acum îmi vorbiţi de autopsie⁷ Oricum, ^Inca n-am ajuns pîna acolo.

~ Domnule inginer, sînteţi un mucalit.

218

THOMAS MANN

^>!

— Iar dumneavoastră sînteţi, trebuie s-o recunoaştem, un critic şj u sceptic pîna-n vîrful unghiilor. Nu credeţi nici măcar în ştiinţele exacte Clişeul dumneavoastră are pete?

— Da, arata ceva.

— Şi sînteţi într-adevar uşor bolnav?

— Ei, din nenorocire sînt destul de bolnav, răspunse Settembrini lasîndu-şi capul în jos. Urma o pauza. în timpul căreia tuşi. Aşa cum stătea culcat, Hans Castorp îşi privi musafirul redus la tăcere. I se păru ca prin cele doua întrebări simple combătuse cu argumente puternice reducînd la tăcere orice obiecţiuni — în care intrau şi republica şi stilul frumos. Iar în ceea ce îl privea pe el, nu făcu nimic pentru a reînsufleţi conversaţia.

După cîteva clipe, domnul Settembrini îşi reveni surîzînd.

— Da, domnule inginer, povestiţi-mi, aşadar, cum au primit vestea cei de acasă.

— Care veste? Amînarea plecării mele? Oh, ai mei, ştiţi, cei de acasă se reduc la trei, un batrîn şi cei doi fii ai lui, unchii mei, însă aceştia din urma sînt pentru mine mai degrabă ca nişte veri. Nu am pe altcineva, de mic am rămas orfan de tata şi de mamă. Cum au primit vestea? Deocamdată, nici ei nu ştiu mai mult decît mine. La început, cînd a tre­buit sa ma vîr în pat, le-am scris ca am răcit foarte serios şi nu pot risca o călătorie. Iar ieri, cum de atunci a trecut cam multişor, le-am scris din nou, spunîndu-le ca guturaiul meu l-a făcut pe consilierul aulic Behrens sa-mi cerceteze cu atenţie plamînii şi ca a insistat sa-mi prelungesc şederea pîna cînd chestiunea se va limpezi. Probabil ca au primit totul cu foarte mult sînge rece.

— Dar serviciul dumneavoastră? Mi-aţi vorbit despre un stagiu de practica pe care urma sa-l faceţi.

— Da, ca voluntar. Am rugat sa fiu scuzat deocamdată la şantierul naval. Va închipuiţi, cred, ca nimeni nu va fi deznădăjduit din pricina aceasta. Se pot descurca foarte bine şi fara voluntari.

— Admirabil! Deci, din acest punct de vedere, totul este în ordine-Nepăsare pe toata linia. în ţara dumneavoastră oamenii sînt, în general-flegmatici, nu-i aşa? Dar, totdeauna, şi energici!

— Vai. da. si energici, chiar foarte energici, spuse Hans Castorp' Scruta de la distanţa specificul vieţii din patrie şi constata ca interlocu­torul îl intuise exact. Da, flegmatici şi energici, este exact, aşa sînt cu toţii.

MUNTELE VRĂJIT

219

_ în acest caz, continua domnul Settembrini, daca veţi ramîne mai jtă vreme, vom avea, fara îndoiala, prilejul sa facem aici, sus, noştinţa domnului unchiului dumneavoastră, vreau sa spun batrînului unchi. Desigur ca va veni sa va vadă.

_ Exclus! exclama Hans Castorp. In ruptul capului! Nici chiar zece

ai nu vor izbuti sa-l urce pîna aici! Unchiul meu este foarte apoplectic,

ştiţi, aproape ca n-are gît. Nu, are nevoie de o presiune atmosferica

rezonabila, aici s-ar simţi mult mai rau decît doamna dumneavoastră din

răsărit, şi ar risca tot soiul de neplăceri.

_ Asta ma dezamăgeşte. Aşadar, e apoplectic? în acest caz, la ce-i mai sînt de folos flegmatismul şi energia? Fara îndoiala ca domnul unchiul dumneavoastră este bogat. Desigur ca şi dumneavoastră sînteţi bogat. în ţara dumneavoastră toţi sînt bogaţi.

Hans Castorp rîse la aceasta generalizare literara a domnului Settembrini, şi aşa cum stătea culcat privi în depărtare; în atmosfera aceea natala, în care fusese crescut. îşi aduna amintirile şi-şi dădu silinţa să judece cît mai imparţial, mai cu seama ca distanţa, încurajîndu-l, îi uşura acest mod de a judeca. Răspunse:

-Eşti bogat, bine — sau nu eşti. Şi daca nu eşti — cu atît mai rau. Eu? Eu nu sînt milionar, dar averea mea e la adăpost, sînt un om indepen­dent şi am din ce trai. însă deocamdată sa facem abstracţie de mine. înţelegeţi. Daca aţi fi spus: acolo trebuie sa fii bogat, atunci v-aş fi apro­bat. Căci sa presupunem ca nu eşti bogat, sau ca încetezi de a mai fi — în cazul ăsta este vai şi amar! „Da' mai are vreun ban omul asta?" este o întrebare care se aude des... Va repet propoziţia textual, se pronunţa aşa cum v-o spun şi cu aerul acesta. Am auzit-o de mai multe ori şi-mi dau seama că n-am uitat-o. Fara îndoiala ca mi s-a părut bizara, căci altfel nu mi s-ar fi întipărit în minte - deşi eram obişnuit s-o aud. Oare ce părere aveţi? Nu, nu cred ca dumneavoastră, homo humanus, v-aţi simţi "'ne la noi; chiar eu, care acolo sînt acasă, am găsit adesea ca toate acestea sînt neplăcute, după cum observ acum, deşi personal n-am avut 'ciodata de suferit. La mine în ţara nimeni nu va primi sa meargă la ^Ineva care n-ar servi la dineurile sale cele mai bune şi mai scumpe vi-ⁿ» iar fiicele unei asemenea gazde ar ramîne nemaritate. Aşa sînt ^rnen'i de acolo. Cum stau întins aici şi privesc lucrurile retiospectiv, ^{l s}e pare ca realitatea este cam grosolana. Ce expresii aţi întrebuinţat -^egmatici şi...? A, da, energici! Bine, dar asta ce înseamnă? înseamnă ^pru> ^rece. Şi ce înseamnă aspru şi rece? înseamnă cruzime. Acolo

220

THOMAS MANN

domneşte o atmosfera cruda, fără mila. Cînd stai culcat şi vezi toate d la distanţa, simţi ca te trec fiori.

Settembrini asculta şi dădu din cap aprobator. Mai continua chiar s după ce Hans Castorp ajunsese, deocamdată, la capătul criticilor sale s ameţise. Apoi italianul răsufla adînc şi vorbi:

— N-aş vrea sa capăt o imagine greşita despre formele specifice p_e care cruzimea fireasca a vieţii le ia în sînul societăţii dumneavoastră Mi-e totuna, căci acuzaţia de cruzime ramîne o acuzaţie destul de senti­mentala. Abia daca aţi fi îndrăznit s-o formulaţi la faţa locului, de teama sa nu păreţi ridicol. Şi pe buna dreptate aţi lasat-o pe seama ambus-caţilor existenţei. Faptul ca azi o rostiţi ritos dovedeşte o oarecare înstrăinare pe care n-aş vrea s-o vad amplificîndu-se, căci acela care se obişnuieşte s-o mărturisească poate foarte uşor sa fie pierdut pentru viaţa, pentru forma de viaţa pentru care s-a născut. Ştiţi dumneavoastră, domnule inginer, ce înseamnă: „Sa fii pierdut pentru viaţă"? Eu da, eu o ştiu şi o vad aici în fiecare zi. Cei mult după o jumătate de an, tînârul care ajunge aici (şi aici sus nu ajung decît aproape numai tineri) nu mai are în cap nimic altceva decît flirtul şi temperatura. Iar după cel mult un an nu va mai fi în stare sa conceapă nimic altceva şi va socoti drept „cruda" sau, mai bine zis, drept falsa şi ca pe o dovada de ignoranţa orice alta idee. Va plac întîmplarile — aş putea să va povestesc una. Aş putea să va istorisesc despre un oarecare fiu şi soţ care a stat aici unsprezece luni şi pe care l-am cunoscut. Era, cred, puţin mai în vîrsta decît dumneavoastră - ba cred ca era chiar mult mai în vîrsta. L-au tri­mis acasă, cu titlu de încercare, ca vindecat; şi s-a întors în mijlocul celor dragi lui; nu era vorba de nici un unchi, ci de mama şi soţie. Dar toata ziua stătea închis în camera, cu termometrul în gura şi nu se sin­chisea de nimic din jurul sau. „Voi nu puteţi pricepe, le spunea el-Numai după ce ai trăit acolo sus poţi sa înţelegi cum trebuie sa se petreacă lucrurile. Aici jos va lipsesc «noţiunile fundamentale»". Pî^na '^a sfîrşit. maica-sa î-a zis: „Pleacă iarăşi acolo, sus. Cu tine nu mai este nimic de făcut". Şi s-a întors din nou aici, sus. Reveni în „patrie" - ^caC1 ştiţi doar ca locului acestuia poţi sa-i spui „patrie" daca ai stat măcar o data aici. Tînara lui soţie îi devenise complet străina, fiindcă îi lipsea¹¹ „noţiunile fundamentale", şi renunţa la el. înţelesese ca îşi va găsi în adevărata lui „patrie" o tovarăşa care va avea aceleaşi „noţiuni funda­mentale" şi că va ramîne acolo.

MUNTELE VRĂJIT

221

Hans Castorp dădea impresia că nu asculta decît cu o ureche. _ntinuâ să privească în incandescenţa alburie a becului din camera, _ntr-o depărtare. Puţin mai tîrziu rîse şi spuse:

_ Patrie" îi zicea el? lata ceva ce poate părea un pic cam sentimen-l cum spuneţi dumneavoastră. Da, cunoaşteţi numeroase întîmplari. Tocmai începusem sa ma gîndesc la ceea ce spuneam mai adineauri despre asprime şi cruzime, lucruri care, de altfel, mi-au trecut prin cap de multe ori în ultimele zile. Vedeţi dumneavoastră, trebuie sa ai o epi­derma destul de groasa pentru a fi la unison cu felul de-a gîndi al oame­nilor de jos, din vale, cu întrebări ca „Da' mai are vreun ban omul asta?" şi cu mutrele pe care le fac vorbind astfel. în fond, niciodată n-am considerat firesc acest fel de-a fi, cu toate ca nu sînt nici măcar un horno humanus — dar îmi dau seama ca felul lor de viaţa a fost acela care m-a izbit întotdeauna. Poate ca faptul ţine de înclinaţia mea inconştienta către boală — de altfel, mi-am auzit eu însumi vechile locuri bolnave şi iată ca Behrens pretinde ca mi-a gasit acum şi un fleac cu totul proaspăt. Desigur, mi s-a părut surprinzător, totuşi, în fond nu m-am mirat prea tare. Nu m-am simţit niciodată ca o stînca; şi cum părinţii mi-au murit atît de timpuriu şi am rămas de mic orfan de tata şi de mama, înţelegeţi...

Domnul Settembrini descrise cu capul, cu umerii şi cu mîinile un gest unitar care, schiţat cu voioşie şi amabilitate, exprima întrebarea: >,Ei, şi? Ce-i cu asta?"

- Doar sînteţi scriitor, spuse Hans Castorp - literat; trebuie deci sa fi făcut aceasta experienţa şi sa înţelegeţi ca, avînd în vedere împre­jurările, nu poţi avea o fire atît de aspra încît sa găseşti cruzimea oamenilor foarte fireasca — a oamenilor obişnuiţi, înţelegeţi, care se plimba, rîd, cîştiga bani şi-si satura pîntecul... Nu ştiu daca am reuşit exact sama...

Settembrini se înclina.

- Dumneavoastră vreţi să spuneţi, îi explica el, ca un contact pre-^ce Şi frecvent cu moartea te împinge spre o stare de spirit în măsura sa

^e iaca mai delicat şi mai sensibil faţa de asprimile şi trivialitaţile coti-^{lene a}*^e vieţii, şi s-o recunoaştem: faţa de cinismul ei.

~ tste exact ceea ce voiam sa spun! exclama Hans Castorp cu sincer

uziasm. Admirabil exprimat, aţi pus punctul pe i. domnule Settembrini.

oartea— da! Ştiam eu bine ca dumneavoastră, ca literat...

tunci Settembrini întinse mîna spre el şi, aplecîndu-şi capul într-o

^e> închise ochii - gest foarte frumos şi blînd, cu care îl întrerupse,

222

THOMAS MANN

dar numai pentru a-l ruga să-i acorde atenţie. Râmase cîtva timp . aceasta atitudine pe care o mai păstra destul de mult, chiar după ce Ha Casţorp tăcuse puţin stingherit şi aştepta să vadă ce va urma. în sfîrs' italianul îşi deschise ochii negri — ochii de flaşnetar — şi vorbi:

- îngâduiţi-mi, îngaduiţi-mi, domnule inginer, sa mă adresez cu insi_s ţenţa inimii dumneavoastră şi sa va spun — şi ţin să subliniez aceasta in mod expres - că singurul fel pios de-a contempla moartea în chip esenţial şi fără înflorituri consta în a o înţelege, a o percepe ca pe o parte ca pe o împlinire şi ca pe o condiţie sacra a vieţii, şi în nici un caz - căci aceasta ar fi contrariul sănătăţii, nobleţei, raţiunii şi fidelităţii - nu tre­buie s-o separi de viaţa, să i-o opui sau chiar s-o transformi într-un argu­ment împotriva ei. Cei vechi îşi împodobeau sarcofagele cu simboluri ale vieţii şi ale fecundităţii si chiar cu simboluri obscene — sacrul con-fundîndu-se adesea cu obscenul în religiozitatea antică. Aceşti domni ştiau sa cinstească moartea. Căci moartea este demna să fie respectată ca şi leagănul vieţii, ca şi sînul matern al reînnoirii. Dar opusă vieţii şi separata de ea, devine un spectru, o hidoşenie — şi chiar mai râu. Deoarece moartea ca act spiritual de sine stătător este o forma foarte imorală, a cărei putere de atracţie este extrem de puternică şi fără îndoială ca pentru spiritul uman ar fi cea mai groaznica rătăcire dacă ar încerca sa simpatizeze cu ea. Domnul Settembrini tăcu. Se oprise la această afirmaţie de principiu şi încheiase pe un ton foarte hotarît. Era serios; nu ca sa se distreze spusese toate acestea, uitase chiar sa dea interlocutorului prilejul de-a replica, iar la sfîrşitul afirmaţiilor cobori glasul şi făcu o pauza. Stătea jos, cu gura închisă, cu mîinile încrucişate pe genunchi, cu un crac al pantalonului cadrilat pus peste celălalt şi-şi privea piciorul pe care-l legăna uşor în aer.

Hans Castorp tăcu şi el. Rezemat de pernă şi cu capul întors spre perete, bătea cu vîrful degetelor în cuvertură. Avea impresia ca Settem­brini îi daduşe o lecţie, câ-l chemase la ordine, ba chiar câ îl dojenise-iar în tăcerea lui era şi oarecare îndărătnicie de copil. Iar tăcerea aceasta dură destul de mult.

în sfîrşit, domnul Settembrini înalţă capul şi spuse surîzînd:

— Fiţi bun, domnule inginer, şi aduceţi-vă aminte că noi doi am n¹"¹¹ început odată o controversă asemănătoare - ba chiar s-ar putea spun^e' aceeaşi. Discutam atunci — cred ca era în timpul unei plimbări - desp^r boala şi prostie a căror coincidenţa dumneavoastră o socoteaţi drept u paradox, părere care nu era decîţ o consecinţa a consideraţiei dunin^e

MUNTELE VRĂJIT

223

astră pentru boală. Calificam atunci aceasta preţuire ca pe o nazbîtie • istrâ, prin care este insultată gîndirea umana şi, spre satisfacţia mea, ăreaţi destul de dispus să ţineţi seama de obiecţie. Şi am vorbit, de emenea, despre nepăsarea şi nehotărîrea spirituală a tineretului, despre rbertatea lui de a alege şi despre tendinţa lui de-a face experienţa tutu-_or punctelor de vedere posibile, şi am căzut de acord că nu trebuie sa considerăm aceste experienţe ca pe nişte rezultate definitive, serioase si valabile pentru toata viaţa. Vreţi să-mi îngăduiţi - şi surîzînd, domnul Settembrini se apleca înainte cu tălpile lipite de podea, cu mîinile strînse între genunchi şi capul lăsat pieziş — vreţi sa-mi îngăduiţi, spuse cu o oarecare emoţie în glas, să încerc, poate voi putea să va fiu de folos, pe viitor, în aceste experienţe şi sâ exercit asupra dumneavoastră o influ­enţă în sensul frînarii, dacă din întîmplare funesta primejdie a preju­decăţilor v-ar ameninţa?

- Dar desigur, domnule Settembrini! Şi Hans Castorp se grăbi să renunţe la atitudinea distantă, pe jumătate timida şi pe jumătate îndărăt­nică, încetă sâ mai bată cu degetele în cuvertură şi se întoarse spre musafir cu o amabilitate plină de consternare. Este chiar foarte bine­voitor din partea dumneavoastră... Mă întreb numai daca eu aş fi... Adică, dacă la mine...

- Complet sine pecunia, zise Settembrini citîndu-l pe Behrens, şi în aceeaşi clipă se ridică. De ce v-aţi lăsa rugat? adăugă el.

Şi amîndoi începură sâ rîdă. Atunci se auzi deschizîndu-se uşa de afară şi tot atunci se învîrti şi minerul de la uşa interioara. Era Joachim care se întorcea de la o partida de cărţi. Dînd cu ochi de italian, se roşi la fel ca Hans Castorp mai adineauri: chipul lui ars de soare deveni şi mai întunecat.

-Oh, ai musafiri, zise el. îmi închipui că-ţi face plăcere. Eu am fost reţinut. M-au silit sa fac o partida de bridge; i se spune bridge, dar de tapt era altceva, adaugă dînd semnificativ din cap. Am cîştigat cinci mărci.

- Numai sâ nu se transforme în viciu, îi spuse Hans Castorp. Hm! 'na una-alta, domnul Settembrini mi-a dat prilej sa petrec timpul într-un

^mod foarte plăcut. Şi cînd spun doar atît, îmi dau seama că ma exprim ^estul de stîngaci... S-ar potrivi mai curînd falsului vostru bridge, ^eoarece domnul Settembrini mi-a umplut timpul într-un chip cît se . ^ate ^e preţios... Un om cumsecade ar trebui sa dea din mîini şi din ^cioare ca să scape de aici - acum că aţi început şi voi cu falsul bridge.

224

THOMAS MANN

Dar pentru a-l asculta mai des pe domnul Settembrini şi pentru a-l ]_a sa-mi dea o mîna de ajutor cu conversaţiile sale, aproape ca aş dori am temperatura un timp nedefinit şi sa ma instalez cu casa la voi, aici Pîna la urma, va trebui sa mi se dea o „sora muta", pentru ca nu curnv sa trişez.

— Repet, domnule inginer, sînteţi un mucalit. Apoi Settembrini îşi lua rămas bun în modul cel mai politicos. Rămas singur cu varul sau Hans Castorp răsufla uşurat.

— Ce mai pedagog! spuse el. Un pedagog umanist, nu încetează sa-ţi iaca morala, cînd sub forma de povestiri cînd în forma abstracta. Şi se întîmpla sa vorbeşti cu el despre nişte lucruri despre care niciodată nu mi-aş fi închipuit ca se poate vorbi, ba mai mult: nu m-aş fi închipuit ca aş reuşi sa le şi pricep. Şi daca aş fi dat peste ele acolo jos, la şes, într-adevar nu le-aş fi înţeles, adaugă el.

La ora aceea, Joachim obişnuia sa petreacă un timp împreuna cu varul lui: sacrifica doua sau trei sferturi de ceas din cura de odihna. Cîteodata făceau o partida de şah pe masa portativa a lui Hans Castorp -căci Joachim adusese cutia şi figurile în camera varului. Mai tîrziu ieşea cu tot calabalîcul pe balcon, dar şi cu termometrul în gura, iar Hans Castorp îşi lua şi el temperatura pentru ultima dată în acea zi, în vreme ce o muzica suava răzbătea, cînd mai de-aproape, cînd de departe, din valea învăluită în umbrele nopţii. La ora zece cura de odihna se sfîrşea, apoi îl auzea pe Joachim, auzea şi perechea de la masa ruşilor de rînd... şi Hans Castorp se întorcea pe o parte, încercînd să adoarmă.

Noaptea era jumătatea cea mai grea a zilei! căci Hans Castorp se trezea mereu şi i se întîmpla sa ramînâ treaz ore în şir, deoarece uneori îl împiedica sa adoarmă anormala fierbinţeala a sîngelui, alteori statornica poziţie orizontala îi stînjenea pofta şi putinţa de-a adormi. în schimb ceasurile de somn erau însufleţite de vise de o diversitate bogata şi plina de viaţa, la care se putea gîndi cînd era treaz. Şi daca ziua era scurtata de multiplele subdiviziuni din cadrul programului, nu la fel se întîmpl^a şi în cursul nopţii datorita trecerii monotone a orelor — care-şi pierdeau contururile. Dar cînd, în sfîrşit, zorile se apropiau, era o bucurie sa \e^zl camera umplîndu-se de lumina, s-o observi cum se iveşte din întuneric sa priveşti lucrurile aparînd şi dezvaluindu-se, în vreme ce, afara, ziua se aprindea într-o roşeala cînd tulbure şi fumurie, cînd vesela; si. H¹⁸¹ înainte de a-ţi fi dat seama, sosea iarăşi clipa cînd baieşul, ciocanin energic în uşa, vestea intrarea în vigoare a programului zilnic.

MUNTELE VRĂJIT

225

Hans Castorp nu-şi luase nici un calendar în vacanţa şi ca atare nu

întotdeauna informat asupra zilei în care se găsea. în privinţa asta îşi

eba din cînd în cînd varul, dar nici el nu era de fiecare data prea

■ _aî Toiuşi duminicile, mai cu seama fiecare a doua duminica, în care

_ea loc concertul, constituiau un punct de orientare, si astfel era sigur

sepietnbrie se apropia de jumătate. Afara, în vale, de cînd Hans

Tastorp se aşezase la pat, după timpul trist şi rece sosiseră zilele fru-

inoase de sfîrşit de vara, un şir lung de zile frumoase, aşa ca Joachim

venea la el îmbrăcat cu pantalonii albi, iar Hans Castorp nu putea sa-şi

înfrînga simţamîntul unei sincere păreri de rau, o părere de rau şi a

sufletului dar şi a muşchilor lui tineri, gîndindu-se la vremea minunata

de afara. Spusese chiar ca „îi este ruşine" sa lase sa treacă un timp atît

de frumos. După aceea însă, ca sa se liniştească, adăugase ca şi daca ar

fi fost pe picioare, tot n-ar fi putut profita — căci, după experienţa avuta,

îi era interzis să facă prea multa mişcare. Şi, în definitiv, prin uşa putea

să se bucure, oricum, într-o anumita măsura, de lumina calda de afara.

Dar spre sfîrşitul izolării forţate a lui Hans Castorp, vremea se schimba iarăşi. Peste noapte devenise ceţoasa şi friguroasa, valea se ascunse într-o învîrtejire umeda de lapoviţa, iar aerul uscat al caloriferu­lui umplu camera. Vremea se menţinu astfel pîna în ziua cînd, cu prile­jul vizitei de dimineaţa a medicilor, Hans Castorp îi reaminti consilieru­lui aulic ca se şi împliniseră cele trei saptamîni de cînd stătea în pat şi ceru permisiunea sa se scoale.

- Ei, asta-i buna, ai şi isprăvit? spuse Behrens. Ia sa vedem; într-ade-^var, aşa este. Dumnezeule, cum îmbatrînim. De altfel, mi se pare ca nu s-aprea schimbat mare lucru în starea dumitale. Cum? Ieri temperatura ^a rost normala? Da, în afara de cea de la ora şase seara. Ei bine, Castorp, ^{nu vr}eau sa par neînduplecat cu dumneata şi doresc sa te redau soci-^etaţii. Ridica-te şi umblă, omule! Fireşte, în măsura şi în limitele indi-^te- In curînd îţi vom face portretul interior. Ia nota! spuse el doctoru-l K-tokowski, îndreptîndu-se spre uşa şi, uitîndu-se cu ochii lui albaştri cramoşi si injectaţi la palidul asistent, îi arata cu arătătorul enorm "mă lui Hans Castorp... Astfel, Hans Castorp ieşi din „depou".

gulerul paltonului ridicat şi purtînd galoşi pentru prima data, îşi ) iarăşi varul pîna la banca de lînga pîrîiaş, apoi se întoaise. dar nu ^ca pe drum sa nu pună întrebarea cît l-ar mai fi lăsat Behrens sa ^ln pat daca nu-i comunica el însuşi ca temperatura trecuse. Iar