Muntele vrăjit expunere premergătoare

Â

40

THOMAS MANN

vorbind, Hans Castorp dorea să prelungească o stare de lucruri provi­zorie şi nehotarîta, cu care se obişnuise, socotind că în felul acesta va cîştiga timp ca sa gîndeasca la ceea ce ar dori să devină, căci era departe de a şti, ba nici chiar în ultima clasa de liceu habar n-avea, şi cînd, în sfîrşit, acest lucru fu hotarît (căci ar fi prea mult daca am afirma ca el însuşi ar fi decis), îşi dădu seama ca ar fi putut tot atît de bine s-o apuce pe alta cale.

Dar, oricum, de ceva era sigur, anume ca prinsese un gust nebun pentru vapoare. Chiar de pe cînd era un băieţaş, umpluse paginile caie­telor de notiţe cu desene reprezentînd cutere pescăreşti, corăbii cu pînze şi cinci catarge, vase pentru transportat legume, iar cînd, la cinci­sprezece ani, avu dreptul sa asiste, dintr-un Ioc rezervat, la lansarea noului vapor poştal cu elice dubla „Hansa", construit de şantierele navale „Blohm & Voss", făcu o acuarela reuşita şi exacta pîna în amănunţime, a vaporului zvelt, tablou pe care consulul Tienappel îl atîrna în biroul sau personal, deoarece verdele sticlos şi transparent al marii furtunoase era realizat cu atîta dragoste şi îndemînare, încît cineva îi spuse consulului Tienappel ca lucrarea dovedea talent şi ca Hans Castorp ar putea deveni un bun pictor de peisaje marine — apreciere pe care consulul putu cu toată liniştea s-o repete pupilului său, căci Hans Castorp se margini sa rîda din toata inima şi nici o clipa nu dădu urmare unor asemenea extravaganţe şi idei bune pentru un coate-goale.

- N-ai o avere prea mare, îi spunea cîteodata unchiul Tienappel. Cea mai mare parte a averii mele va reveni într-o zi lui James şi Peter, adică va ramîne firmei, iar Peter va primi o renta. Ceea ce-ţi aparţine este bine plasat şi-ţi va aduce un venit sigur. Numai ca azi nu e prea plăcut sa trăieşti din venituri, afara doar daca ar fi vorba de o suma de cel puţin de o suta de ori mai mare decît ai tu, iar daca rîvneşti sa fii cineva în oraş şi sa trăieşti cum eşti obişnuit, atunci trebuie sa cauţi sa cîştigi binişor, lucrul asta sa-ţi intre bine în cap, băieţaş.

Hans Castorp nu aştepta sa i se spună a doua oară şi se interesa de o profesiune menita a-i îngădui sa însemne ceva în faţa lui însuşi şi în faţa oamenilor. Şi cînd se hotărî sa aleagă — asta a fost la îndemnul bâtrînului Wilms, de la firma ,,Tunder & Wilms", care, într-o sîmbata seara, îi spuse consulului Tienappel, la whist, că Hans Castorp ar trebui sa stu­dieze construcţiile navale, ca, desigur, ar fi o idee minunata, şi dacă ar intra Ia el I-ar avea în vedere, I-ar îndruma — ei bine, cînd se hotărî sa aleagă, făcu măre caz de profesiunea să, îşi dădu seama ca va fi o

MUNTELE VRĂJIT

41

munca teribil de complicata şi obositoare, dar şi deosebit de importanta si măreaţa şi, în orice caz, pentru liniştea lui personala, mult mai prefe­rabilă decît aceea a varului sau Joachim Ziemssen, nepotul vitreg al răposatei sale mame, care ţinea cu tot dinadinsul sa se facă ofiţer. De altfel Joachim Ziemssen, gîndea Hans Castorp cu un pic de disprei, nu avea pieptul prea zdravăn, şi tocmai din cauza asta i s-ar potrivi mai bine o profesiune în aer liber care nu-i cerea nici o încordare şi nici un efort intelectual. Căci avea cel mai mare respect pentru munca, deşi pe el munca îl cam obosea.

Ne reîntoarcem în acest moment la unele consideraţii la care am făcut aluzie mai sus, anume la presupunerea ca alterarea vieţii perso­nale, datorată timpului, este fntr-adevar capabila sa influenţeze organis­mul omului. Deci, cum putea Hans Castorp sa nu respecte munco? Atitudinea aceasta ar fi fost împotriva firii. Chiar împrejurările trebuiau să-i înfăţişeze munca drept un fapt vrednic de respect în cel mai înalt grad, căci în afara de munca, nimic nu se dovedea a fi mai demn de respect, ea fiind porunca timpului şi tot ea se afirma ca principiul prin care te puteai impune sau prin care te vădeai nedestoinic. Respectul sau pentru muncă era oarecum religios şi, după cît îşi dădea seama, de o natură indiscutabila. Dar exista o alta întrebare, anume aceea de-a şti daca-i plăcea; numai că, despre aşa ceva nu putea fi vorba, întrucît nu i se potrivea. O munca încordata îi aţîţa nervii, îl obosea repede şi recunoştea făţiş ca, în definitiv, îi plăcea mai mult timpul liber, timpul asupra căruia nu apăsa nici una din greutăţile de plumb ale unei munci trudnice, timpul ce s-ar fi întins liber în faţa lui, nu jalonat de piedici pe care trebuia să le învingă scrîşnind din dinţi. Aceasta contrazicere în ati­tudinea sa cu privire la munca se cerea, Ia urma urmei, rezolvata. Trebuie oare sa presupunem ca atît trupul cît şi spiritul sau - mai întîi spiritul şi apoi, prin el, şi trupul - ar fi fost mai înclinate către munca şi mai rezistente la munca, daca în adîncul sufletului, unde nici el însuşi nu vedea limpede, ar fi putut sa creadă în munca, aşa cum crezi într-o valoare absoluta, într-un principiu ce răspunde de sine însuşi şi ca. avînd aceasta convingere, s-ar fi liniştit? Deci se iveşte din nou între­barea daca era mediocru sau mai mult decît mediocru, şi la care nu vrem să răspundem pe scurt. Căci nu ne socotim deloc a fi apărătorii Iui Hans Castorp şi mărturisim chiar bănuiala ca munca îi stingherea viaţa şi paşnica plăcere ce i-o dădeau ţigările de foi Măria Mancini.