Muntele vrăjit expunere premergătoare

Mynheer Peeperkom, un olandez între doua vîrste, se afla de cîtva timp ca oaspete al sanatoriului „Berghof', care avea pe firma epitetul foarte bine întemeiat de „internaţional". Naţionalitatea uşor colorata a lui Peeperkom — căci era olandez din colonii, cu reşedinţa în Java, un plantator de cafea - n-ar fi fost încă de-ajuns să ne hotărască sa-l intro­ducem şi pe el, pe Pieter Peeperkom (aşa se numea şi aşa îşi zicea chiar el; „Acuma Pieter Peeperkom se va înviora cu un rachiu", obişnuia sa spună) - n-ar fi fost încă de-ajuns, spuneam, sa ne hotărască sa-i intro­ducem persoana, în ora a unsprezecea, în povestirea noastră; cac • Doamne Dumnezeule!, ce încîlceala de siluete nu ne oferea chiar şi P^ina acum lumea din excelenta instituţie a cărei direcţie medicala aparţin consilierului aulic Behrens cel limbut şi poliglot! Nu era suficient ca. curînd, locuise tot aici şi o prinţesa egipteana, cea care oferise odinio consilierului aulic un remarcabil serviciu de cafea şi nişte ţigări Spn> o făptura senzaţionala, cu degetele împodobite de inele şi pata^te nicotină, cu parul tuns scurt, şi care, în afara meselor principale la ^ lua parte în toalete pariziene, se plimba purtînd costume barbateş '•

MUNTELE VRĂJIT 609

taloni cu dunga şi, de altminteri, se sinchisea foarte puţin de lumea rjă şi nu-şi manifesta bunăvoinţa trîndava şi violenta totodată

cît f^at^a d^e ° ^evrei^ca din România, care se numea pur şi simplu doam-

Landauer, în ciuda faptului că procurorul Paravant îşi neglijase

ternaticile ^_n p_rj_cma alteţei sale, iar în calitatea lui de amorezat

iunsese să joace chiar pe faţă rolul unui măscărici: aşadar, nu era de

juns cum spuneam, numai prezenţa ei personala, căci în mica ei suita

se mai găsea şi un eunuc etiopian, un om slab şi bolnăvicios, de a cărui

constituţie Caroline Stohr nu contenea sa-şi bata joc şi-l critica în mod

sîngeros deoarece ţinea la viaţa mai mult ca nimeni altul şi părea

nemîngîiat de fotografia pe care i-o oferea clişeul interiorului sau atunci

cînd razele X au pătruns dincolo de pielea-i neagra...

Comparat cu o asemenea galerie, mynheer Peeperkorn putea sa pară că nu mai are nici o culoare. Şi, măcar ca acest capitol al povestirii noastre ar fi putut sa poarte ca titlu „încă cineva", asemenea unui capi­tol precedent, totuşi nu-i nici un motiv de îngrijorare ca acum va intra în scenă un nou factor de confuzie spirituala şi pedagogică. Nu, mynheer Peeperkorn nu era deloc omul care să aducă în lume vreo încurcătura logică. Căci el era un om croit cu totul altfel, aşa cum vom vedea. Că persoana lui a căşunat totuşi eroului nostru, în ciuda acestor lucruri evi­dente, creînd o penibila încurcătura, va reieşi din cele ce urmează.

Mynheer Peeperkorn sosi în gara Dorf cu acelaşi tren de seara ca şi

doamna Chauchat, ajunse la „Berghof' în aceeaşi sanie cu ea şi lua cina

>a restaurant în tovărăşia ei. Nu numai că sosiseră simultan, ci sosiseră

^cîmpreuna, iar acest amestec de interese comune care se vădea, de

Pildă, şi în faptul ca mynheer se văzu plasat la masa „ruşilor bine", lînga

^ceea care se reîntorsese, şi vizavi de locul doctorului, adică exact pe

aunul pe care odinioară profesorul Popov avusese acea comportare

atică şi echivoca — da, tocmai aceasta devălmăşie evidenta îl zapaci

unul Hans Castorp, care nu prevăzuse asemenea situaţii. Consilierul

*^{Ullc h s}Pusese, în felul lui, ziua şi ora revenirii Clavdiei. „Ei, Castorp,

au bâtrîn, îi zise el, statornicia fidela este răsplătită. Pisicuţa ma

^ nţeaza printr-o telegrama ca poimîine se va furişa iarăşi printre

^ar despre faptul că doamnă Chauchat nu avea sa sosească sin-

>consilierul aulic nu-i dăduse sa înţeleagă nimic, poate pentru ca el

nu ştj_{a C}ă _{va ven}i împreuna cu Peeperkorn şi ca alcătuiau o

l_Or ~ ^Ş1>^ln orice caz, se prefăcu surprins atunci cînd, în ziua sosirii

Preună, Hans Castorp îi ceru, oarecum, explicaţii.

610

THOMAS MANN

— Habar n-am de unde l-ă măi cules şi pe ăsta, îl lamuri el. Presu ca o fi vreo cunoştinţă făcuta în timpul călătoriei prin Pirinei. Mda trebui să te obişnuieşti şi cu asta, tinere Celadon dezamăgit, căci în n ' inţă ăsta nu-i nimic de făcut. E o prietenie consistenta, ma înţelegi s pare că au pungă comuna. Omul este imens de bogat. Rege al cafel ' retras din afaceri, înţelegi, are un valet malaiez şi duce un trai extraord' nar de îmbelşugat. De altfel, este de la sine înţeles ca n-a venit de pi_a cere, căci în afara de un edem pulmonar de origine alcoolică, se pare ca mai avem de-a face şi cu o excelentă febră tropicala maligna, cît şi _cu nişte friguri intermitente, ma-nţelegi, iar tratamentul lor durează teribil de mult. Aşa încît, în privinţa lui, va trebui să ai răbdare.

— Vă rog, va rog, spuse Hans Castorp cu dispreţ. „Şi tu? gîndi el. Cum te simţi? Căci doar nu eşti chiar atît de complet dezinteresat, daca ne gîndim lă trecut şi dacă fel de fel de indicii nu sînt înşelătoare, sti­mate văduv cu obrajii tăi vineţi şi cu pictura ta în ulei, atît de realistă. Ai aerul ca-ţi baţi joc de mine, totuşi mi se pare că, oarecum, sîntem tovarăşi de suferinţă, din cauza acestui Peeperkorn." — Hotarît, e un tip ciudat, o fizionomie originala, continuă Hans Castorp cu un gest care evoca personajul. Viguros şi plapînd, da, asta este impresia pe care ţi-o face, cel puţin asta este impresia pe care mi-a făcut-o mie, la micul dejun. Viguros şi, în acelaşi timp, plâpînd, iată adjectivele cu care, mi se pare, este nimerit să-l caracterizezi, deşi de obicei ele se contrazic. Fără îndoială ca e înalt, lat şi-şi înfige bucuros mîinile în buzunarele verticale ale pantalonilor — am observat că sînt tăiate vertical, nu lateral, ca la dumneavoastră şi ca la mine şi în general cum se obişnuieşte în cer­curile claselor sociale înalte, iar atunci cînd stă aşa, în picioare, ޹ vorbeşte din cerul gurii, cu accentul lui olandez, are, incontestabil, ceva foarte viguros. Barbişonul îi e însă rar — lung şi atît de rar încît crezi ca poţi să-i numeri firele de par, iar ochii îi sînt mici şi spălăciţi, aproape incolori, şi n-am ce-i face, degeaba a tot încercat să-i caşte, că efortu reuşit sa-i scoată şi mai în evidenţă ridurile de pe frunte, atît de adm care urcă mai întîi de-a lungul tîmplelor şi apoi brăzdează orizon fruntea - fruntea înaltă şi roşie, ştiţi, în jurul căreia pârul alb este W dar rar — totuşi are ochii mici şi spălăciţi, degeaba şi-i tot holbează-vestă închisa pînă-n gît îi dă un aer de popa, măcar că redingota carouri. Asta este impresia pe care mi-a făcut-o azi-dimineaţâ. .

— Vad că l-ai ochit bine, răspunse Behrens, şi că nu ţi-a scăpa una dintre particularităţile omului nostru, ceea ce mi se pare înţel^eP

MUNTELE VRĂJIT 611

dumitale, căci va trebui oricum să te acomodezi cu prezenţa lui