Muntele vrăjit expunere premergătoare

" 'I

II¹

720

THOMAS MANN

Bîzîitul gîzelor deasupra ierbii, în aerul cald şi văratic, soarele ■ vîntul suav, unduirea creştetelor de copaci, sclipirile frunzişului j ^SU5l> pace uşor legănată a verii din jurul lui se prefacuserâ într-un am ^ sunete care dădea un sens armonios şi de o surprinzătoare noutat vului său cîntec din fluier. Acompaniamentul simfonic se pierdea şi nu se mai auzea, dar Hans Castorp, cel cu picioarele de ţap, cont' sa cînte din fluier şi trezea din nou, prin naiva monotonie a cînte sau, magia sonoră şi colorată a naturii care, după o noua întrerun sfîrşea prin a-şi desfăşura o clipă, depâşindu-se pe ea însăşi, întrea plinătate imaginabila ţinută pînâ atunci ascunsă prin inteivenţia succ siva a unor tonuri instrumentale tot mai noi şi tot mai acute, concentrat într-o clipă fugară a cărei fermecătoare perfecţiune purta în ea însăşi veşnicia. Tînârul faun era foarte fericit pe pajiştea sa însorita. Aici nu mai exista nici un „Disculpa-te", nici o răspundere, nici un tribunal sacru sau militar, chemat sa se pronunţe asupra unui om care-şi încal-case onoarea şi era condamnat. Aici domnea uitarea, fericita nemişcare, starea de nevinovăţie creată de absenţa timpului. Era desfrîul în toata liniştea conştiinţei, era negarea, într-un vis de apoteoză, a oricărui impe­rativ de acţiune - iar liniştea pe care o răspîndea făcea din acest disc un obiect preţios între toate celelalte pentru muzicianul nostru nocturn.

Mai exista şi o a treia bucată... în realitate erau mai multe discuri formînd o suită, un tot, căci aria tenorului, care făcea parte din acest ansamblu, ocupa singură o placă întreaga al cărei desen circular ajungea pînă la centru. Era iarăşi o bucata franţuzească aparţinînd unei opere pe care Hans Castorp o cunoştea, căci o auzise şi o văzuse de multe ori la teatru şi la a cărei acţiune făcuse într-o zi chiar o aluzie în cursul unei conversaţii — ba, chiar al unei conversaţii foarte hotarîtoare... Era ac al doilea, într-o circiuma spaniolă, un han destul de încăpător, o tave împodobita cu şaluri şi de o îndoielnica arhitectura maura. Vocea ca puţin aspră, dar rasata şi pregnanta, declara că doreşte sa danseze 1 sergentului, şi imediat se şi auzeau castanietele. Dar în aceeaşi trompetele şi trîmbiţele răsunau de mai multe ori, un semnat care-l făcea pe flăcău sa tresară. „Stai puţin!" striga el, ciulind u ca un cal, şi cum Carmen întreba: „Şi de ce, ma rog?", el îi ^strlc ţ_e auzi?", mirat ca nu e şi ea tot atît de impresionata. Erau tro V ^ cazărmii care sunau stingerea. „îmi pare ca acolo...", spunea elⁱⁿ _nU de operă. Dar ţiganca nu putea înţelege asemenea lucruri şi n¹ „_e

voia sa le înţeleagă. „Cu atît mai bine", spunea ea, ceea -_e

jumătate prostie, pe jumătate îndrăzneală; aşadar, nu mai avea