Muntele vrăjit expunere premergătoare

n cuse evul mediu, despre cazurile uimitoare de fanatism şi exaltare

mfestate în îngrijirea bolnavilor: fete de regi care au sărutat rănile im ţite ale leproşilor, s-au expus de bunăvoie sa se molipsească de lepra au considerat drept trandafiri buboaiele ce acopereau trupurile boln vilor, care au băut apa unde se scaldasera aceste trupuri pline de pu ■ declarînd după aceea ca nimic nu li s-a părut vreodată mai bun.

Settembrini se prefăcu ca-i vine sa vomite. Dar îl îngreţoşa mai puţin ceea ce era fizic respingător în aceste imagini şi evocări, declara el, deşi îi întorceau stomacul pe dos, decît ceea ce îi apărea lui drept o monstruoasa rătăcire care confirma o asemenea concepţie despre cari­tate activa. Şi se înălţa, în replica, într-o atitudine de demnitate senina vorbind despre formele moderne ale carităţii şi umanitarismului şi despre biruinţa repurtata asupra bolilor contagioase, opunînd tuturor acestor orori igiena, reformele sociale şi marile cuceriri ale ştiinţei medicale.

Numai că aceste lucruri onorabile şi burgheze, răspunse Naphta, n-au folosit decît în mica măsura secolelor pe care tocmai le evocase: aceste lucruri au slujit deopotrivă de puţin atît bolnavilor şi îndureraţilor cît şi celor sănătoşi şi fericiţi, care, de altfel, s-au dovedit miloşi mai puţin din compasiune decît din dorinţa mîntuirii sufletului. Căci o reforma sociala încununata cu succes i-a lipsit pe unii de putinţa de a-şi justifica suferinţa, iar pe ceilalţi de rîvna lor sfînta. De aceea menţinerea sărăciei şi a bolii e în interesul celor doua tabere, iar menţinerea acestei con­cepţii se dovedeşte posibila numai atîta vreme cît este posibil sa ne menţinem la punctul de vedere pur religios.

Un punct de vedere mîrşav, declară Settembrini, şi o concepţie atît de stupida, încît aproape ca şovăie sa se înjosească pîna la a o conit>^ate Căci ideea sărăciei sfinte — la fel ca şi ceea ce inginerul nostru afirnws ■ de altfel foarte puţin original despre „compătimirea creştina a durerii erau gogoşi, o pura fantezie, o stare sufleteasca înşelătoare, o eroa psihologica. Mila pe care omul sănătos o manifesta faţa de bolnav şiF care o împinge pîna la respect, deoarece nu-şi poate închipui cum putea suporta o asemenea suferinţa daca i s-ar întîmpla lui - ^ace mila este foarte exagerata, nefiind cîtuşi de puţin provocata de b° ^ ci este rezultatul unei erori de judecata şi de imaginaţie, în ma^sur care omul sănătos ar împrumuta bolnavului propriul sau fel "^e închipuindu-şi ca bolnavul este un om sănătos care trebuie s>^a '

MUNTELE VRĂJIT 497

f rinţele unui bolnav — ceea ce constituie o profunda eroare. Bolnavul

pur şi simplu, numai un om bolnav, cu felul sau deosebit de a fi şi

ensibilitatea schimbata pe care o implica boala; căci boala alterează

_om în aşa fel încît pîna la urma se obişnuieşte cu ea, mai cu seama ca

fenomene de sensibilitate atrofiata, stări de inconştienţa, toropeli

linătoare, adică tot soiul de subterfugii şi expediente spirituale şi

orale de care sănătosul în naivitatea lui uita sa ţină socoteala. Cel mai

hun exemplu îl constituie însăşi toata pleava asta de tuberculoşi pe care

o întîlneşti aici, cu nechibzuinţa, prostia şi desfrîul lor, cu lipsa lor de

graba ca sa-şi recapete sănătatea. Pe scurt, daca omul sănătos, care face

parada de această mila respectuoasa, ar fi el însuşi bolnav, deci n-ar mai

fi un om sănătos, atunci şi-ar da seama ca boala este în adevăr o stare

deosebită în sine, dar deloc onorabila, pe care a luat-o prea în serios.

Aici, Anton Karlovici Ferge protesta şi sari în apărarea şocului pleural, împotriva defăimărilor şi a lipsei de consideraţie. Cum? Ce înseamnă asta? Şocul lui pleural a fost luat prea în serios? Foarte mulţu­mesc, minunat! Marele mar al lui Adam şi mustaţa-i plăcut arcuita urcau şi coborau, iar el se revolta ca oamenii nu catadicseau sa ţină seama de tot ceea ce suferise. Era numai un om simplu, adaugă, un comis-voiajor al unei societăţi de asigurare şi toate lucrurile înalte îi erau străine; chiar şi aceasta discuţie depăşea cu mult orizontul sau. însă daca domnul Settembrini voise, din întîmplare, sa implice şocul pleural in spusele lui — acel infernal gîdilat, cu putoarea sulfuroasa şi cu cele trei leşinuri de culori diferite — atunci se vedea silit sa protesteze şi sa spună de o mie de ori mulţumesc. Căci, în cazul acesta, n-a fost absolut deloc vorba de sensibilitate micşorată, de toropeli alinatoare şi nici de erori de închipuire, ci a fost, în schimb, cea mai mare şi cea mai dez-statoare porcărie de pe lume, şi cine n-a făcut experienţa unei aseme-^nea infamii, nu poate să aibă nici un fel de...

¹ da, ei da! spuse domnul Settembrini. Colapsul domnului Ferge

ⁿ ce în ce mai măreţ, pe măsura ce trece timpul, iar domnia-sa

Set ^ ^^r'^{n a}"" ^{purta în} J^urul capului ca pe o aureola de sfînt. Dar el,

_au , ⁿⁿi' dădea prea puţina importanţa bolnavilor care pretindeau ca

^ ^ P ui sâ fie admiraţi. El însuşi era bolnav, şi nu uşor; însă, fara nici

bise" ^erare' ^lui P^arca îi venea mai curînd sa-i fie ruşine. De altfel, vor-

a_SUpr ^{Un m}°d impersonal, filozofic, iar observaţiile pe care le făcuse

ale om ^erenî^e'^or existente între firea şi senzaţiile bolnavului şi cele

^{1 sana}tos erau perfect întemeiate, şi este de ajuns ca domnii de

498

THOMAS MANN

faţă sa se gîndeasca la bolile mintale, la halucinaţii de pilda. Daca u dintre tovarăşii lui de faţa, de exemplu domnului inginer sau domn Wehsal, i s-ar întîmpla sa zărească asta-seară, în amurg, într-un col» camerei, pe domnul răposatul tatăl lui, care l-ar privi şi i-ar vorbi - f tul acesta aT fi pentru persoana în chestiune pur şi simplu o enormitat o întîmplare zguduitoare şi tulburătoare în cel mai înalt grad, care 1 face sa se îndoiască de simţurile şi chiar de raţiunea sa şi l-ar hotărî s părăsească imediat camera pentru a da fuga sâ-şi îngrijească nervii S n-ar fi avut dreptate? Dar hazul consta tocmai în faptul că acestor domn' nu li se putea întîmpla un asemenea lucru, deoarece amîndoi sînt cu mintea întreaga. Dar daca li s-ar întîmpla aşa ceva, atunci n-ar mai fi sănătoşi, ci bolnavi, şi n-ar mai reacţiona ca un om sănătos, adică nu le-ar mai fi teamă şi n-ăr mai lua-o la sănătoasa, ci ar primi aceasta apariţie ca şi cum ar fi foarte fireasca şi ar începe o conversaţie cu ea, adică s-ar comporta ca nişte bolnavi care au halucinaţii, şi a crede ca halucinaţia constituie pentru asemenea bolnavi un motiv de spaima sănătoasa este tocmai greşeala de imaginaţie pe care o face cel care nu-i bolnav.

Domnul Settembrini vorbea într-un fel foarte caraghios şi plastic despre răposatul tata din colţul camerei. Şi nimeni nu s-a putut stapîni de a face haz, chiar şi Ferge, deşi era mîhnit din cauza dispreţului pe care ceilalţi îl ăratau făţâ de infernala lui aventura. Cît priveşte pe uma­nist, el profită de aceasta însufleţire pentru ă comenta şi a motiva pe larg de ce făcea atît de puţin caz de cei care aveau halucinaţii şi în general de toţi pazzi: Aceşti oameni, spuse el, îşi îngăduie prea multe lucruri şi adesea nu depinde decît de ei ca sa-şi stapîneasca demenţa, aşa cum chiar el însuşi a putut observa în timpul unor vizite pe care le-a făcut in diferitele spitale de nebuni. Căci, atunci cînd un medic sau un străin apare în pragul salonului, nebunul îşi stapîneşte de cele mai multe on halucinaţia, strîmbaturile, palavrageala lipsita de sens şi gesticulaţia.?¹ sta cuminte tot timpul cît se ştie observat, pentni ca imediat după aceea s-o ia din nou de la capăt. Prin urmare, este incontestabil ca, numeroase cazuri, demenţa semnifică o delăsare, în sensul ca serve? unor caractere slabe drept refugiu şi adăpost împotriva unei mari du împotriva unei lovituri a soartei pe care asemenea oameni nu se sirn stare să le îndure cu deplină luciditate. Şi toată lumea poate ti con de aceste concluzii, deoarece chiar el, Settembrini, însănătoşise nu ^ cel puţin în mod trecător, a mai multor nebuni, numai cu pn^vl opunînd divagaţiilor o atitudine nemilos de logică...

MUNTELE VRĂJIT 499

Naphta avu un rîs sarcastic, în vreme ce Hans Castorp protesta, spu-

j ri< e\ crede cuvînt cu cuvînt tot ceea ce spusese domnul Settembrini.

_a suficient sa-şi închipuie cum sunsese pe sub mustaţa şi cum ■ 'se cu raţiunea lui atît de neînduplecata în ochii celui slab la minte,

tru a înţelege foarte bine că nenorocitul se văzuse silit sâ se concen-_ze şi să depună toate eforturile pentru a-şi recapătă luciditatea, deşi, f _eşte, trebuie să fi simţit intervenţia domnului Settembrini ca pe o • mvire destul de rău venita... Dar şi Naphta vizitase spitale de nebuni şi ■ ' amintea că trecuse pe la „pavilionul agitaţilor", unde i se înfăţişaseră scene şi privelişti în faţa cărora, Dumnezeule, privirea înţeleaptă şi influenţa salvatoare a domnului Settembrini farâ îndoiala că n-ar fi folosit la nimic: scene danteşti, chipuri groteşti ale spaimei şi ale caznei: nebuni goi, chirciţi în baie, luînd toate aspectele înfricoşării, groazei şi încremenirii, unii strigîndu-şi suferinţa, alţii cu braţele ridicate şi gura căscată scoţînd hohote de rîs în care se amestecau toate elementele infernului.

- Aha! spuse domnul Ferge şi îşi îngădui să le reamintească propriul lui rîs, cel pe care-I avusese atunci cînd leşinase.

-Aşadar, rezumă domnul Naphta, pedagogia neînduplecata a dom­nului Settembrini ar trebui să-şi ia tălpăşiţa în faţa nălucirilor de la pavilionul agitaţilor şi fiorul unei reculegeri religioase ar fi, în orice caz, o reacţie mai omenească decît aceste pretenţii moralizatoare ale raţiunii pe care mult strălucitorul nostru cavaler al soarelui şi vicar al lui Solomon se complăcea să le opună aici demenţei.

Hans Castorp nu avu timpul sa se ocupe de titlurile pe care Naphta ocmai i le acorda din nou domnului Settembrini. îşi propuse sa revină asupra lor cu prima ocazie. însă pentru moment conversaţia continua şi ¹¹ absorbea toata atenţia. Căci Naphta tocmai comenta cu severitate

marile generale care-l determinau pe umanist sâ cinstească, din prin-l sănătatea, înjosind şi necinstind pe cît posibil boala, punct de care, fireşte, dovedea o nepăsare remarcabilă şi totuşi aproape tud' ^{1 ă}" ^întrucît domnul Settembrini era el însuşi bolnav. însă ati-se b' -^Ul ~ °^are' ^^eş' ^îmbrăcatâ în haina unei demnităţi excepţionale, d_{e t} ^{W totu}?' Pe eroare - rezulta dintr-o stima şi dintr-un respect faţa în st ' ^{Care nar} ^ *°^st J^uslif'^căte decît daca trupul s-ar mai fi aflat încă are a ^{Ul o}™8'^nară' aproape de Dumnezeu, în loc să se găsească într-o

a 8^ă' aproape de Dumnezeu, în loc să se găsească întro

^sese h~ ^eS^radare - in stătu degradationis - căci, creat nemuritor, fu-stricăciunii şi scîrboşeniei, în urmă corupţiei naturii prin

500

THOMAS MANN

păcatul originar, devenind astfel muritor şi trecător, adică nu era altceva decît o închisoare a sufletului, proprie cel mult sa trezească timentul ruşinii şi al confuziei, pudoris et confusionis sensum spunea sfîntul Ignaţiu.

Aceasta este starea sufleteasca, striga Hans Castorp, pe care a red în mod peremptoriu umanistul Plotin. Dar domnul Settembnni rid cîndu-şi brusc braţele, dincolo de articulaţia omoplaţilor, deasupra ca lui, îl invita sa nu mai confunde punctele de vedere, ci mai degrabă s se mărginească a fi receptiv la cele ce se spuneau.

Dar între timp Naphta canaliza discuţia către respectul pe care evul mediu creştin îl dovedise faţa de mizeria trupului, prin aprobarea reli­gioasa pe care o acorda suferinţei cărnii. Căci buboaiele trupului nu numai ca îi dovedeau, în mod evident, decăderea, dar mai corespundeau încă şi perversităţii otrăvite a sufletului într-un chip limpede şi satisfăcător pentru spirit — pe cînd frumuseţea trupeasca era un fenomen înşelător şi jignitor pentru conştiinţa şi de aceea făceau foarte bine cei care o respingeau, umilindu-se adînc în faţa infirmităţii. Qms me hbet-abit de corpore mortis hujusl Cine ma va elibera de trupul acestei morţi? Era însăşi vocea spiritului, care în veci va fi vocea adevăratei umanităţi.

Nu, era o voce nocturna, după părerea rostita cu emoţie de domnul Settembrini — vocea unei lumi pentru care soarele virtuţii şi al uma­nităţii încă nu răsărise. Evident, deşi înveninat în ceea ce priveşte per­soana lui fizica, el, Settembrini, mai era totuşi un spirit destul de sănătos şi neatins de otrava trupeasca pentru a mai fi capabil sa-i facă în ciuda clericalului Naphta în problema trupului şi ca sa-şi bata joc de suflet într-un fel agreabil. Şi împinse înfumurarea chiar pîna la a slavi trupu omului ca pe adevăratul templu al lui Dumnezeu, la care Naphta declar ca aceasta urzeala materiala care era trupul nu reprezenta altceva valul întins între noi şi eternitate, ceea ce avu drept rezultat Settembrini îi interzise definitiv sa se mai folosească de cuvîntul „u nitate"... şi aşa mai departe.

decît

Cu obrajii înţepeniţi de frig, cu capetele goale, păşind cu şoşon

cauciuc cînd pe stratul de zăpada tare, care scîrţîia, fiind acopeⁿ

, ₇apau cenuşa, şi se înalţă pîna deasupra trotuarului, cînd framîntma ^L *

deasa şi moale a şoselei, Settembrini, îmbrăcat cu un palton ^a guler şi revere de castor păreau napîrlite de atîta întrebuinţare. care-l purta cu eleganţa, şi Naphta într-o şuba neagra, perfect in

MUNTELE VRĂJIT 501

"ndu-i pînâ la picioare şi care, căptuşita în întregime cu blana, îl perea complet, discutau despre aceste principii cu o înflăcărare _orîta din pasiune, şi se întîmpla destul de des sa nu se mai adreseze 1 altuia, ci lui Hans Castorp, căruia vorbitorul îi expunea punctul sau vedere, arătîndu-şi adversarul numai cu capul sau cu degetul. Iar Hans Castorp mergea între cei doi adversari, întorcîndu-şi capul cînd - _tr-o parte cînd în cealaltă şi aproba pe rînd pe fiecare sau, oprindu-se, bustul repezit pieziş îndărăt şi gesticulînd cu mîna înmanuşata în blana de ied, făcea cîte o observaţie personala, bineînţeles cu totul neînsemnată, în vreme ce Ferge şi cu Wehsal se învîrteau în jurul celor trei cînd luîndu-le-o înainte cînd ramînînd în urma lor. sau reuşind sa meargă în acelaşi rînd pînă în clipa în care trecătorii le rupeau alinierea. Sub influenţa unor observaţii ale lui Ferge şi Wehsal, convorbirea alunecă spre subiecte mai concrete şi ajunse repede, rînd pe rînd şi trezind interesul crescînd al tuturor, la probleme ca incinerarea, pedepse corporale, tortura şi osîndirea la moarte. Ferdinand Wehsal a fost cel care aduse în discuţie pedeapsa corporala şi aceasta idee se potrivea cu mutra lui - aşa i se păru lui Hans Castorp. Şi nimeni n-a fost surprins cînd domnul Settembrini se dezlanţui în tirade avîntate, invocînd dem­nitatea umană împotriva acestui procedeu tot atît de condamnabil în pedagogie cît şi în dreptul penal — şi n-au fost, totuşi, nici prea uimiţi, dar oricum destul de buimăciţi de atîta îndrăzneala sinistra, cînd Naphta se pronunţă în favoarea bastonadei. După părerea lui, în legătura cu această chestiune este absurd ca sporovăieşti despre demnitatea umana, ^caci adevărata demnitate aparţine spiritului, nu cârmi, şi cum sufletul menesc este înclinat cu prea mare uşurinţă sa-şi scoată numai din trup ^reaga bucurie de a trai, suferinţele la care îi este supus trupul prezintă un mijloc foarte recomandabil ca sa-şi potolească plăcerea nior şi sâ-l orienteze oarecum de la carne spre spirit, pentru ca a din urmă sa-şi recapete întreaga putere asupra lui. Este o ^e cu totul absurdă sa socoteşti pedeapsa corporala ca pe ceva duh*⁶ " ^ ^umilitor- Sfînta Elisabeta a fost flagelată pîna la sînge de _ar j~ ^{l e}'> Konrad von Marburg, iar potrivit legendei „sufletul" ei b_Iat , "^mcîntat pîna la a treia strana" şi ea însăşi a bătut cu nuiele o t"l sa t" " ^{na Câre}^^a " ^era P^rea somn ca sa se spovedească. Era oare posi-^suPus &^adui ^a considera inumane şi barbare flagelările la care s-au §^enerai h- "' ^Un°^{r anum}'^te ordine şi secte şi, vorbind într-un mod mai ^{lar Ş1 ur}>eîe persoane cu adînci trăiri interioare, pentru ca în

502

THOMAS MANN

felul acesta sa întărească în ei principiul spiritului? Ideea ca mterd' prin lege a pedepselor corporale constituie un important progres în ţ ■ care se socotesc înaintate, era o convingere care, cu cît se dovedeşte de nezdruncinat, cu atîta pare mai caraghioasa.

Măcar atît ar trebui sa se admită, spuse Hans Castorp, ca în ac conflict dintre carne şi spirit carnea întrupează fara îndoiala princip] rau si drăcesc... întrupează, ei da, aşadar, întrupează, deoarece carn face parte în mod firesc din natura — în mod natural din natura nu deloc rau exprimat - şi ca natura, în ostilitatea ei faţa de spirit, d_e raţiune, este hotărît rea, adică rea în înţelesul mistic, putem spune şi Hans Castorp îşi ceru scuze ca îndrăznea sa facă aceasta observaţie bazîndu-se pe cultura şi pe cunoştinţele lui. Iar acest punct de vedere o dată admis, continua el, era foarte logic sa te porţi cu trupul în con­secinţa, adică sa-i aplici toate mijloacele de pedeapsa pe care puteai, deopotrivă, sa le consideri mistic rele — daca i se îngăduia şi lui sa aibă o opinie personala. Şi poate ca, daca domnul Settembrini ar fi avut-o alături de el pe o oarecare sfînta Elisabeta, atunci cînd slăbiciunea trupu­lui l-a împiedicat sa se duca la congresul progresist de la Barcelona...

Se porniră pe rîsete, şi cum umanistul încerca sa protesteze, Hans Castorp se apuca sa vorbească repede despre nişte lovituri pe care el însuşi le primise odinioară: la liceul pe care-l frecventase asemenea pedepse se mai obişnuiau încă în clasele inferioare, cu ajutorul unor vergi, deşi profesorii, din anumite consideraţii sociale, nu aplicau pedeapsa cu mîna proprie, totuşi într-o zi primise de la un coleg mai puternic decît el, o mare puşlama, o ploaie de lovituri cu un baţ flexibil, peste coapse şi peste pulpele care nu-i erau acoperite decît de nişte cio­rapi — îl duruse îngrozitor, amarnic, de neuitat, de-a dreptul mistic. încit a plîns în hohote pe care nu şi le putea stapîni, a plîns de ruşine şi ^de amărăciune - domnul Wehsal sa aibă amabilitatea sa-i ierte expresia-iar după aceea, mult mai tîrziu, Hans Castorp citise ca în închisori tîlharii cei mai fioroşi se smiorcaiau ca nişte copilaşi cînd li se ac tra bastonada.

în vreme ce domnul Settembrini îşi ascundea faţa cu amin mîinile pe care avea nişte mânuşi foarte jerpelite, Naphta întrena-sîngele rece al unui orator politic, cam cum ar fi cu putinţa oare domoleşti nişte criminali recalcitranţi, daca nu cu căluşul şi ^cU unelte întru totul la locul lor şi corespunzătoare cu principii'^e ^ temniţe; o închisoare umanitara era o tranzacţie estetica, un comp^r

MUNTELE VRĂJIT

503

iar fraze

pun-l

domnul Settembrini, cu toate ca era un orator şi un îndrăgostit de

frumoase, nu se pricepea, în fond, deloc la frumuseţe. Dar din ct de vedere pedagogic, daca ar fi sa-l credem pe Naphta, concepţia

, _pre demnitatea omeneasca a acelora care nu voiau sa admită pedep-ele corporale îşi avea originea în individualismul liberal al epocii burgheze şi umanitariste, adică într-un absolutism luminat de eul care acum era gata-gata sa se stingă şi sâ facă loc unor idei sociale noi şi mai puţin delicate, unor idei de domolire şi de supunere, de constrîngere şi de ascultare care nu puteau fi realizate fara cruzimea sacra ce te face sa priveşti cu un alt ochi chiar şi o pedeapsa corporala aplicata unui cadavru.

De unde şi expresia sa fii supus ca un cadavru, spuse Settembrini dispreţuitor, şi cum Naphta îi atrase atenţia ca, deoarece chiar Dumnezeu a dat trupului nostru ruşinea cumplita a putreziciunii, ca sa-l pedep­sească, rezulta în mod logic ca nu trebuie sa consideram ca o crima de lezmaiestate faptul de a administra aceluiaşi trup o ploaie de lovituri — şi iată că, deodată, conversaţia aluneca spre incinerare.

Settembrini o ridica în slavi. lata o posibilitate sa lecuieşti aceasta ruşine, spuse el vesel. Consideraţii de ordin practic, dar, în acelaşi timp, şi motive idealiste au determinat umanitatea sâ-i găsească leacul.

Şi în continuare declara ca urma sa ia parte la lucrările pregătitoare ale unui congres internaţional în favoarea incinerării care, probabil, avea sa se ţină în Suedia. Proiectau sa expună chiar şi un crematoriu model, construit pe baza tuturor experienţelor acumulate pîna în pre­zent, precum şi o sală pentru urne de cenuşa şi era de prevăzut ca acest congres va exercita o influenţa însemnata şi stimulatoare. Ce procedeu învechit şi demodat mai este şi înmormîntarea - date fiind condiţiile ^VJeţii moderne! Extinderea oraşelor! împingerea la periferie a cimiti-°r, aceste locuri de odihna, cum ne arata etimologia cuvîntului! Preţul

nurilor! Caracterul prozaic al înmormîntarilor determinat de nevoia te sluji de mijloace de transport moderne! Despre toate aceste

^{ecte a}'^e problemei, Settembrini vorbi cu exuberanţa, facînd obser-

Pune de bun-simţ. îşi bătu joc de mutra jalnica a văduvului

guat care se duce zilnic în pelerinaj la mormîntul scumpei lui

bar ' ^^{entru a sta} de vorba cu ea la faţa locului. Dar pentru înjghe-

t,_u ^{nei aser}nenea idile se cere, înainte de toate, sa dispui din plin de

_Care ^{e ma}i Preţios al vieţii, adică de timp şi, de altfel, activitatea vie

^viduv h ^{ne§te mtr}-un cimitir central modern are grija sa-l vindece pe

^Cestc mofturi tradiţionale. Distrugerea cadavrului prin foc -

504

THOMAS MANN

iată o idee pură, igienică şi demnă, ba chiar eroică, da, eroica, în loc laşi prada unei dezgustătoare descompuneri, să fie devorat de n' organisme inferioare. Sentimentul însuşi are mult mai mult d_e cîşti prin acest procedeu nou care răspunde nevoii umane de-a dăinui O ' ceea ce era distrus de foc erau doar părţile vremelnice ale trupului ca chiar în timpul vieţii fuseseră mereu reînnoite prin nutriţie; dimpotrivă cele care luau cel mai puţin parte la aceasta stare de vremelnicie şi care I însoţeau pe om aproape fără să se schimbe de-a lungul existenţei sale ramîneau identice cu cele care rezistau focului, ele formau cenuşa pe care, strîngînd-o, supravieţuitorii păstrau partea nepieritoare a mortului

- Foarte frumos, zise Naphta; oh, foarte, foarte drăguţ! Partea nepie­ritoare a omului, cenuşa.

- Ah, bineînţeles, continuă Settembrini, bineînţeles că Naphta are pretenţia să păstreze umanitatea în atitudinea ei iraţionalistă faţa de pro­cesele biologice, ca să poată permanentiza concepţia religioasa primi­tivă pentru care moartea era o fantoma înfricoşătoare menita să tre­zească nişte fiori atît de misterioşi, încît îţi era interzis să îndrepţi privirea raţiunii lucide asupra acestui fenomen. Ce barbarie! Spaima în faţa morţii îşi are originea în acele vremuri foarte primitive ale civi­lizaţiei umane, în care moartea violentă fusese regula, iar caracterul înfricoşător pe care îl avea, în adevăr, această moarte violenta a rămas multă vreme legat, în conştiinţa omului, de ideea morţii în general. Daî datorita dezvoltării ştiinţei generale, a igienei cît şi progreselor în pri­vinţa securităţii personale, moartea naturală a devenit treptat-treptat, regula obişnuită, şi pentru un muncitor modern gîndul unui repaus veşnic după epuizarea firească a forţelor nu mai are nimic înspai-mîntâtor, ci, dimpotrivă, este normal şi de dorit. Nu, moartea nu eranici fantomă şi nici mister; era un fenomen simplu, raţional, necesar şi de dorit din punct de vedere fiziologic, şi ar însemna să iroseşti viaţa daca ai stărui să contempli moartea mai mult decît este necesar. Tocma¹ o' cauza aceasta participanţii la congres plânuiau să completeze acest cr matoriu model cu o sală pentru urne, adică oarecum o sală a morţu, ^c alta sală, a vieţii, unde arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi P^oe vor trebui să-şi dea mîna pentru a abate sensibilitatea supravieţuiton de la trăirea morţii şi a-i apăra de o durere stupidă şi de un doliu rost, pentru a-i îndrepta spre bucuriile vieţii... ,

- Cît mai urgent! spuse în bătaie de joc Naphta. Ca nu cumva o¹" să împingă prea departe cultul morţii, să nu meargă prea depar e

MUNTELE VRĂJIT

505

ectul faţă de un fapt atît de simplu, dar fara de care n-ar exista, este rcsp . ... ... . .

vărat, nici arhitectură, nici pictura, nici sculptura, nici muzica şi nici

chiar poezie.

_ pezerteazâ ca să se pună în slujba drapelului, spuse Hans Castorp

şi observaţia dumneavoastră, domnule inginer, este confuza, nuse Settembrini, lasă totuşi să i se întrevadă caracterul vrednic de mustrare. Experienţa morţii trebuie să fie, în ultima instanţă, experienţa vieţii, dacă nu, ea nu este decît o poveste cu strigoi.

- în sala vieţii se vor pune oare şi simboluri obscene, ca acelea de pe sarcofagele antice? întrebă Hans Castorp cu toată seriozitatea.

Simţurile vor fi acaparate, prin orice mijloc, îl încredinţa Naphta. în marmură cît şi în tablouri gustul clasic va expune trupul aşa cum este, adică un trup plămădit din păcate şi pe care dumnealor îl apăra de putrezire, ceea ce nu mai are nimic surprinzător atîta vreme cît din prea mare dragoste pentru el nu mai vor sâ-l lase nici măcar sa fie biciuit...

Aici, interveni Wehsal şi aduse vorba despre tortură; iar subiectul se potrivea de minune cu faţa lui. Ce credeau domnii de faţă despre această chestiune? El, Ferdinand, în timpul călătoriilor lui de afaceri, nu scăpase niciodată prilejul să viziteze, în centrele de cultură veche, locurile tăinu­ite în care se practicase acest mod de a cerceta conştiinţele. Aşa se făcea că reuşise să vadă camerele de tortură de la Nurnberg şi de la Ratisbona, ^câci, în interesul cultivării lui intelectuale le vizitase şi le studiase îndeaproape. în adevăr, acolo, în acele camere, au fost date trupului cele mai puţin delicate şi cele mai ingenioase lovituri, în numele dragostei Pentru suflet. Şi lucrurile nu s-au întîmplat numai o singura data. Para ntâ în gura deschisă, faimoasa para, care, evident, nu mai era un lucru ^{e cios} ~ ^dtlpă care domnea tăcerea, o tăcere foarte bine folosita... ~Porcheria, murmură Settembrini.

^rge spuse că toată cinstirea dată perei şi tăcerii bine folosite nu ^na nimic. Căci ei nu descoperiseră ceea ce era cel mai îngrozitor ^Uc™. anume să ţi se pipăie pleura. ^{au f}ăcut-o ca sâ-l vindece!

_Şj etul împietrit, remarcă Naphta, şi dreptatea jignita îndreptăţesc

tj_nd '. ^{n bun}ă măsură, suprimarea trecătoare a compătimirii. Pretu-y. . ^{rtura n}-a fost decît un rezultat al progresului raţional... ¹' Naphta nu era chiar în toate minţile.

506

THOMAS MANN

Cu toate acestea, nu bătea cîmpii! Domnul Settembrini era un _e şi fara îndoiala ca, pentru moment, nu-şi amintea de întreaga istori procedurii din evul mediu. în adevăr, se raţionalizase în mod prosre ' şi chiar în aşa fel încît Dumnezeu a fost, puţin cîte puţin, îndepărtat di noţiunile de drept şi înlocuit cu noţiuni îndrăzneţe ale raţiunii. Judecat lui Dumnezeu căzuse în desuetudine, deoarece juriştii şi-au dat seam că cel mai tare era învingător chiar atunci cînd nu avea dreptate Oamenii de soiul domnului Settembrini, adică scepticii şi spiritele cri­tice, au făcut aceasta observaţie şi au obţinut ca inchiziţia - care nu ţinea seama de intervenţia lui Dumnezeu în favoarea adevărului, dar care tindea sa obţină de la acuzat mărturisirea adevărului — sa fie substi­tuita vechiului mod naiv de a pune în practica justiţia. Adică nici o con­damnare fara mărturisire - şi chiar şi astăzi este de ajuns sa asculţi opinia publica: instinctul ei, în aceasta privinţa, este adînc înrădăcinat şi oricît de strînsă s-ar prezenta înşiruirea probelor, condamnarea este socotita neîndreptaţitâ atunci cînd lipseşte mărturisirea. Dar cum s-o obţii? Cum sa surprinzi adevărul, dincolo de toate aparenţele, dincolo de nişte simple bănuieli? Cum să pătrunzi în creierul şi în inima unui om care îl disimulează, care refuza sa-l divulge? Cînd spiritul era recal­citrant, inchizitorilor nu le mai ramînea decît posibilitatea de a se adresa trupului pe care puteau oricînd să-l constrînga. Tortura, ca mijloc de a obţine mărturisirea absolut necesară era deci impusa de către raţiune. Dar chiar domnul Settembrini era acela care reclamase deopotrivă şi introdusese obligaţia sa se recurgă la mărturisire şi, prin urmare, el era deopotrivă şi nascocitorul torturii.

Umanistul îi ruga pe ceilalţi domni sa nu-i dea crezare. Spusele domnului Naphta erau nişte glume diabolice. Daca totul se petrecuse aşa cum pretindea domnul Naphta, adică daca raţiunea inventase. în ade var, asemenea procedeu înfiorător, faptul dovedea cel mult cîta nevoi avea raţiunea de-a fi mereu susţinuta şi luminată, şi cît de puţine moti^v au adoratorii instinctului natural cînd se tem că pe pamînt s-ar p^u petrece toate potrivit raţiunii! însă onorabilul care îl contrazice rătăcise cu siguranţa. Aceasta justiţie înfiorătoare n-a putut fi inspi^rat virtute, pentru bunul motiv ca fondul ei era credinţa în infern. N-^aV decît sa vezi muzeele şi camerele de tortură, ca să te convingi ca ^a procedee de a împunge, de a întinde, de a ţintui şi de a pîrjoli erau. cît se pare, izvorîte dintr-o imaginaţie copilăroasă şi orbită, din ^d0 de a imita cu sfinţenie ceea ce se credea ca se practica în locurile p

MUNTELE VRĂJIT

507

sei

eterne, în lumea de apoi. De altfel, inchizitorii erau convinşi ca-l