Muntele vrăjit expunere premergătoare

Xî.l

cu întîmplârile obişnuite ale zilei de la „Berghof' şi nimic altceva, vorbeau nimic în legătura cu subiectul care între ei continua sa ta nelămurit, ca între nişte oameni înclinaţi spre o anumita pudoare şi< nu-şi spun pe nume decît în împrejurări hotarîtoare. Totuşi nevoia izbucni se intensifica uneori în pieptul civilului Hans Castorp. ga^ta"» . sa se reverse. însă nu era cu putinţa. Ceea ce se îngrămădise durei⁰ năvalnic, recadea în suflet şi rămînea mut.

şi

MUNTELE VRĂJIT

589

Joachim mergea alături de el, cu capul plecat. Privea în jos, de parca f iscodit pamîntul. Era o situaţie atît de ciudata: iata-l mergînd aici, minte şi corect, salutînd trecătorii în felul lui cavaleresc, pastrînd ■ uta şi fireasca lui bienseance de totdeauna — şi totuşi aparţinea pamîn-lui Cu toţii îi vom aparţine, mai curînd sau mai tîrziu. Dar cînd eşti t„t (j_e tînâr şi nutreşti o dorinţa atît de fierbinte sa slujeşti drapelul, este, ricum, o mare amărăciune presimţirea ca va trebui sa aparţii pamîntu-lui într-un termen atît de scurt: dar faptul era mult mai amar şi mai de neînţeles pentru Hans Castorp, care ştia precis şi care mergea alături de el decît pentru însuşi omul ţarinei, a cărei cunoaştere reţinuta şi discreta a faptului era, în definitiv, de o natura foarte obiectiva şi în fond nu avea în ochii lui decît o realitate foarte palida, părînd a fi mai puţin treaba sa personală decît aceea a altora. In adevăr, moartea noastră este mai mult treaba celor care supravieţuiesc decît a noastră înşine; şi indiferent daca ne amintim sau nu, pentru moment, aceasta vorba a unui înţelept ironic, ea râmîne valabila în orice caz pentru suflet: atîta timp cît sîntem noi, nu este moartea, iar cînd este moartea, nu mai sîntem noi; prin urmare, între moarte şi noi nu dăinuieşte nici un raport real, ea este un lucru care nu ne priveşte deloc pe noi, ci cel mult lumea şi natura - şi din cauza aceasta toate făpturile o privesc cu o mare linişte, cu indiferenţa, lipsa de răspundere şi nevinovăţie egoista. Iar Hans Castorp surprinse foarte multa nevinovăţie şi lipsa de răspundere de acest soi în felul de a fi al lui Joachim în decursul acestor saptamîni, şi pricepu fără nici o îndoiala că varul lui ştia, dar ca, totuşi, nu-i era greu sa păstreze o tăcere cuviin­cioasă în legătură cu aceasta cunoaştere a realităţii, întrucît conexiunile lui sufleteşti cu ea îi apăreau încă îndepărtate şi teoretice, sau poate ca, •n măsura în care puteau fi luate în seama în mod practic, ele erau ordo-^ate şi determinate de un sănătos sentiment al destinului, adică de o ^s are de spirit care admitea tot atît de puţin sa comentezi faptul de a şti cu nu accepta sâ fie discutate alte funcţii necuviincioase de care viaţa perfect conştienta şi de care-i condiţionată, dar care, totuşi, nu o '^piedica ^sa Pareze convenienţele.

şa se face ca mergeau în tăcere şi nu vorbeau despre multe lucruri !' de care ar fi fost necuviincios sa te atingi. Amuţiseră chiar şi . '^u' Joachim, înduioşat şi mînios la început, mărturisind regre-

pseşte de la manevre şi, în general, de la serviciul militar. Dar î. •, ^{Ce oare} - în locul acestora, şi cu toata nevinovăţia sa - în ochii

' blînzi

reapărea expresia unei timidităţi tulburi, adică aceasta nesigu-

590

THOMAS MANN

ranţâ care fâra îndoiala ca ar fi facut-o pe superioară să se considere v' torioasa daca şi-ar mai fi reînnoit încercarea? Oare Fiindcă ştia ca och" începuseră sa i se holbeze, iar obrajii să se scofîlceasca? Căci era exa ceea ce i se întîmpla în aceste sâptamîni, cu o repeziciune uimitoare ' într-un mod mult mai vădit decît pe vremea revenirii de la şes, iar ten 1 sau oacheş devenea pe zi ce trece de un galben tot mai străveziu r~t despre el, se comporta ca şi cum ar fi descoperit motive sa-i fie ruşine şi sâ se dispreţuiască pe sine tocmai într-un mediu care, după exemplul domnului Albin, nu se sinchisea de nimic altceva decît sâ se bucure de avantajele nemărginite ale neruşinării. în faţa cărui lucru şi înaintea cui se pleca şi se ferea privirea lui odinioară atît de loială? Cît este de stranie această pudoare a făpturii care se retrage în faţa vieţii, ca sa crape într-o ascunzătoare — încredinţată pe bună dreptate ca nu se poate aştepta din partea naturii exterioare la nici un fel de atenţie, la nici un fel de mila pentru durerea şi moartea ei, după pilda cîrdurilor de pasări migratoare care nu numai că nu-şi cinstesc tovarăşele bolnave, ci le gonesc mînioase şi dispreţuitoare, lovindu-le cu ciocul. în mod obişnuit, asta este natura, însă inimă lui Hans Castorp se umplea de o mila şi o dragoste profund omenească vâzînd cum pîlpîia pudoarea instinctiva în ochii sărmanului Joachim. Mergea la stînga lui şi o făcea înadins; căci, Joachim începînd sa nu se mai ţină bine pe picioare, el îl susţinea cînd, de pildă, era vorba de urcat o pantă mică a vreunei pajişti, învingîndu-şi în acest scop obişnuita-i conduită severă pentru a-l cuprinde cu braţul, şi uita chiar sa-l ia de pe umerii lui Joachim, pînă cînd acesta se scutura uşor enervat, spunînd:

— Asculta, băiete, lasa-te de astea, dacă ne-ar vedea cineva mergîna aşa, ar crede ca ne-am îmbătat.

Dar sosi un moment în care privirea tulbure a lui Joăchim îi apa^ru lui Hâns Castorp sub o alta lumina şi asta s-a întîmplat la începutul li" noiembrie, cînd Joachim primi dispoziţia să se aşeze în pat - iar zăpada era mare. în adevăr, cam pe atunci începuse sâ nu mai poată înghiţi ni tocaturi şi pireuri, decît cu foarte mare greutate, întrucît se îneca fiecare două dumicaturi. Era indicata o hrană exclusiv lichidă, care s poată aluneca mai uşor, însă, în acelaşi timp, Behrens ordonă şi repa° continuu la pat, pentru a cruţa forţele bolnavului. Aşadar, era în a)^u zilei în care Joachim se aşeză în pat, ultima seara cînd mai stătea picioare, iar Hans îl găsi - îl găsi vorbind cu Marusia, care rîdea motiv, Marusia cu batista mirosind a portocale şi cu pieptul atît de g^e

MUNTELE VRĂJIT

591

format. Era după cină, în timpul reuniunii de seara, în hol. Hans

aorp ^se oprise în salonul de muzica şi ieşi imediat ca sa-l caute pe

«ehinv. şi îl găsi în faţa şemineului de faianţa, lînga fotoliul Marusiei —

fotoliu-balansoar p_{e care} Joachim, cu mîna stîngâ pe spătar, îl ţinea

lecat pe spate, în aşa fel încît Marusia, din poziţia ei culcată, îl privea

_u ochii cafenii şi rotunzi drept în faţă, iar el cu capul înclinat deasupra

i îi vorbea încet, cu glasul sacadat, în vreme ce ea rîdea din cînd în

cînd şi dădea din umeri cu o voioşie nepăsâtoare.

Hans Castorp se grăbi sa facă un pas înapoi, dar nu fâra sa fi văzut că şi alţi pacienţi urmăreau scena, cum le era obiceiul, cu o privire amuzată — neobservaţi de Joachim sau cel puţin fâra ca el să le acorde vreo atenţie cît de mica. Acest spectacol: Joachim marturisindu-se farâ rezervă Marusiei cu pieptul bogat, la masa căreia stătuse atîta timp fără să schimbe o singura vorba cu ea; în faţa făpturii şi existenţei căreia îşi plecase ochii cu o expresie severa şi, totodată, înţeleaptă şi loiala, cu toate ca faţa îi pălea şi se păta atunci cînd venea vorba despre ea - îl zdruncina pe Hans Castorp mai mult decît toate semnele de slăbiciune observate în aceste ultime sâptămîni Ia vărul lui. „Da, este pierdut", gîndi el şi se aşeză liniştit într-un fotoliu din salonul de muzică, ca sâ-i lase lui Joachim tot răgazul pe care şi-l mai îngăduia în această ultimă seară.

Aşadar, începînd din acea clipă, Joachim luă definitiv poziţia ori­zontală, iar Hans Castorp îi comunică Luisei Ziemssen, scriindu-i de pe tninunatul lui şezlong, că, acum, se vedea silit sa adauge la comunicările ■nai puţin serioase de pîna atunci vestea că Joachim căzuse Ia pat şi, fără ca el să fi spus ceva, totuşi se putea citi în ochii lui dorinţa să o aibă pe maică-sa lînga el, consilierul aulic Behrens sprijinind în mod formal ^această dorinţă nemârturişita. Ultima frază o adaugă cu delicateţe, însă ^{Clt se} POăte de lămurit. Şi astfel n-a fost nici o minune ca doamna ftissen a recurs la mijloacele de comunicaţie cele mai rapide pentru a ^m lingă fiul ei; sosi chiar după trei zile de la plecarea alarmantei ^ °n, în pofida tuturor menajamentelor omeneşti, iar Hans Castorp o pmâ pe o vreme de viscol, cu sania, în staţia de la Dorf — stînd în ^re pe peron şi compunîndu-şi o asemenea expresie înainte de ea micului tren, încît nici să n-o înspâimînte pe mamă imediat, dar ^{a sa nu}-i poată citi în ochi, la prima vedere, o voioşie înşelătoare, nu ^{C C}'^te °^r* ^tTel:mie ^{sâ se ma}i fi petrecut asemenea întîlniri, de cîte ori ¹ " alergat în grabă unii spre alţii, iar acela care cobora din

592

THOMAS MANN

tren de cîte ori n-o fi pîndit înspăimîntat şi stăruitor privirile celui ca primea! Doamna Ziemssen făcea impresia că ar fi venit pe jos de Hamburg pîna la Davos. Cu chipul înfierbîntat, strînse la piept mîna 1 • Hans Castorp, privi cu teama în jurul ei, punîndu-i întrebări grăbite şi _D un ton oarecum tainic, pe care el le ocoli, mulţumindu-i ca a venit am de repede - era minunat, şi cît de fericit va fi Joachim! Da, din păcate se găsea iarăşi la pat pîna la noi dispoziţii, însă asta se datora numai hrane' lichide care, fireşte, avea unele urmări ce trebuiau să influenţeze asupra puterilor lui fizice. Dar la nevoie mai existau şi alte mijloace, de pilda alimentaţia artificiala. De altfel, îşi va da seama ea singura.

Ea, însă, înţelese, şi, alături de ea, şi Hans Castorp. Pînâ în clipa aceasta, toate schimbările care se produseseră în înfăţişarea şi starea lui Joachim, în ultimele saptamîni, nu fuseseră, pentru el, atît de evidente -deoarece oamenii tineri nu vad niciodată asemenea lucruri. Dar acum, stînd lîngă mama sosita de departe şi care îl privea într-un fel de parca nu l-ar fi văzut de multa vreme, realiza limpede şi hotărît ceea ce realiza şi ea farâ nici o îndoiala, însă ceea ce, dintre ei trei, numai Joachim o ştia cel mai bine, anume că era muribund. Ţinea mîna doamnei Ziemssen într-a lui, care era tot atît de galbena şi istovita ca şi chipul, iar din cauza slăbiciunii generale, urechile, această mîhnire din anii lui înfloritori, îi ieşeau şi mai tare în evidenţa decît în mod obişnuit, fapt care-l urîţea destul de mult, însâ în afara acestui defect, figura părea mai curînd înfrumuseţată într-un mod viril, cu toata pecetea suferinţei pe care o avea datorita expresiei de seriozitate şi de severitate, ba chiar şi de mîndrie - măcar ca buzele lui, deasupra cărora se afla mustăcioara neagra, păreau prea pline pe lînga umbrele obrajilor adînciţi. Doua cute i se sapasera vertical în pielea gălbuie a frunţii, între ochii care, deşi mult adînciţi în orbitele osoase, erau mai frumoşi şi mai mari ca nicio­dată, ochii în care Hans Castorp ar fi vrut sa poată privi cu plăcere. Căci, de cînd Joachim se culcase, orice tulburare, orice nelinişte şi orice nesiguranţa îi dispăruseră, şi numai acea lucire de altădată mai era zibila în adîncurile tăcute şi întunecate — deşi mai dăinuia, este adevăr şi acea „ameninţare". Nu zîmbi, ţinînd mîna mamei, şoptindu-i ^bu ziua şi urîndu-i bun venit. Dar nu zîmbise nici atunci cînd ea intrase, aceasta nemişcare, aceasta împietrire a chipului sau spunea tot.

Luise Ziemssen era o femeie curajoasa. La vederea bravul copil, nu se lăsa prada durerii. Stoica, ţinîndu-se tare ca şi fil^eul ^ vizibil care-i strîngea parul, cu sînge rece şi cu energie, cum erau

MUNTELE VRĂJIT 593

ile din ţara ei, lua asupra sa, îmboldita de înfăţişarea lui Joachim,

ritirea acestuia cu o voinţă de lupta materna şi însufleţită de acea

-dinţa, care, daca ar mai fi fost ceva de salvat, numai prin energia şi

severenţa ei ar mai fi izbutit, şi desigur ca nu pentru propria ei

moditate, ci dintr-un simţ al convenienţelor, a fost de acord, cîteva

.. jjj_aj tîrziu, sa fie adusă şi o infirmiera Ia capâtîiul celui grav bolnav.

Era sora Bertha, Alfreda Schildknecht pe numele ei adevărat, care apăru

_u valiza neagră la capâtîiul lui Joachim, însă nici ziua şi nici noaptea

outerea exclusiv-ocrotitoare a doamnei Ziemssen nu-i lasă mare lucru

de făcut, astfel încît sora Bertha avea timp berechet sa stea pe coridor la

pîndă, cu şnurul ochelarilor pe după ureche.

Călugăriţa protestantă avea un suflet prozaic. Singura în camera numai cu Hans Castorp şi cu bolnavul care nu mai putea dormi cu nici un chip, ci zăcea pe spate cu ochii deschişi, a fost în stare sa spună:

- N-aş fi visat niciodată ca într-o zi voi fi chemata sa-l îngrijesc pe unul dintre dumneavoastră pîna-şi va da sufletul.

înspăimîntat, Hans Castorp îi arata pumnul, cu o expresie sălbatica, dar ea abia înţelese ce anume voia el sa spună, atît era de străina, şi pe buna dreptate, de gîndul ca s-ar fi cuvenit sa aibă o consideraţie deosebită faţă de Joachim, fiind, în acelaşi timp, şi mult prea imparţiala ca să presupună ca cineva, cu atît mai mult cel interesat în cauza, ar fi putut să se legene cu iluzii asupra caracterului şi deznodamîntului acestui caz. „lata, îi spunea ea, punînd apa de colonie pe o batista, şi ţinînd-o sub narile lui Joachim, mai faceţi-va încă puţin cheful, domnule locote­nent!" Şi, în adevăr, în acele clipe ar fi fost puţin rezonabil sa încerci a-l roai înşela pe bunul Joachim — afara numai daca n-ai fi facut-o cu scopul ^{a exer}ciţi asupra lui o influenţa tonica, aşa cum înţelegea sa procedeze amna Ziemssen cînd îi vorbea cu glasul tare şi înduioşat despre anatoşire. Căci doua lucruri erau clare şi asupra lor nu te puteai . ^{a: în} primul rînd, ca Joachim era pe moarte, fiind perfect conştient ' n al doilea rînd, ca murea împăcat cu sine şi mulţumit de el. Abia în ^a saptamînâ, adică la sfîrşitul lui noiembrie, cînd oboseala inimii se evidenta, începu sa aiureze ore în şir, cuprins de un val de spe-niingîietoare în legătura cu starea lui. Atunci vorbea despre apro-

p, , ^oarcere la regiment şi ca va lua parte la marile manevre care, redea pi -

Beh ' ^ln°^{a ma}' ^contmuau- Şi tocmai în clipa aceea consilierul aulic sfîr ' ^{S renurt}^^{ă sa m}ai dea vreo speranţa celor apropiaţi şi declara ca ¹ "1 nu mai era decît o chestiune de ore.

594 THOMAS MANN

Este un fenomen pe cit de melancolic pe atît de legitim ac uitucă şi credulă autoiluzionare cu care se hrănesc chiar şi sufletele v' • în răstimpul cînd procesul nimicirii se apropie, propriu-zis, de hot morţii — fenomen impersonal, firesc şi mai puternic decît o ' conştiinţă individuală, tot atît de puternic ca şi ispita somnului pent cel care va muri de frig, sau eroarea celui care s-a rătăcit şi se învîrte " cerc revenind mereu pe urma propriilor paşi. Hans Castorp, p_{e ca} mîhnireă şi sfîşierea inimii nu-l împiedicau să privească acest fenome cu obiectivitate, făcea legături între el şi anumite consideraţii exprimate stîngaci, deşi lucide, în diferitele discuţii avute cu Naphta şi Settembrini, atunci cînd le povestea starea în care se afla ruda sa, fiind mustrat de acesta din urmă cînd îi spuse că obişnuita concepţie - potri­vit căreia credulitatea filozofică şi încrederea în bine era o dovadă de sănătate, în vreme ce pesimismul şi austeritatea faţă de lume ar fi un semn de boală — se baza, după cît se părea, pe o eroare; altfel, starea finală şi deznădăjduită n-ar putea prilejui un optimism neliniştitor pe lîngâ care dispoziţia sumbra ce o precedase se vădea ca o manifestare de viaţă sănătoasă şi viguroasă. Dar, slava Domnului că în acelaşi timp putea sa le comunice acestor prieteni atît de compătimitori, că Radamante mai lasă să dăinuiască o rază de nădejde chiar şi în mijlocul acestei situaţii deznădăjduite, profetizînd, în pofida tinereţii lui Joachim, un exitus blînd şi fără suferinţe.

— E o chestiune idilică, o chestiune de inimă, prea stimată doamnă, spunea el, ţinînd mîna Luisei Ziemssen în enormele lui mîini în forma de lopeţi şi privind-o pe sub pleoapele cu ochii apoşi, lâcramoşi şi injec­taţi, îmi pare bine, îmi pare nespus de bine că lucrurile iau un curs cor­dial, dacă pot să mă exprim astfel, şi ca nu mai este cazul sa ne aşteptăm

la un edem al glotei şi la alte asemenea complicaţii ticăloase; în

felul

acesta va fi scutit de multe şicane. Inima cedează repede şi cu atît m^al bine pentru el, cu atît mai bine pentru noi, deoarece în felul acesta m putem îndeplini întreagă datorie cu o seringa de camfor, fără riscul p^r mare sa-l mai expunem la alte complicaţii prelungite. Cînd 1 ^se apropia sfîrşitul, va dormi mult şi va avea visuri plăcute, acest lu^c cred ca vi-l pot garanta, şi dacă, în chiar ultima clipă, nu va prea do totuşi va avea o moarte rapida şi fără dureri, iar el nici n-o sa se chisească, va rog fiţi încredinţată. în definitiv, aproape totdeauna ^ întîmplâ aşa. Cunosc moartea, sînt unul din vechii ei slujitori şi credeţi ^ că o supraestimăm. Pot să vă asigur că e aproape un fleac. Căci ce

MUNTELE VRĂJIT 595

numite împrejurări precede acestei clipe, adică nesfîrşitele sfîşieri,

acestea nu le poţi socoti că fac parte din moarte, întrucît sînt o

stiune vie care poate duce către viaţă şi sănătate. Dar despre moarte

. _gnj _care s-ar întoarce din ea n-ar fi în stare sâ ne povestească în

jgvăr ceva, cît de puţin, deoarece n-a trâit-o şi n-a văzut-o. Ieşim din

znâ şi ne întoarcem în beznă, iar între aceste două clipe există

"mtîrnplări trăite, însă, de fapt, noi nu trăim nici începutul şi nici sfîrşitul,

nici naşterea şi nici moartea, căci nici una n-are un caracter subiectiv, iar

_ca fenomene în sine aparţin numai vastului domeniu al lumii obiective,

iată cum stau lucrurile în această privinţă.

într-un asemenea stil şi mod înţelegea consilierul aulic sa consoleze. Să nădăjduim că înţeleptei doamne Ziemssen vorbele lui îi făcură cît de cît bine; în ceea ce priveşte asigurările lui, ele se adeveriră întocmai. Epuizat, Joachim dormi ore întregi în ultimele zile, visă ceea ce îi era drag sâ viseze, adică văzu, presupunem noi, în visurile lui, sensul mtlităriei şi scene din viaţa militară; iar atunci cînd se trezea şi era între­bat cum se simte, răspundea mereu, deşi confuz, că se simţea bine şi fericit - măcar că aproape nu mai avea puls şi sfîrşise prin ă nu mai simţi nici înţepătura injecţiei, câci trupul îi devenise complet insensibil, încît ai fi putut sâ-l arzi şi sâ-l ciupeşti, deoarece toate acestea nu l-ar mai fi atins pe bunul Joachim.

Totuşi, de la sosirea mamei se produseseră în el anumite schimbări mari. Cum, pe de o parte, îi venea greu să se bărbierească, astfel că n-o mai făcuse de vreo opt sau zece zile, şi cum, pe de altă parte, avea o barbă foarte aspră, chipul că de ceară, cu ochii blînzi, era încadrat de o oarbă măre şi neagră — de o barbă de războinic, aşa cum şi-o lăsa sa rească soldaţii pe cîmpul de luptă, şi care, după părerea tuturor, îi ^ea ° frumuseţe virilă. Da, din pricina acestei bărbi, din tînăr cum eră. ^aclUm devenise deodată un bărbat în vîrstâ şi, fără îndoiala, nu numai ontâei. Adevărul eră că trăia rapid, ca un mecanism de orologiu care ^aPârâ, sărind vâl-vîrtej, în galop, vîrstele ce nu-i mai erau îngăduite atingă în timp, iăr în cuprinsul ultimelor douăzeci şi patru de ore ^ese un moşneag. Din cauza slăbirii inimii, faţă i se umflase, fapt aaau lui Hans Castorp impresia că moartea trebuia să fie cel puţin °rt foarte greu, cu toate ca Joachim, datorită multor colapsuri şi ^ale cunoştinţei, nu părea să-şi fi dat seama. De fapt, cele mai ^erau buzele, iar uscăciunea şi irităţia din interiorul gurii con-^In mod vădit sâ-I facă pe Joachim să se exprime mormaind ca

^e

596

THOMAS MANN

un moşneag foarte bâtrîn; şi din cauza acestei jene se enerva; daca n fi fost sîcîiala aceasta, spunea el bîlbîindu-se, totul ar fi minunat cînd aşa, era o blestemata plictiseala.

Ce înţelegea el cînd spunea ca „totul ar fi minunat", nu reieşea eh limpede — tendinţa spre echivoc a înseşi stării lui se vadea într-un eh uimitor şi nu o data spusese lucruri cu doua înţelesuri, parînd ca-şi d_a ca nu-şi da seama, iar o data, scuturat ca de un fior al nimicirii, declara clatinînd din cap cu o uşoara mîhnire, ca: niciodată nu s-a simţit aşa de rau.

Apoi comportarea lui deveni distanta, severa, inaccesibila şi chiar nepoliticoasa; nu-l mai atingea nici o nălucire, nu mai primea nici un paleativ şi nici nu mai răspundea la întrebări, ci privea drept înainte, cu un aer absent. Mai ales după ce tînarul pastor — pe care Luise Ziemssen trimisese sa-l cheme, şi care, spre marea părere de rau a lui Hans Castorp nu purta guler scrobit, ci un simplu guleraş - se rugă împreuna cu el, atitudinea lui capata o notă solemna şi nu-şi mai exprima dorinţele decît sub forma unor ordine scurte.

La ora şase dupa-amiaza se apuca sa facă un lucru bizar: trecu de mai multe ori cu mîna dreapta, la a cărei încheietura avea brăţara mica de aur, prin dreptul şoldului, apoi o ridica puţin şi o aduse spre el, pe cuvertura, cu un gest cu care parca ar fi vrut sa zgîrie ori sa rîcîie ceva, sau ca şi cum ar fi cules şi adunat ceva.

La ora şapte muri — Alfreda Schildknecht era pe coridor, astfel ca numai mama şi vărul lui au fost de faţa. Se prăbuşi în pat şi porunci scurt să fie ridicat. în timp ce doamna Ziemssen se supunea acestui ordin, înlănţuind cu braţele umerii fiului, el spuse grăbit ca trebuie sa redacteze imediat o cerere pentru prelungirea concediului şi, în vreme ce rostea aceste cuvinte, „moartea rapida" se împlini — fiind observata de Hans Castorp cu toata cucernicia, la lumina micii lămpi de la capăt'^l-voalata cu roşu. Dădu ochii peste cap, încordarea inconştienta trasaturilor dispăru, umflătură penibila a buzelor dispăru şi ea aproap brusc, iar chipul mut al lui Joachim al nostru îşi recapătă frumuşei tinereţii virile. Se sfîrşise.

Cum Luise Ziemssen se întorsese cu spatele, plîngînd în h°ⁿ Hans Castorp a fost acela care, cu vîrful inelarului, închise pl^e0 " celui care nici nu mai respira, nici nu mai mişca, şi tot el a iosi care-i împreuna uşor mîinile pe cuvertura. Apoi se ridica şi el Ş' P

lasînd sa-i curgă pe obraji lacrimile care arsesera atît de tare

o

MUNTELE VRÂJIT 597

rului englez, această licoare limpede care curge atît de abundent,

He amarnic şi în fiecare clipa, pretutindeni în lume, aşa încît văilor

întului li s-a dat un nume poetic care reaminteşte de acest produs

1 alin şi ^{sarat a}" ^unor glande, stors din trupul nostru de zdruncinarea

rvoasă a unei dureri care ne străpunge, fie ca e o durere fizica, fie ca e

durere morală. Iar Hans Castorp mai ştia ca acest lichid conţine şi

puţină mucină şi albumina.

Consilierul aulic veni, anunţat de sora Bertha. Ieşise din camera abia de o jumătate de ora, căci îi mai făcuse muribundului o injecţie cu cam­for astfel că nu scăpase decît clipa „morţii rapide".

_ Mda, iată unul care a isprăvit, spuse el simplu, sculîndu-se în picioare şi ridicînd stetoscopul de pe pieptul liniştit al lui Joachim. Strînse mîinile celor două rude făcîndu-le cîte un semn din cap. Apoi, mai stătu o clipă cu ei, privind chipul nemişcat al lui Joachim, încadrat de o barbă de războinic. Tînar nebun, ştrengar cutezător, spuse el privind peste umăr chipul senin al celui care se odihnea. A vrut să forfeze lucrurile, înţelegeţi - fireşte, acolo, jos, serviciul lui n-a fost decît constrîngere şi violenţă — el şi-a făcut serviciul în timp ce febricita, îl îndeplinea oricum şi orice s-ar fi întîmplat. L-a chemat cîmpul de onoare, mă-nţelegeţi, iar dezertorul a şters-o spre cîmpul de onoare. Dar onoarea a fost pentru el moartea, şi moartea — puteţi sa interpretaţi lucrurile cum doriţi — a spus acum, cu siguranţa: „Am onoarea! Copi­landru nebun, ştrengar nebun". Şi pleca, mare şi încovoiat, cu ceafa lui proeminentă.

Transportarea lui Joachim în oraşul natal era un lucru hotarît, iar

casaBerghof se ocupa cu tot ce părea necesar, decent şi la moda. Mama

§i varul nu avură nici o bătaie de cap. A doua zi, purtînd cămaşa de

^{ase cu} manşete, printre florile raspîndite pe cuvertura, odihnindu-se

■o lumina mată şi alburie, Joachim devenise încă şi mai frumos decît

ediat după moarte. Acum, orice urma de chin îi dispăruse de pe chip;

^etat, căpătase forma lui liniştită cea mai pura. Parul negru şi uşor

^at îi cădea pe fruntea netedă şi gălbuie, care părea plămădită dintr-o

^{e no}bila şi delicata, ceva între ceara şi marmura, iar în barbă, de

^enea creaţă, buzele se arcuiau pline şi mîndre. Un coif antic i s-ar fi

acestui cap, aşa cum remarcară mai mulţi vizitatori veniţi sa-şi

^Iaramasbun.

fu* ^^na Stohr plînse cu însufleţire, cînd văzu ce devenise acela care ^Usese Joachim.

598

THOMAS MANN

— Un erou, un erou! striga ea de mai multe ori şi declara ca treb ' neapărat sa i se cînte la înmormîntare simfonia „Erotica" de Beethov

- Dar tăceţi o data! îi şuiera Settembrini care se găsea lînga ea s" aflau împreuna în camera, iar el era vădit emoţionat. îl arata vizitatorii cu amîndoua mîinile pe Joachim, îndemnîndu-i sa-l jelească. Un m vanotto tanto simpatice tanto stimabile! exclama el de mai multe ori

Naphta nu se putu abţine, pastrîndu-şi atitudinea meditativa şi f_ara sa-l privească pe italian, sa nu spună cu o voce adînca şi muşcătoare-

- Sînt fericit sa vad ca. în afara Libertăţii şi a Progresului, mai aveţi şi un simţ al lucrurilor serioase.

Settembrini o înghiţi. Poate ca avea conştiinţa unei superiorităţi a poziţiei lui Naphta asupra sa, superioritate, evident, trecătoare, datorata numai împrejurărilor; dar poate ca tocmai aceasta superioritate de o clipa a adversarului încerca el s-o echilibreze prin însufleţirea cu care-şi manifesta regretele — facîndu-l sa tacă chiar şi atunci cînd Leo Naphta, folosindu-se de avantajele trecătoare ale poziţiei lui, observa cu un ton tăios şi sentenţios:

— Eroarea literaturii dăinuieşte în faptul de a crede ca numai spiritul te face cuviincios. Mai curînd contrariul este adevărat. Nu exista buna-cuviinţa decît acolo unde nu există deloc spirit.

„Haide, gîndi Hans Castorp, iată încă un verdict de oracol antic! Şi daca mai strîngi şi buzele după ce V-ai rostit, pentru moment poţi chiar sa intimidezi..."

Dupa-amiaza sosi sicriul de plumb. Un om care venise o data cu el dădu sa se înţeleagă ca numai lui singur îi revenea rolul de a-l aşeza pe Joachim în acest somptuos culcuş împodobit cu inele şi capete de Ier. era o ruda a antreprenorului de pompe funebre căruia i se adresaseră, îmbrăcat în negru, cu un fel de redingota scurta, şi care purta la mîna im de om din popor o verigheta al cărui cerc galben era oarecum încrustat în carne, adică adînc, aproape scufundat. Te simţeai ispitit sa crezi c din costumul lui de gala se raspîndea un miros de cadavru, ceea ce n era decît o prejudecata. Totuşi, acest om manifesta pretenţia lui de sp cialist, potrivit căreia lucrul trebuia făcut îndărătul culiselor, întrucit se cuvenea sa araţi supravieţuitorilor decît imagini pioase şi înaltatoar • fapt care trezi neîncrederea lui Hans Castorp, astfel ca voi sa-i satis specialistului dorinţa. O hotărî, aşadar, pe doamna Ziemssen sa iasă camera, însă el nu se lasă înduplecat prin nici un fel de