Muntele vrăjit expunere premergătoare

I

P^^{an ce} suna subţire asemenea unui clavecin. Din cufăraşul

^ai»ent de ^agij. _Car

trepida încetişor ieşeau sunete de clopot, glisanduri de harpe, -a a * ^roP°^te de tobe. în sfîrşit, se cînta şi muzică de dans. Existau in ge_nui ^atUnci cîteva bucăţi dintr-o anume muzica, recent importata, ^{lc a}' unui cabaret de port: tangoul, destinat sa transforme

712

THOMAS MANN

valsul vienez într-un dans străvechi. Două perechi, care cunoşteau moda, se produseră pe covor. Behrens se retrăsese, după ce recom " sa nu se folosească acul decit o singura data şi sa se mînuiasca ci' „cum ai umbla cu oua proaspete". Hans Castorp avu grija de aparat *

De ce tocmai el? Faptul veni de la sine. Scurt şi cu voce domo îndepărtase pe cei care, după plecarea consilierului aulic, ar fi voit ocupe de schimbarea acului şi a discurilor, de conectarea şi deco tarea curentului. „Lasaţi-ma pe mine!" spusese el, dîndu-i la o parte ' ei, indiferenţi, îi cedaseră locul, mai întîi fiindcă făcea impresia ca pricepe de mai multa vreme şi apoi pentru ca îi interesa mai puţin sa fi_e utili sursei de plăceri şi preferau să se dispenseze comod şi fara raspun dere de un efort, atîta vreme cît aceasta treaba nu-i plictisea.

Nu tot astfel se petreceau lucrurile cu Hans Castorp. în vreme ce consilierul aulic prezenta celor de faţa noua achiziţie, el stătuse liniştit, în fundul odăii, fara sa se bucure, fara sa aplaude, dar urmărind fiecare bucata cu o atenţie încordata, rasucindu-şi cu doua degete, conform obi­ceiului, una din sprîncene. Prada unei oarecare agitaţii, îşi schimbase de mai multe ori locul, se retrase în biblioteca pentru a asculta de la dis­tanţa şi, cu mîinile la spate, cu expresia preocupata, sfîrşise prin a se opri lînga Behrens, cu ochii aţintiţi spre cufaraş, urmărind manipularea foarte uşoara a aparatului. Ceva îi spunea: „Stai! Atenţie! E un eveni­ment epocal! S-a întîmplat ceva cu tine". Se simţea însufleţit de presen­timentul foarte precis al unei pasiuni, al unei încîntari, şi al unei iubiri viitoare. Un tînar oarecare de la şes, pe care săgeata dragostei îl loveşte drept în inima, la cea dinţii privire aruncată unei fete, nu încearcă alte sentimente. Interveni un fel de gelozie care-i dicta imediat lui Han Castorp ce anume trebuia sa facă. Proprietate comuna? Curiozitate indiferenta nu are nici dreptul, nici puterea sa posede. „Lasaţi-m^a V mine!" spusese el printre dinţi şi toţi se supuseră. Mai dansară înc vreme după bucăţile uşoare pe care le prezenta el, mai cerura o t> de canto, un duet de opera, barcarola din Povestirile lui Hoffm^an

le încînta urechile, iar cînd Hans Castorp închise capacul, plecar

A A^s'^a fie la cura de odihna, fie sa se culce uşor surescitaţi şi flecarino- ^

dorea. Ceilalţi lasara totul la întîmplare, cutiile de ace ^

albumele şi discurile împrăştiate. Aşa le era felul! Se prefăcu ca ^ cu ei, dar îi paraşi pe ascuns, în dreptul scării, se întoarse închise toate uşile şi ramase jumătate din noapte, profund absor ^ Se familiariza cu noua achiziţie. Examina, fara sa n^{e s} ^jn comoara de discuri, conţinutul albumelor grele. Erau douaspr

MUNTELE VRĂJIT

713

- formate, conţinînd fiecare cîte douăsprezece discuri; şi cum multe este placi negre, gravate concentric, aveau doua feţe — nu numai

pentru

că unele bucăţi erau imprimate pe discul întreg, ci şi pentru ca un

număr de placi aveau doua bucăţi diferite — descoperi un domeniu f umoase posibilităţi pe care cu greu îl puteai cuprinde din capul lui şi ^{a caru}' bogăţie te tulbura. îşi cînta vreo douăzeci şi cinci de _caţi folosindu-se de ace cu surdina, ca să nu-i supere pe ceilalţi şi sa deranjeze în plina noapte — dar asta era abia a opta parte din ceea ce i oferea din belşug şi-l îmbia la încercări ispititoare. Pentru moment se mulţumi să parcurgă titlurile, sa încerce, din timp în timp, cîte una din acele imprimări circulare şi mute, punîndu-le pe gramofon ca sa-l facă sa răsune. Privite cu ochiul liber, aceste discuri de ebonită nu prezentau alta deosebire între ele decît prin etichetele colorate — prin nimic altceva. Unul semăna cu celalalt, fiind acoperit în întregime, sau aproape în întregime, de cercuri concentrice; şi totuşi, traseul fin al acestor linii conţinea întreaga muzica ce se putea închipui, inspiraţiile cele mai fericite din toate ungherele sufletului, în interpretări de mîna întîi.

Existau aici numeroase uverturi şi cadenţe aparţinînd universului simfoniei sublime, cîntate de orchestre faimoase, iar numele dirijorilor era specificat pe fiecare disc. Apoi, o serie întreaga de arii, executate cu acompaniament de pian, de mari cîntareţi de opera, dintre care unele erau produsul conştient şi înalt al unei arte personale, altele simple cintece populare, iar altele, în sfîrşit, se aflau oarecum între aceste doua genuri, în sensul ca, deşi compuse cu o arta savanta, erau simţite şi cre­ate în spiritul şi după inima poporului, cu o autentica şi adînca pietate; estea din urmă erau, aşadar, cîntece populare artificiale, daca le putem Pune astfel, fără a intenţiona sa le atenuam ardoarea prin acest epitet de ". ^{X ICla}l"; era una, în special, pe care Hans Castorp o ştia din copilărie ^{eia u} dăruia, acum, o dragoste plina de componente misterioase, Pre care vom mai vorbi. Ce se mai găsea încă sau, mai bine zis, ce gâsea? In primul rînd, un număr infinit de opere. Un cor de cîntareţi diţ». celebre din diferite ţâri, acompaniat în surdina de o orchestra

sc_en ~ ' ^mterpreta' P^rin darul divin al vocilor cultivate, arii şi duete, 'eatrni ■ ^ °^{are re}P^rezentau regiunile şi epocile cele mai diverse ale pa_s;_On ^{lnc: dm} sfera de frumuseţi meridionale, generos şi frivol ^cînd h ^otO(l^ata, din lumea populara germana, cînd ştrengăreasca şi

atîf? o ^lca' din opera mare franceza şi din opera comica. Numai

* » nu i f™¹ - ■ ^cVart_ete . ^{C1 ven}eau după aceea discurile cu muzica de camera,

^Oun S l

^Oun

solouri de vioară, de violoncel şi de flaut, arii de con-

714

THOMAS MANN

ec_Uo mici

cert cu acompaniament de vioară sau de flaut, bucăţi de pian sol sa mai vorbim de simplele divertismente şi cuplete, sau de discuţii destinaţie mai obişnuită şi pe care se înregistraseră melodiile uno orchestre de dans, pentru care era necesar un ac mai dur.

Hans Castorp cerceta şi făcea ordine în toate aceste discuri cî du-le pe unele, manevrînd singur instrumentul care le trezea la o ' sonoră. Cu capul înfierbîntat se duse să se culce la o oră tot atît de t" " ca şi după primul banchet de vesela şi frăţeasca amintire, organizat d Pieter Peeperkorn, iar între două şi şapte visă cufâraşul magic. Vedea î vis, învîrtindu-se discul mobil în jurul axului său, însă atît de rapid încît devenea invizibil şi tăcut într-o mişcare ce nu consta numai dintr-n rotire vertiginoasă, ci şi dintr-un fel de ondulare laterala foarte aparte prin care cotul articulat care susţinea acul suferea o vibraţie elastică şi aproape respiratorie — foarte potrivita, rog a mi se da crezare, pentru a reda vibrato şi portamento al instrumentelor de coarde şi al vocii omeneşti. Dar rămînea de neînţeles, atît în vis, cît şi în stare de veghe, cum era cu putinţă — urmărind o linie fină cît un fir de pâr, deasupra unei cutii de rezonanţa — ca prin simpla vibraţie a unei diafragme să ai reproducerea bogatei compoziţii de elemente sonore care umpleau în vis urechile tînărului adormit.

în zori se întoarse în salon, încă înainte de ora primei gustări şi, stînd pe scaun, cu mîinile împreunate, ascultă ce se cînta în lădiţă de către un minunat bariton cu acompaniament de harpa, anume aria: „Şi de mă uit în cercu-acestei nobile-adunari..." Harpa avea un sunet perfect natural, ladiţa reda un cîntec de harpa autentic şi deloc redus, concomitent cu vocea omeneasca ce creştea respirînd şi articulînd — lucru într-adevar uimitor. Şi nu exista nimic mai duios pe lume decît duetul dintr-o ope italieneasca pe care Hans Castorp şi-o puse mai tîrziu - decît acea intimitate umila şi pasionată dintre tenorul de renume mondial c figura atît de des în albume, şi o micuţă soprana suava şi transparen sticla - decît aria Dammi ii braccio, mia piccina şi decît mica simplă, dulce şi de un flux melodic neîntrerupt, cu care ea îi r^asP j

Hans Castorp tresări cînd uşa se deschise în spatele lui. Era ^ consilierul aulic care venea sa facă o mica inspecţie; cu halatul şi stetoscopul ieşindu-i din buzunar, rămase o clipă în picioare, c ^ pe clanţa, şi-şi salută învăţăcelul cu o mişcare din cap. El raspu ^ ^ umăr acestui gest, după care chipul şefului, cu obrazul său al ^_s mustaţa zbîrlitâ, dispăru în spatele uşii care se închidea.

MUNTELE VRĂJIT 715 se dedică din nou micului sau cuplu de îndrăgostiţi, nevăzut şi

Mai tîrziu, în cursul zilei, după dejun, după cina, îşi făcură apariţia ■ _te ascultători, un public care se reînnoia mereu daca nu-l consi- l îi ca fâcînd parte din acest public ci1 socoteai ca pe cel

' pe

el însuşi ca fâcînd parte din acest public, ci-l socoteai ca pe cel

distribuia desfătările muzicale. Personal, era înclinat sa-şi acorde t rol iar pacienţii îl lăsară în pace, în sensul că ramaseră ca la - eput, într-o muta admiraţie a faptului că el se transformase într-un . ■ _atţ_t (j_e hotărît în paznicul şi administratorul acestei instituţii publice. Nu-i costa nimic pe aceşti oameni; căci, cu toată încîntarea lor superfi­cială în faţa idolului melodios care te îmbăta de cîntec şi de strălucire, adică atunci cînd vreo încîntatoare voce se revărsa în cantilene şi în sublima artă a pasiunii — aşadar, cu tot extazul lor manifestat cu voce tare, erau lipsiţi de pasiune şi, deci, foarte dispuşi să lase grija aparatului în seama oricui ar fi vrut să şi-o asume. Hans Castorp era acela care veghea asupra comorii de discuri, care consemna conţinutul albumelor în interiorul copertei fiecăreia, aşa încît să poţi avea imediat la îndemînă bucata cerută şi tot el era acela care manevra instrumentul: a şi fost văzut, foarte curînd, manipulînd aparatul cu mişcări rutinate, precise şi delicate. în adevăr, ce-ar fi făcut ceilalţi? Ar fi stricat discurile, folosind ace uzate, le-ar fi uitat împrăştiate pe scaune, fără învelitori, ar fi făcut farse stupide cu gramofonul, lâsînd să cînte o nobila bucata cu viteza şi tonul de o sută zece turaţii sau aşezînd acul la punctul zero pentru a pro­duce un şuierat isteric ori gemete înfundate. Făcuseră, de altfel, toate aceste necuviinţe. Erau bolnavi, dar grosolani. Şi iată de ce, după un ^mP, Hans Castorp vîrî pur şi simplu în buzunar cheia dulapului care smea discurile şi acele, aşa încît toţi erau siliţi să-l cheme cînd doreau ^sa K se cînte ceva.

oaptea tîrziu, după reuniunea de seară şi după plecarea tuturor, momentul sau cel mai prielnic. Atunci ramînea în salon sau se k ^ea Pe furiş şi-şi cînta muzica, singur, pîna în adîncul nopţii. Nu se _to ^{ca Va} tulbura liniştea casei, căci întinderea muzicii sale de fan-tiai • ^ovedise a fi foarte redusă: cu cît vibraţiile produceau efecte ' °^{are în a}P^roPi^{erea sur}sei, cu atît cînd te depărtai păleau mai

^rePed

^cu ° P^utere numai aparentă, ca tot ce este fantomatic.

toans r P p,

Pr₀₍j_u .. ^OrP ^era singur între cei patru pereţi - cu minunile ladiţei, cu ^acestuj ^C °"^{toare a}'^e acestui mic sicriu tăiat în lemn de vioară, ale ^c templu negru şi mat, stăruind la uşiţa cu doua canaturi, în

716

THOMAS MANN

faţa căreia îşi aşezase scaunul, şi cu mîinile împreunate umar, cu gura întredeschisa, se lăsa învăluit de armonie.

Nu vedea cîntareţii şi cîntâreţele pe care-i asculta, forma I

neasca era în America, la Milano, la Viena, la Petersbure - nnn ^e

• , j- • ^naen-av_ea

decît sa ramîna, căci ceea ce era mai bun dm ei era vocea si m

> ?* ci aprecia

aceasta purificare sau aceasta abstracţie care se dovedea sufici perceptibila simţurilor pentru a-i îngădui sa exercite un control corect, îndepartînd toate neajunsurile unei prea mari apropieri n nale, mai ales cînd era vorba de compatrioţi, de germani. Distingea p fect pronunţia, dialectul şi originea exacta a artistului; caracterul voc" ^-i informa asupra calităţii sufleteşti a fiecăruia, iar nivelul lor de inteli genţâ se vadea prin felul în care utilizau posibilităţile unui efect sau dimpotrivă, le neglijau. Hans Castorp se necăjea cînd îi auzea exe-cutîndu-şi prost ariile. Suferea de asemenea şi-şi muşca buzele de necaz cînd reproducerea tehnica prezenta imperfecţiuni, şi stătea ca pe cărbuni aprinşi cînd, în desfăşurarea unui disc de multe ori cîntat, o melodie devenea ţipătoare sau aspra, ceea ce era adesea cazul cu vocile femi­nine, atît de vulnerabile. Dar îndura toate aceste lucruri, căci dragostea trebuie sa ştie sa sufere. Uneori se apleca deasupra instrumentului, a dis­cului care se învîrtea, respirînd ca dintr-un buchet de liliac, cu capul cufundat într-un nor de sunete; sau ramînea în picioare, în faţa ladiţei deschise, gustînd suprema plăcere pe care o are dirijorul ce indica unui suflător, cu un gest al mîinii, clipa cînd trebuie să atace. Avea în colecţie discurile sale preferate, cîteva melodii vocale şi instrumentale pe care nu se satura niciodată sa le asculte. Vom avea grija sa le citam m^al departe.

Un mic număr de discuri prezentau scenele finale dintr-o oper maiestuoasa, cu revărsări de geniu melodios, a unui mare comp^a de-al lui Settembrini, o opera pe care batrînul maestru al muzici^ ^r matice meridionale o compusese la comanda unui suveran orien' doua jumătate a secolului trecut, pentru o împrejurare solemn ocazia inaugurării unui monument destinat apropierii dintre P°P ^ Hans Castorp ştia, aproximativ, despre ce era vorba, cunoşte^a ^ mari soarta lui Radames, a lui Amneris şi a Aidei care cîntau pen italieneşte, din lădiţa, astfel că înţelegea destul de bine ceea ce ci ^ incomparabilul tenor, altista princiară, cu acea splendida schi© _t timbru în registrul mediu, şi soprana cu voce argintie - ^nu , _tujui chiar tot, ci numai cîte un cuvînt, din cînd în cînd, datorita a» _ţl

că ştia povestea, cît şi simpatiei sale pentru acea poveste-

tal in a cu ,are

MUNTELE VRĂJIT

717

iţă bunăvoinţei afectuoase care creştea pe măsura ce-şi cînta cele

¹¹¹ cinci discuri, şi care aproape ca se transformase într-un senti-

patru sa

Lnt de dragoste.

Mai întîi, Radames şi Amneris aveau o explicaţie: principesa porun-a fie adus în faţa ei captivul, acela pe care-l iubea şi dorea cu înfri-e sâ-l scape de la moarte, pentru ea, deşi el îşi renegase patria şi

area din iubire pentru o sclava barbară — cu toate ca, aşa cum afirma, ■ străfundul inimii onoarea rămăsese neatinsa". Dar aceasta integritate " terioara, în ciuda gravei sale greşeli, nu-i folosea la nimic, căci crima videnta îl dăduse pe mîna tribunalului sacru căruia orice sentiment uman îi era străin şi care n-ar fi avut, cu siguranţa, nici un fel de mila faţă de el, în afara de cazul cînd s-ar fi hotarît în ultima instanţa sa se lepede de iubirea pentru sclavă şi sa se arunce în braţele regeştii altiste care, din punct de vedere pur auditiv, o merita din plin. Amneris lupta din toate puterile pentru tenorul cu o voce atît de armonioasa, dar orbit şi răpit vieţii într-un mod atît de tragic, şi care cînta mereu-mereu: „Nu pot" şi „în zadar!" — „Asculta-mă încă o dată, renunţa la ea!" — „în zadar!" O orbire de moarte şi cea mai arzătoare dintre durerile dragostei se îmbinau într-un duet de o extraordinară frumuseţe, însă care nu îngăduia nici o nădejde. Amneris însoţea cu strigătele ei de durere sentinţa tribunalului sacru, pronunţata cu răsunete surde în străfunduri înfricoşătoare, dar de care nefericitul Radames nici nu se sinchisea.

>,Radames, Radames", cînta stăruitor marele preot, şi folosindu-se de cuvinte cumplit de violente îl făcea răspunzător de crima sa de trădare.

>,Disculpă-te", porunceau toţi preoţii în cor.

Şi cum marele preot arata ca Radames tace, toţi, în unanimitate, cu ^v°ci cavernoase, trăgeau concluzia trădării.

"Kadames, Radames, relua marele preot. Ai părăsit cîmpul de lupta ^maintea bătăliei!"

₀ " ^lsculpă-te!" relua corul. „Vedeţi, tace", constata pentru a doua vin ^C°^nducatorul dezbaterilor, luînd o atitudine categorica împotriva dat ^lar ^^{n ace}' ^moment toate vocile judecătorilor se uniră, de

aceasta, în verdictul: „Trădare!"

"Kadameci ^■"' <« ■ •

acn,,» Kadames! se auzea pentru a treia oara necruţătorul

Ctitor X" • •>Di_Sc ' "i'~^ai călcat jurămîntul faţa de patrie, de onoare şi de rege".

^Ulîtia s' " ⁶ ' ^rasuna din nou corul. „Trădare!" recunoştea, în cele din spaimă, tribunalul preoţilor după ce i se atrăsese atenţia ca _a . P^astra o muţenie totala. Inevitabilul avea deci sa se îndepli-^c°rul, ale cărui voci erau, de la început, de acord, avea sa

718

THOMAS MANN

anunţe nefericitului că va muri de moartea blestemaţilor, ca va f

de viu în rnormînt, sub templul divinităţii mînioăse. "

De bine de râu, trebuia sa-ţi închipui singur mînia lui Amneri de această cruzime clericală, căci imprimarea pe disc se oprea a' ' ■ Hans Castorp se văzu silit să-l schimbe, ceea ce făcu cu gesturi ta precise şi cu ochii aplecaţi, iar cînd se aşeză din nou sa asculte ■ ultima scenă a dramei, duetul final al lui Radames cu Aida, cîntat rf fundul mormîntului subpămîntean, în timp ce deasupra capetelor I preoţii fanatici şi cruzi îşi celebrau cultul şi înălţau braţele, psalmodiind melodie monotonă şi surdă... „Tu... in queste tomba?" izbucnea însna' mîntată vocea nespus de seducătoare, totodată blîndă şi eroică, a lui Rădames înspăimîntat şi uluit... Da, iubita îl însoţise, de dragul ei îşi pierduse viaţa şi onoarea, iar ea îl aşteptase aici pentru a se lasă zidita împreună cu el, pentru a muri cu el, şi melodiile pe care le alternau cu această ocazie — întrerupte uneori de surda rumoare a ceremoniei ce se desfăşura deasupra capetelor lor, sau cu care se contopeau - erau cîntece care, în realitate, îl mişcară pe ascultătorul singuratic şi nocturn pînăîn adîncul sufletului; atît din pricina situaţiei sale cît şi a exprimării muzi­cale. Era vorba de cer în aceste cîntece, dar ele înseşi erau cereşti şi cîntate dumnezeieşte. Linia melodica urmărită mereu de vocile lui Radames şi Aida, izolate sau împreună, această curbă simplă şi fericit aleasă — care, şerpuind în jurul tonicii şi ă dominantei, urca de la tonica îndelung prelungită cu un semiton înaintea octavei şi, după o întllnite fugară cu aceasta, se înapoia către chintă — părea ascultătorului cea mai minunată dintre desfătările pe care le cunoscuse vreodată. Ar fi fost insa mult mai puţin entuziasmat de sunete dacă n-ar fi existat situaţia eroilor care-i sensibilizau sufletul în faţa emoţiei ce se desprindea. Era atît o^e frumos că Aida găsise drumul pîna la Radames cel pierdut, pentru a-ş uni pe vecie, în mormînt, soarta sa cu a lui! Pe bună dreptate co damnatul se împotrivea sacrificării unei vieţi ătît de încîntătoare, o îndrăgostitul şi deznădăjduitul său ,JVo, no! troppo sei bella" se sirni farmecul de care era cuprins în faţa acestei uniri, în pragul morţiş fiinţa despre care credea că n-avea s-o mai vadă niciodată, i^ar

Castorp nu avea nevoie de nici un efort de imaginaţie pentru a

Hans

simţi p^er'

fect acest farmec, această recunoştinţă. Dăr ceea ce resimţea-înţelegea şi ceea ce-l încînta mai mult decît orice — în ^tl!IlP ..^_e mîinile împreunate, privea spre micul oblon negru dintre s 1 e ^.. căruia înfloreau toate acestea - era perfecţiunea triumfătoare a ^ a artei, a sufletului omenesc, înalta şi inegalabila sublimare prin

MUNTELE VRĂJIT

719

r mirată urîţenia vulgară a realităţii. Era suficient să-şi închipuie cu He" _ . . ....

rece ceea ce se petrecea acolo. Doi oameni îngropaţi de vn, cu

jjj plini de aer viciat, aveau să piară aici, împreună sau, chiar şi l i f

j p

■ _rju unul după celalalt, devoraţi de foame, după care descom-_rea urma să efectueze în trupurile lor un proces dezgustător, pînâ ce

sînge plâm'

mai pune:

- _schelete aveau să se odihnească în criptă, fiecăruia dintre ele fiin-

i perfect indiferent şi devenind complet nesimţitor faţă de faptul că afla singur sau în tovărăşia celuilalt. Astfel se prezenta aspectul real ' obiectiv al lucrurilor, o latură a acestor lucruri de care idealismul nimii nu ţinea deloc seama şi pe care spiritul frumosului şi al muzicii le lăsa triumfător în umbră. Pentru inimile lui Radames şi Aida, adevărata soartă care-i ameninţa era inexistentă în operă. Vocile lor se avîntau cu beatitudine la unison, încredinţînd auditoriul ca în faţa lor se deschidea cerul şi că-i scălda lumina veşniciei. Puterea mîngîietoare a acestei sub­limări îi făcea un bine imens ascultătorului nostru şi contribuia într~o mare măsură sâ-l lege din ce în ce mai mult de aceasta operă ce făcea parte din programul său obişnuit.

Luase obiceiul să se reculeagă după aceste spaime şi extazuri şi sa asculte o bucată muzicală scurtă dar de un farmec concentrat, cu un conţinut mult mai paşnic decît precedenta, o idilă, însă o idila rafinată, zugrăvită şi realizată cu mijloacele totodată discrete şi complicate ale artei celei mai moderne. Era o bucată instrumentală, farâ voce, un pre­ludiu simfonic de origine franceză, executat cu un aparat orchestral relativ simplu în comparaţie cu posibilităţile epocii, dar scăldat de toate flu­idele unei savante şi moderne tehnici sonore şi subtil destinată să prindă sunetul într-o plasă de vise.

Visul pe care şi-l urzea Hans Castorp ascultînd această bucată era ^urmâtorul: se afla, culcat pe spate, într-o poiană însorită şi presărată cu °ri ^înstelate, de toate culorile; stătea cu capul pe o movilita, cu un >^c'or îndoit şi cu celălalt încrucişat peste primul - şi aici se cuvine să gam că picioarele pe care şi le încrucişa erau de ţap. Degetele îi .. ^au - numai pentru propria sa desfătare, întrucît singurătatea ^ u era totală - de-a lungul unui fluieraş de lemn pe care-l ţinea între k ' ⁿ clarinet sau un flaut mic, din care scotea sunete calme şi naza-icfre ^uP^a altul, la întîmplare şi totuşi într-un ansamblu perfect, iar ^zet indolent urca spre cerul albastru sub care frunzele subţiri şi mate de vînt, ale cîtorva mesteceni şi frasini, străluceau în

abi_{a m} ,^{ar aces}t cîntec simplu, monoton şi contemplativ, nepăsător şi

vreme singura voce a singurătăţii.

^meU)dic, nu rămînea multă

" 'I

II¹

720

THOMAS MANN

Bîzîitul gîzelor deasupra ierbii, în aerul cald şi văratic, soarele ■ vîntul suav, unduirea creştetelor de copaci, sclipirile frunzişului j ^SU5l> pace uşor legănată a verii din jurul lui se prefacuserâ într-un am ^ sunete care dădea un sens armonios şi de o surprinzătoare noutat vului său cîntec din fluier. Acompaniamentul simfonic se pierdea şi nu se mai auzea, dar Hans Castorp, cel cu picioarele de ţap, cont' sa cînte din fluier şi trezea din nou, prin naiva monotonie a cînte sau, magia sonoră şi colorată a naturii care, după o noua întrerun sfîrşea prin a-şi desfăşura o clipă, depâşindu-se pe ea însăşi, întrea plinătate imaginabila ţinută pînâ atunci ascunsă prin inteivenţia succ siva a unor tonuri instrumentale tot mai noi şi tot mai acute, concentrat într-o clipă fugară a cărei fermecătoare perfecţiune purta în ea însăşi veşnicia. Tînârul faun era foarte fericit pe pajiştea sa însorita. Aici nu mai exista nici un „Disculpa-te", nici o răspundere, nici un tribunal sacru sau militar, chemat sa se pronunţe asupra unui om care-şi încal-case onoarea şi era condamnat. Aici domnea uitarea, fericita nemişcare, starea de nevinovăţie creată de absenţa timpului. Era desfrîul în toata liniştea conştiinţei, era negarea, într-un vis de apoteoză, a oricărui impe­rativ de acţiune - iar liniştea pe care o răspîndea făcea din acest disc un obiect preţios între toate celelalte pentru muzicianul nostru nocturn.

Mai exista şi o a treia bucată... în realitate erau mai multe discuri formînd o suită, un tot, căci aria tenorului, care făcea parte din acest ansamblu, ocupa singură o placă întreaga al cărei desen circular ajungea pînă la centru. Era iarăşi o bucata franţuzească aparţinînd unei opere pe care Hans Castorp o cunoştea, căci o auzise şi o văzuse de multe ori la teatru şi la a cărei acţiune făcuse într-o zi chiar o aluzie în cursul unei conversaţii — ba, chiar al unei conversaţii foarte hotarîtoare... Era ac al doilea, într-o circiuma spaniolă, un han destul de încăpător, o tave împodobita cu şaluri şi de o îndoielnica arhitectura maura. Vocea ca puţin aspră, dar rasata şi pregnanta, declara că doreşte sa danseze 1 sergentului, şi imediat se şi auzeau castanietele. Dar în aceeaşi trompetele şi trîmbiţele răsunau de mai multe ori, un semnat care-l făcea pe flăcău sa tresară. „Stai puţin!" striga el, ciulind u ca un cal, şi cum Carmen întreba: „Şi de ce, ma rog?", el îi ^strlc ţ_e auzi?", mirat ca nu e şi ea tot atît de impresionata. Erau tro V ^ cazărmii care sunau stingerea. „îmi pare ca acolo...", spunea elⁱⁿ _nU de operă. Dar ţiganca nu putea înţelege asemenea lucruri şi n¹ „_e

voia sa le înţeleagă. „Cu atît mai bine", spunea ea, ceea -_e

jumătate prostie, pe jumătate îndrăzneală; aşadar, nu mai avea

î¹'

MUNTELE VRĂJIT 721

taniete, căci cerul însuşi Ie trimitea muzica spre a dansa; aşadar: i i" Sergentul era scos din minţi. Dureroasa lui decepţie se ştergea let în faţa eforturilor de a o face sa înţeleagă despre ce era vorba şi ^C° ■ ' o dragoste din lume nu putea sa anuleze în sufletul lui acest sem-^ca £_{Uin era} oare cu putinţa ca femeia să nu înţeleagă un lucru atît de " damental şi atît de categoric? „Trebuie sa ma întorc la cazarma, la 11" striga deznădăjduit de nepăsarea femeii care-l făcea sa fie şi mai ârit Dar trebuia sa fi auzit răspunsul lui Carmen! Era furioasa, era • dianatâ pînă-n străfundul sufletului, vocea ei nu mai era decît iubire , _zamăgitâ şi tristă. Sau se prefăcea numai? „La cazarma? La apel?" Şi cu inima ei cum rămînea? Cu inimă atît de drăgăstoasa şi de buna care in slăbiciunea ei — da, o mărturisea: în slăbiciunea ei — fusese gata sa-l distreze pe acest domn! „Ta ra ta ta!" şi cu un gest de sălbatica batjocură îşi ducea mina la gură imitînd trompeta. „Ta ra ta ta!" Şi asta era de ajuns! El tresărea, prostul, şi voia sa plece. Foarte bine, pleacă! Ia-ţi chipiul sabia, raniţa! „Şi acum pleacă, băiete, întoarce-te la cazarma ta!" Sergentul cerşea milă. Dar ea continua sa-l ironizeze amar, prefâcîndu-se că-i a lui, el care, la sunetul trompetelor, îşi pierduse capul. Ta ra ta ta, la apel! Sfinte Dumnezeule, daca ajungea prea tîrziu? Haide, du-te, de vreme ce suna apelul; e foarte firesc pentru tine, prostânacule, să mă laşi aşa, tocmai în clipa cînd eram gata să dansez. Iată cît de mare-i era dragostea!

Chinuitoare situaţie! Nu înţelegea. Femeia, ţiganca, nu putea şi nu ^voia să înţeleagă! Nu voia acest lucru căci, fără îndoială, în furia şi în sarcasmele ei era ceva care depăşea clipa prezenta şi elementul perso-' ° ^ura> o ostilitate adîncă faţă de principiul care prin sunetul trom­petelor franceze - sau al cornului spaniol - chema pe bietul soldat ^agostit, ceva asupra căruia ambiţia sa fireasca, impersonala, şi cea mai orinţâ a sa ar fi fost să triumfe. Mijlocul care-i stătea la-ndemîna era simplu: femeia afirma că daca pleacă, nu-l mai iubeşte. Şi asta era ^! ceea ce acel Jose, de-acolo, din inima ladiţei, nu putea sa îndure, isc l ^ ^Sa~' 'ⁿSâduie să vorbească. Dar ea nu voia. Atunci o sili sa-l un ^J^^{a era} diabolic de gravă, sunete tragice se ridicau din orchestra,

Prelu • ^Dru 5i ameninţător despre care Hans Castorp ştia ca se va

§i; ^e"^a lungul întregii opere pînâ la catastrofa finala şi care forma

ţ . ^erea la aria soldatului, adică a noului disc care urmă. lat _a ^ma P^ort floarea pe care mi-ai azvîrlit-o" — iar Jose cînta minu-afar_a ^arieS Hans Castorp îşi punea, uneori, numai acest disc, în

^ex«ilui cunoscut, şi-l asculta întotdeauna cu cea mai atenta

722

THOMAS MANN

bunăvoinţă. Cuvintele nu valorau mare lucru, însă exprimarea implorare a sentimentelor era emoţionantă în cel mai înalt grad $ i^' cînta floarea pe care Carmen i-o aruncase la prima lor întîlnir • ^tU' fusese bunul lui cel mai scump cînd se afla la închisoare din pri_c- ^ Mărturisea adînc mişcat câ-şi blestemase, în unele momente ^ care-l făcuse s-o întîlnească pe Carmen. Dar deîndatâ regretase am blestemul şi se rugase în genunchi lui Dumnezeu sa-i îngadu' revadă. „Sa te revăd!" şi acest „să te revăd" era în acelaşi ton acut cu c începuse adineauri. „Şi noaptea te vedeam." — S-o revadă... - şj _acu toată magia instrumentală care putea să zugrăvească durerea dorul dragostea deznădăjduita, afectuoasa disperare a modestului soldat izbucnea în acompaniament, căci atunci îi apăruse în faţa ochilor fata cu tot farmecul ei, astfel încît simţise perfect „că-i pusese stăpînire pe tot sufletul" („stâpînire" cu un accent deznădăjduit care cădea puternic pe prima silaba), şi ca se sfîrşise cu el pentru totdeauna. „Tu, frumoasa, fericirea mea", cînta el cu disperare pe o melodie care se repeta şi pe care orchestra o relua încă o dată plîngător, melodie care — pornind de la tonul fundamental — urca două intervale şi se înapoia cu ardoare spre chinta inferioară. „Căci imediat ce mi-ai apărut în faţă", o asigura el în mod inutil şi demodat, dar infinit de tandru, urca pe urmă gama pînă la a şasea nota, pentru a adaugă: „Şi cînd mi-ai aruncat o privire", lăsînd apoi sâ-i recadă vocea zece tonuri şi articula, tulburat, „Am devenit un lucru al tău", al cărui final se prelungea dureros printr-un acord de o armonie variabilă, mai înainte ca „al tău" să se poată contopi cu silaba precedentă în acordul fundamental.

„Da, da!" îşi spunea Hans Castorp cu o recunoscătoare melancolie şi-şi mai punea încă o dată finalul în care toţi îl felicitau pe tînarul Jose pentru faptul că încăierarea cu ofiţerul îi tăia orice posibilitate întoarcere, astfel că trebuia să dezerteze, aşă cum Carmen, spre spai lui, îl îndemnase mai înainte.

O! Vino cu noi spre piscuri de piatra,

Spre zări sălbatice cu aer curat,

Cerul deschis, viaţa nomadă,

Drept ţară universul, drept lege bunul plac,

Şi mai presus de toate ideea-mbâtâtoare:

Libertatea, libertatea! .,

na da!"^lŞl cîntau ei în cor, şi se putea înţelege perfect ce spuneau, „a-"¹» _. _efa

zise Hans Castorp încă o dată, trecînd la o a patra bucată, care mai puţin dragă.

MUNTELE VRĂJIT 723

_tern tot atît de puţin răspunzători de faptul că era iarăşi o bucată

zească, pe cît sîntem şi de mustrarea ce i s-ar putea face ca şi de

sta domnea tot spiritul militar. Era o arie intercalată, un solo de

rugăciunea din opera Faust de Gounod. Cineva apărea, cineva

de simpatic, numit Valentin, dar pe care Hans Castorp îl numea

f 1 în sinea lui, căruia îi acorda un nume melancolic şi mai familiar,

■ care-l identifica deplin pe purtător cu persoana pe care o auzea din

te deşi aceasta din urmă avea o voce infinit mai frumoasa. Era un

bariton puternic şi cald, iar cîntul sau se împărţea în trei părţi; se com-

unea din trei strofe, foarte asemănătoare între ele, cu un caracter pios,

creat aproape în stilul unui cor al protestanţilor şi dintr-o strofă centrală

de o îndrăzneală cavalerească, războinică, frivolă şi totuşi pasionată, iar

aici dăinuia, de fapt, caracteristica sa franceză şi militară. Invizibilul

cin ta:

Ca voi şi eu voi părăsi

Pentru mult timp iubita-mi ţara!

şi în această împrejurare îi adresa Domnului din cer o rugăciune pentru ca, în răstimp, s-o apere pe scumpa lui soră. Pleca la război, ritmul se schimba, devenea întreprinzător, necazul şi grijile erau date uitării, el, tînărul care cînta fără să fie văzut, dorea să se arunce cu o îndrăzneală şi o ardoare dintre cele mai franţuzeşti în mijlocul bătăliei şi chiar acolo unde lupta va fi mai grea. însă dacă Dumnezeu mă va chema la el, cînta Valentin, de acolo de sus „voi veghea asupra ta". Acest „ta" se referea la ^s°ra lui; dar îl atingea pe Hans Castorp pînă în fundul sufletului, iar ^em