Muntele vrăjit expunere premergătoare

66

THOMAS MANN

picioare, în poziţia sa preferata. Zîmbind, aşa cum stătea, se uita la cei doi veri, dar mai ales la Hans Castorp, iar acea cuta fina şi batjocori­toare din colţul buzelor uşor contractate sub mustaţa stufoasa — acolo unde frumoasa-i arcuire se ridica puţin — producea o impresie ciudata, care părea sa te îndemne la luciditate şi atenţie, încît îl trezi într-o clipita din voioşia sa pe Hans Castorp, care dintr-o data se simţi ruşinat Settembrini spuse:

— Domnii sînt bine dispuşi — pe buna dreptate, pe buna dreptate. E o dimineaţa minunata! Văzduhul e albastru, soarele rîde, adaugă el, şi cu o mişcare uşoara şi eleganta ridica spre cer o mîna mica şi gălbuie, aruncînd într-acolo şi o privire piezişa senina. Te simţi într-adevar îndemnat sa uiţi unde te găseşti.

Vorbea fără accent străin, şi grija pe care o punea ca pronunţia sa fie cît mai exacta ar fi putut da de bănuit ca este din alta ţara. Buzele ros­teau cuvintele cu o anume buna dispoziţie. îl ascultai cu plăcere.

— Venind la noi, domnul a făcut o călătorie agreabila? se adresa el lui Hans Castorp. Ati şi intrat în posesiunea sentinţei lor? Vreau sa spun: sinistra ceremonie a primei consultaţii a avut loc? Aici ar fi fost nimerit sa se oprească şi sa aştepte, în cazul ca dorea într-adevar un răspuns; asta, deoarece formulase o întrebare, iar Hans Castorp se pregătea sa răspundă. Dar străinul continua imediat cu iscodirile: Rezultatul este mulţumitor? Din rîsul dumneavoastră vesel — şi aici Settembrini tăcu o clipa, în timp ce crisparea buzelor se adînci — s-ar putea trage concluzii contradictorii. Scumpii noştri Minos şi Radamante, Ia cîte luni v-au condamnat oare? — în gura lui, cuvîntul „condamnat" suna deosebit de caraghios. - îmi îngăduiţi sa ghicesc? Şase? Sau noua dintr-o data' La noi, în privinţa asta, nu sînt deloc zgîrciţi...

Mirat, Hans Castorp rîse, încercînd sa-şi aducă aminte cine puteau fi Minos şi Radamante. Apoi răspunse:

— Cum aşa? Nu, va înşelaţi, domnule Septem...

- Settembrini, îl corecta italianul cu spontaneitate şi avînt, facînd o plecăciune plina de haz.

- Iertaţi-ma, domnule Settembrini. Nu, va înşelaţi. Nu sînt deioc bolnav. Fac doar o vizita de cîteva saptamîni varului meu Ziemssen ş> cu acest prilej ma şi odihnesc puţin.

- Mu de draci, prin urmare nu faceţi parte din cercul nostru? Sînteţi sănătos, sînteţi ca un student ce audiaza cursul unui profesor, fara a fi

MUNTELE VRĂJIT

67

cris, _un f_e] de Ulise în împărăţia umbrelor? Cita îndrăzneala sa cobori în străfundurile unde morţii haladuiesc în nimicnicia lor...

_ în străfunduri, domnule Seţtembrini? Asţa-i buna!... A trebuit sa fac o ascensiune de aproape cinci mii de picioare ca sa ajung pîna Ii dumneavoastră...

_ O simpla închipuire de-a dumneavoastră! Pe cuvîntul meu, n-a fost decît o iluzie, spuse italianul facînd cu mîna un gest hotarît. Sîntem nişte făpturi care ne-am prăbuşit în adine, nu-i aşa, domnule locotenent? adăugă el întoreîndu-se către Joachim care, bucurîndu-se din toata inima de titlul ce i se dădea, dar silindu-se sa n-o arate, răspunse îngîndurat:

— Aveţi dreptate, viaţa noastră ne-a preschimbat oarecum în primi­tivi. Dar, la urma urmelor, poate mai exista mijlocul sa ne-o refacem.

— Da, pe dumneavoastră va cred în stare; sînteţi un om cum trebuie, spuse Setţembrini. Apoi, întoreîndu-se iarăşi către Hans Castorp, spuse de trei ori: „Aşa, aşa, aşa!" facînd sa şuiere ş-ul. Şi adăugind iarăşi de trei ori: „Nu mai spune, nu mai spune, nu mai spune" cu un s accentuat şi sonor, îl aţinti pe noul venit cu o privire atît de încremenită, îneît ochii îi căpătaseră o expresie fixa şi parca oarba, pentru ca, după aceea, reînsufleţindu-se, sa continue:

— Aşadar, aţi venit la noi de buna voie, la noi ăştia care am căzut atît de jos îneît doriţi sa ne oferiţi pentru un timp oarecare plăcerea însoţirii dumneavoastră. Ei, este un lucru frumos. Şi ce termen v-aţi propus? Nu este delicat sa va pun o astfel de întrebare. Dar aş fi extraordinar de curios sa aflu cît timp îţi acorzi atunci cînd tu eşti acela care hotărăşte, iar nu Radamanţe.

— Trei saptamîni, zise Hans Castorp cu o degajare nu lipsita de o anu­mita înfumurare de îndată ce simţi ca este invidiat.

-O Dio, trei saptamîni! Aţi auzit, domnule locotenent"? Nu e oare

^aproape o impertinenţa sa spui: stau aici trei saptamîni şi pe urma plec?

domnul meu, aici nu cunoaştem o unitate de măsurat timpul care se

numeşte saptamîna, daca-mi îngăduiţi sa va dau aceasta informaţie.

Unitatea noastră cea mai mica este luna. Calculam în stil mare - acesta

^este Privilegiul umbrelor. Mai avem şi alte asemenea unităţi, dar toate

•nt în stil mare. îmi îngăduiţi sa va întreb ce profesie exercitaţi acolo jos,

^{n v}iaţa, sau mai precis pentru care profesie va pregătiţi? Vedeţi, curio-

\ ^{atea m}ea nu-şi impune nici o limita. Căci şi curiozitatea face parte

^dlntre Privilegiile noastre.

68

THOMAS MANN

— Dar va rog chiar, spuse Hans Castorp. îi dădu lămuririle cerute.

— Inginer, constructor de vapoare! Dar e grandios! exclama Settem-brini. Va rog sa fiţi convins ca socotesc această profesiune minunata, cu toate ca aptitudinile mele tind într-un sens complet diferit.

— Domnul Settembrini este literat, interveni Joachim puţin cam stingherit. A scris necrologul lui Carducci pentru nişte ziare germane -Carducci, înţelegi tu.

Şi se simţi şi mai stînjenit atunci cînd varul sau îl privi mirat ca şi cum l-ar fi întrebat: „Dar ce ştii tu despre Carducci? Tot atît de puţine ca şi mine, cred."

— întocmai, confirma italianul dînd din cap. Am avut cinstea sa vorbesc compatrioţilor dumneavoastră despre viata acestui mare poet şi liber-cugetator, atunci cînd a murit. L-am cunoscut şi pot sa ma socotesc elevul lui. La Bologna eram printre cei care îi consacram un adevărat cult. Lui îi datorez ceea ce posed sub raportul culturii şi al voioşiei. Dar vorbeam despre dumneavoastră. Inginer constructor de vapoare? Ştiţi oare cît de mult creşteţi în ochii mei? lata ca am pe neaşteptate prilejul sa ma adresez dumneavoasrra ca unui reprezentant al unei întregi lumi a muncii şi a geniului practic.

— Dar, domnule Settembrini, deocamdată nu sînt decît student şi încă abia la început.

— Desigur, şi orice început este greu. în general, orice munca ce merita acest nume este grea, nu-i aşa?

— Da, aşa este, lua-o-ar dracu'! zise Hans Castorp şi vorbele îi tîşnira din adincul inimii.

Settembrini ridica iute sprîncenele.

— ÎI invocaţi chiar şi pe diavol pentru a va susţine afirmaţia? spuse el. Pe Satan în persoana? Ştiţi, cred, ca marele meu profesor i-a închinat un imn?

— Iertaţi-ma, cui? Dracului? întreba Hans Castorp.

— Chiar lui. în ţara mea este cîntat cîteodata, cu anumite ocazii solemne. O salute, o Satana, o ribellione, o forza vindice della ragione-Este un cîntec măreţ! Dar e puţin probabil ca v-aţi referit la dracul acesta, care trăieşte într-o desavîrşita înţelegere cu munca. Acela la care v-aţi gîndit se înspaimînta de munca, şi are toate motivele sa-i fie teama, da.

MUNTELE VRĂJIT

69

obabil ca v-aţi referit la celalalt diavol, despre care se spune ca nu tre-huie sa-i dai nici măcar degetul cel mic de la mîna...

Toate acestea îi păreau absolut ciudate bunului Hans Castorp. Nu .ţglggea italiana şi restul nu prea îi era pe plac. Miroseau toate a pre­dica duminicala, deşi fuseseră rostite pe un ton de flecăreala şi aproape de gluma. Se uita la varu-sau, care lasă ochii în jos, apoi zise:

- Vai, domnule Settembrini, dumneavoastră îmi interpretaţi cuvin­tele într-un sens prea precis. Va asigur ca ceea ce am spus despre diavol n-a fost decît un fel de-a vorbi!

- Cineva, undeva, trebuie sa aibă spirit, făcu Settembrini şi privi melancolic în aer. Apoi, însufleţindu-se, înveselindu-se şi reluînd cu ele­ganţă discuţia, continua: Oricum, din vorbele dumneavoastră am tras concluzia ca v-aţi ales o profesiune pe cît de exigenta, pe atît de lăuda­bilă. Doamne, eu sînt umanist, un homo humanus şi nu ma pricep abso­lut deloc Ja chestiile astea inginereşti, oricît de sincer ar fi respectul ce vi-l port. Dar îmi închipui ca teoria specialităţii dumneavoastră trebuie sa ceara un cap limpede şi lucid, iar practica un om dintr-o bucata, nu-i aşa?

- Bineînţeles ca-i aşa, într-adevar, nu pot decît sa va dau dreptate, răspunse Hans Castorp, silindu-se fara sa vrea sa se exprime ceva mai elocvent. Azi, exigenţele sînt considerabile, este preferabil sa nici nu te gîndeşti cît sînt de mari, altfel rişti sa-ţi pierzi curajul. Nu, nu-i deloc o gluma. Mai cu seama în cazul cînd nu eşti deosebit de rezistent... Este adevărat ca am venit aici doar ca oaspete şi, a\înd în vedere ca nu sînt viguros, aş minţi daca aş pretinde ca munca îmi da satisfacţii deosebite. Din contra, ma oboseşte şi nu ma simt perfect sănătos decît atunci cînd nu fac nimic...

- De exemplu, acum?

-Acum? O, am sosit prea de curînd aici, sus, deci va puteţi închipui ca ma simt un pic tulburat. -Ah, tulburat!

- Da, de altfel nici n-am dormit prea bine, apoi micul dejun a fost în adevăr cam copios... Sînt obişnuit, fara îndoiala, cu o masa abundenta, msa cea de azi a fost prea suculenta pentru mine, too rich cum spun englezii. Pe scurt, ma simt puţin cam apăsat şi închipuiţi-va ca în dimineaţa asta n-am reuşit sa dau de gustul ţigării! Aşa ceva, va mărturisesc, nu mi s-a mai întîmplat niciodată, afara doar cînd eram

enos bolnav — iar acum are un gust ca de iasca. A trebuit s-o arunc,

70

THOMAS MANN

fiindcă nu avea nici un sens sa ma chinuiesc cu fumatul. Sînteţi fumător daca-mi îngăduiţi aceasta întrebare? Nu? în cazul acesta nu va puteţi imagina cît necaz şi cîta amărăciune poate să însemne un asemenea lucru pentru cineva căruia îi place mult sa fumeze, încă din tinereţe, ca mine...

— N-am nici o experienţa în privinţa asta, răspunse Settembrini, şi nu sînt deloc mîhnit ca-mi lipseşte o asemenea experienţa. Numeroase spirite de elita şi lucide au dispreţuit tutunul. Nici lui Carducci nu-i plăcea. Radamante insa are sa va înţeleagă perfect. Este un drept-credin-cios al viciului dumneavoastră.

— Ei, viciu, domnule Settembrini...

— De ce nu? Trebuie sa spui lucrurilor pe nume, în mod limpede şi energic. Procedînd astfel îţi întăreşti şi-ţi înalţi viaţa. Şi eu am vicii.

— Prin urmare, şi consilierul aulic Behrens este un cunoscător în materie de ţigări. E un om încîntator.

— Găsiţi? A, prin urmare aţi şi făcut cunoştinţa?

— Da, adineauri, înainte de-a ieşi. Lucrurile s-au petrecut aproape ca un fel de consultaţie, dar, înţelegeţi, absolut sine pecunia. Imediat şi-a dat seama ca sînt puţin cam anemic. Apoi m-a sfătuit să urmez neapărat acelaşi regim ca şi varul meu, adică sa stau culcat pe balcon cît mai mult şi în acelaşi timp m-a sfătuit sa-mi iau şi temperatura.

— în adevăr? întreba Settembrini. Excelent! mai exclama el cu faţa întoarsa în sus şi rîse rasturnînd capul pe spate. Cum se spune în opera maestrului dumneavoastră? „Eu sînt pasararul, cel veşnic voios, hopa, hopa tot aşa", pe scurt, e foarte amuzant. Şi-o sa-i urmaţi sfatul? Fara îndoiala. De ce n-aţi face-o? Al dracului om, Radamante asta! Şi, în adevăr, e „veşnic voios", chiar daca uneori cam forţat. înclina spre melancolie. Viciul nu-i mai prieşte, întrucît daca i-ar prii n-am mai putea vorbi de viciu — căci tutunul îl face melancolic şi de aceea respec­tabila noastră soră-şefa ţine rezervele sub cheie şi nu-i da zilnic decît o porţie redusa. Se zice ca se întîmpla sa cada uneori în ispita de-a fuia şi atunci devine melancolic. într-un cuvînt: un suflet confuz. Aţi cunoscut-o cumva şi pe sora-şefâ? Nu? O, dar asta e o greşeala! Sînteţi nedrept daca nu solicitaţi cinstea de a-i face cunoştinţa. Se trage din neamul von Mylendonk, domnul meu! Deosebirea între ea şi Venus de Medicis este ca acolo unde zeiţa îşi arata sînii, dînsa obişnuieşte sa poarte un crucifix-

— Ha, ha, e buna! rîse Hans Castorp.

MUNTELE VRĂJIT

71

-Prenumele ei este Adriatica.

_ Asta mai lipsea! striga Hans Castorp. Ascultaţi-ina, iată ceva foarte ciudat! Von Mylendonk şi pe deasupra Adriatica. Suna ca şi cum ar fi moarta de multa vreme. îţi evoca ceva aproape medieval.

_ Stimatul meu domn, răspunse Settembrini, aici sînt multe lucruri aproape medievale", cum va place sa va exprimaţi. în ce ma priveşie. am convingerea ca Radamante al nostru n-a pus-o pe aceasta fosila ca supraveghetoare a palatului sau de spaime decît dintr-o necesitate artis­tica, din nevoia de a păstra unitatea de stil. Ei însuşi este pictor - n-aţi ştiut? Pictează în ulei. Ce vreţi, nu-i interzis, nu-i aşa, fiecare este per­fect liber... Iar doamna Adriatica spune cui vrea s-o asculte, dar o spune şi celorlalţi, că o Mylendonk a fost stareţa unei mănăstiri din Bonn, pe Rin, pe la mijlocul secolului al XHI-lea. Este posibil ca ea însăşi sa fi văzut lumina zilei la scurtă vreme după aceea...

— Ha, ha, ha! Găsesc ca sînteţi puţin cam zeflemitor, domnule Settembrini.

— Zeflemitor? vreţi sa spuneţi: maliţios? Da, sînt un pic maliţios, zise Settembrini. Necazul meu e ca sînt nevoit sa-mi irosesc maliţiozi­tatea cu teme atît de nenorocite. Sper, domnule inginer, ca nu aveţi nimic împotriva maliţiozităţii. Pentru mine este cea mai seînteietoare arma a raţiunii împotriva puterilor întunericului şi urîţeniei. Maliţiozi­tatea este spiritul criticii, iar critica - elementul de baza aflat la originea progresului şi iluminismului.

Apoi Settembrini trecu pe neaşteptate la altceva, începînd sa vor­bească despre Petrarca, pe care-l numi „părintele timpurilor noi".

— Sa nu uitam ca trebuie să ne facem cura de odihna, spuse Joachim îngrijorat.

Literatul îşi însoţise cuvintele cu un gest elegant al mîinii. Acum, cu ⁰ mişcare circulara a degetelor îndreptate spre Joachim, curma scurt acest gest şi spuse:

— Locotenentul nostru se grăbeşte la serviciu, prin urmare, sa mergem Ş^] noi. Avem acelaşi drum — „la dreapta, pe drumul ce duce către zidurile Puternicei Dis". Ah! Vergiliu, Vergiliu! E neîntrecut, domnilor. Cred. evident, în progres. Dar Vergiliu dispune de metafore pe care nu le Poate găsi nici un autor modern.

°e drumul de întoarcere, Settembrini se apuca sa recite versuri lati­neşti, cu accent italian, dar se întrerupse în clipa în care o fetişcana ce

72

THOMAS MANN

locuia desigur în sat le ieşi în cale şi începu sa zîmbeasca şi sa fredoneze ştrengăreşte.

— Ţ, ţ, ţ, plescai el cu limba. Ei da, ei da, ei da! La, Ia, la! O, tu, dulce porumbiţa, vrei sa fii a mea? Uitaţi-va numai cum „ochii îi scînteiaza de o privire furişată", cita el — doar Dumnezeu ştie de unde luase citatul -apoi trimise nişte bezele spre fata care se îndepărta stingherita.

„E un adevărat ştrengar", gîndi Hans Castorp, şi ramase la aceasta părere cînd Settembrini, după ce se dovedi înclinat spre galanterie, se porni iar pe bîrfeala. Se lega mai ales de consilierul aulic Behrens, îşi bătea joc de picioarele lui foarte mari şi socotea că titlul l-ar fi primit de la un prinţ bolnav de tuberculoza cerebrala. întreg ţinutul mai vorbea încă despre viaţa scandaloasa dusa de acest prinţ, dar Radamante închi­sese un ochi, apoi închisese amîndoi ochii, şi astfel rămăsese în conti­nuare „consilier aulic", neclintit în titlul lui. De altfel, domnii ştiau oare ca el fusese cel care a inventat sezonul de vară? Da, el şi nimeni altul. Meritul îi aparţinea. Altădată doar cei mai fideli dintre fideli ramîneau şi vara aici. Atunci „umoristul nostru", cu isteaţa sa putere de pătrundere ce nu se lasă influenţată, demonstra ca aceasta supărătoare stare de lucruri nu era decît rodul unei prejudecăţi. Drept urmare, stabili princi­piul câ, cel puţin în ceea ce priveşte institutul sau, cura din timpul verii trebuie considerată nu numai ca recomandabila, ci mai ales ca deosebit de folositoare şi aproape absolut necesara. Şi s-a priceput sa raspîn-deasca în rîndul celor internaţi aceste teorii, redactînd articole de popu­larizare pe care le-a lansat prin presa. De atunci afacerile merg tot atît de bine vara ca şi iarna. „Geniu!" preciza Settembrini. „în-tu-i-ţi-e!" mai adaugă el. După care, trecînd prin ascuţişul criticii toate sanatoriile din regiune, lauda, pe un ton destul de muşcător, simţul comercial al proprie­tarilor. La cutare sanatoriu era profesorul Kafka... în fiecare an, de cum începea anotimpul critic al topirii zăpezilor, iar bolnavii îşi exprimau dorinţa sa plece, profesorul Kafka se simţea obligat sa pornească într-o călătorie de opt zile, făgăduind sa dea autorizaţiile de plecare imediat după ce se va întoarce. Dar lipsea opt saptamîni, iar nenorociţii aşteptau şi — în treacăt fie spus — vedeau cum cresc mereu notele de plata. Unii bolnavi aflaţi tocmai la Fiume îl chemau la consultaţie, el însă nu pornea la drum înainte de a se fi depus în contul lui cel puţin cinci mii de franci elveţieni, operaţie financiară care dură întotdeauna cam vreo cincisprezece zile. Fireşte, a doua zi după sosirea celebrissimului

MUNTELE VRĂJIT 73

maestru, bolnavul se grăbea sa moară. Cît despre doctorul Salzmann. acesta îl învinuia pe profesorul Kafka ca nu-şi păstrează cutate seringile pentru injecţii şi ca infectează bolnavii. Şi-a talpuit pantofii cu cauciu­curi, spunea Salzmann, ca morţii să nu-l audă; la care Kafka răspundea că la Salzmann, bolnavilor li se administra o doza atît de considerabila din „veselul dar al viţei-de-vie" — fireşte, tot cu scopul de-a rotunji fac­turile - încît oamenii mureau ca muştele, nu de ftizie, ci de ciroza...

Continuă astfel, iar Hans Castorp rîse din toata inima şi fara răutate, auzind acest şuvoi de invective debitate cu volubilitate. Locvacitatea italianului era deosebit de plăcuta în puritatea >i preciziunea ei lipsita de orice accent străin. De pe buzele lui mobile cuvintele ţîşneau tari, limpezi, proaspete, folosea expresii savante vii, mişcătoare, utiliza pîna şi flecţiunile gramaticale cu o satisfacţie atît de vizibila, atît de comu­nicativă şi plina de buna dispoziţie, încît dădea impresia ca are spiritul prea limpede şi prea prezent ca sa-l ia vreodată gura pe dinainte.

- Vorbiţi atît de nostim, domnule Settembrini, spuse Hans Castorp, cu atîta vioiciune, încît drept sa va spun nici nu ştiu cum trebuie s-o calific.

- Plastic, nu? replica italianul faeîndu-şi vînt cu batista, deşi nu era cald, ci mai curînd răcoare. Acesta trebuie sa fie cuvîntul pe care-l căutaţi. Vreţi sa spuneţi ca am un fel plastic de-a vorbi. Dar stai! exclama el. Ce vad? Acolo se plimba judecătorii din infernul nostru! Ce spectacol!

In drumul lor, cei trei străbătuseră cam o jumătate din calea de întoarcere. Sa fi fost mulţumită conversaţiei lui Settembrini, pantei domoale a drumului, sau într-adevar se depărtaseră de sanatoriu; mai puţin decît crezuse Hans Castorp - căci un drum pe care-l facem pentru prima data este mult mai lung decît unul pe care-l cunoaştem - , dar oncum ar fi fost, drumul de înapoiere li se păru de o scurtime surprin­zătoare. Settembrini avea dreptate, căci iata-i pe cei doi medici plim-bîndu-se pe dîmbul din spatele sanatoriului, doctorul Behrens înainte, ^cu halatul alb şi ceafa revărsata, dînd din mîini ca din nişte lopeţi. iar în ^urrna lui doctorul Krokowski, în halat negru, privind înjur cu un aer în care conştiinţa ce-o avea despre valoarea sa se manifesta cu atît mai evi-uent cu cît uzanţa profesionala îl silea sa meargă în urma şefului sau.

- Ah, Krokowski! exclama Settembrini. Uite-l cum merge, el care unoaşte toate secretele doamnelor noastre. Observaţi, va rog, rafiiia-

^entul simbolic al îmbracaminţii lui. Umbla în negru pentru a arata ca

74

THOMAS MANN

domeniul special al studiilor sale este noaptea. Omul acesta n-are î_n minte decît un singur gînd, iar acest gînd e mîrşav. Cum se face, dom-nule inginer, ca n-am vorbit încă despre el? Aţi făcut cunoştinţa? Hans Castorp răspunse afirmativ.

— Ei, bine? Trebuie sa cred ca şi el va este simpatic.

— Nu ştiu prea bine, domnule Settembrini. N-am stat de vorba decît foarte puţin. Şi apoi, nu-mi formez părerea prea repede. Ma uit mai îmi; la om şi după aceea-mi spun: Prin urmare, aşa eşti? Prea bine!...

— Asta e o prostie! răspunse italianul. Trebuie sa aveţi păreri. Acesta este motivul pentru care natura v-a înzestrat cu ochi şi cu inteligenţa. Adineauri găseaţi ca vorbesc cu maliţiozitate; dar daca am facut-o, poate ca n-a fost fara o anume intenţie pedagogica. Noi, umaniştii, avem cu toţii o vîna pedagogica... Domnii mei, legătura istorică dintre umanism şi pedagogie explica legătura psihologica existentă între ele. Nu trebuie sa li se răpească umaniştilor funcţia de educatori — nu li se poate răpi, deoarece ei sînt singurii depozitari ai tradiţiei demnităţii şi frumuseţii omului. Umaniştii au înlocuit odinioară pe preoţii care, în vremuri tulburi şi inumane, puteau sa-şi aroge conducerea tinerelor generaţii. De atunci, domnii mei, nu s-a mai ivit nici un tip nou de edu­cator. Domnule inginer, puteţi sa ma socotiţi retrograd, însă în principiu, in abstracto, va rog sa ma înţelegeţi cum trebuie, eu ramîn partizanul gimnaziului umanist...

Chiar şi în ascensor mai continua sa le vorbească cu lux de amă­nunte şi nu înceta decît atunci cînd verii ajunseră la etajul al doilea. El însuşi urca pîna la al treilea, unde ocupa o cămăruţa ce dădea spre spatele sanatoriului, după cum spunea Joachim.

— Aşadar, n-are bani? întreba Hans Castorp în vreme ce îl însoţea pe Joachim pîna în camera care arata exact ca a lui.

— într-adevar, zise Joachim, fara îndoiala ca n-are. Sau are tocmai atît cît sa-şi plătească întreţinerea aici. Tatăl său a fost literat, ma înţelegi, şi cred ca şi bunicuL

— Atunci, pricep, spuse Hans Castorp. Dar, în definitiv, e bolnav serios?

— După cîte sînt informat nu-i un caz grav, ci mai degrabă persistent, o forma care revine mereu. E bolnav de ani de zile, un timp a fost şi ple­cat, însă a fost repede silit sa-şi reia locul aici.

MUNTELE VRĂJIT

75

— Bietul om! Tocmai el, care pare atît de entuziasmat de munca. De Itfel este extrem de vorbăreţ şi trece cu mare uşurinţa de la o tema la lta Faţa de fetişcana s-a purtat puţin cam obraznic, ceea ce, pe mo­ment, m-a stingherit. Dar tot ce-a spus pe urma, despre demnitatea ome­neasca, suna totuşi minunat, ca un discurs solemn. Va vedeţi des?

Sagacitate

Dar la aceasta întrebare Joachim nu mai putu să răspundă decît cu greutate şi ininteligibil. Dintr-o cutie de piele roşie, capitonata cu catifea şi aşezata pe masa, scosese un mic termometru şi vîrîse în gura extremi­tatea unde se afla rezervorul cu mercur. îl ţinea pe stînga, sub limba, în aşa fel îneît instrumentul de sticla îi ieşea pieziş dintre buze. îşi puse apoi o haina de casa, papucii şi o bluza asemănătoare cu o tunica mili­tară, luă de pe masa foaia liniată pentru însemnarea temperaturii, un creion şi după aceea o carte, o gramatica ruseasca — deoarece învaţă rusa, în speranţa ca la serviciu, după cum spunea, asta i-ar putea crea anumite avantaje — şi astfel echipat ieşi afara pe balcon şi se întinse în şezlong, acoperindu-şi doar picioarele cu o pătura din par de cămila.

Treabă care nu era chiar atît de necesara: în ultimul sfert de ora stra­tul de nori devenise din ce în ce mai subţire, astfel ca soarele răzbătea cu o dogoare atît de estivala şi de manifesta, îneît Joachim îşi ascunse capul sub un fel de acoperamînt de dril alb care, cu ajutorul unui mic mecanism ingenios, se putea fixa pe spătarul scaunului şi apleca după poziţia soarelui. Hans Castorp îşi exprima admiraţia pentru aceasta invenţie. Voia sa aştepte ca varul sau sa-şi ia temperatura, şi-n răstimp pnvea cu atenţie cum erau toate aranjate, cerceta sacul de dormit căptuşit cu blana, aflat într-un colţ al balconului (Joachim îl întrebuinţa m zilele friguroase) şi cu mîinile sprijinite pe balustrada se uita în gradina şi spre terasa comuna, acum plina de pacienţii întinşi care citeau, scriau sau sporovăiau. De fapt, nu vedea de aici decît o parte a terasei, vreo cinci şezlonguri.

- Cît timp trebuie sa ţii chestia asta? întreba Hans Castorp întor-cîndu-se. Joachim ridica şapte degete.

- Cu siguranţa ca au trecut cele şapte minute ale tale.

Joachim făcu semn din cap că încă nu. Puţin mai tîrziu îsi scoase ^ermometrul din gura şi îl privi spunînd totodată:

76

THOMAS MANN

— Da, timpul trece foarte încet cînd eşti cu ochii pe el. îmi iau tem­peratura de patru ori pe zi şi o fac cu multa plăcere, căci numai atunci jţ, dai seama, de fapt, ce reprezintă în realitate un minut şau chiar şapt_e minute — cînd aici ne batem joc de timp într-un mod îngrozitor.

— Spui „în realitate". Dar niciodată nu poţi spune „în realitate", obiecta Hans Castorp. Stătea cu un şold lipit de balustrada, iar în albul ochilor avea vinişoare roşii. Timpul nu este deloc o „realitate". Cînd ţi se pare lung e lung, cînd ţi se pare scurt e scurt, dar cit de lung sau de scurt este în realitate, asta n-o ştie nimeni.

Nu era obişnuit sa filozofeze şi totuşi simţea nevoia. Joachim replica:

— Cum adică? N-ai dreptate. Deoarece îl măsurăm. Avem ceasornice şi calendare şi cînd o luna a trecut, a trecut pentru tine, pentru mine şi pentru noi toţi.

— Asculta-ma cu atenţie, spuse Hans Castorp ridicînd arătătorul în dreptul ochilor sai tulburi. Aşadar, un minut este tot atît de lung cît ţi se pare ţie cînd îţi iei temperatura?

— Un minut este atît de lung... durează atîta cît îi trebuie secundaru­lui sa parcurgă circumferinţa cadranului.

— Dar afectivitatea noastră înregistrează diferite timpuri. Şi de fapt... spun: de fapt, repeta Hans Castorp apasîndu-şi arătătorul pe nas atît de tare ca-l îndoi, este vorba de o mişcare, o mişcare în spaţiu, nu-i aşa⁷ Stai, aşteaptă! Deci, măsurăm timpul cu ajutorul spaţiului. Prin urmare, este aproape acelaşi lucru ca şi cum am vrea şa maşuram spaţiul cu aju­torul timpului - ceea ce nu li se întîmpla decît oamenilor lipsiţi cu desavîrşire de spirit ştiinţific. De la Hamburg pîna la Davoş sînt douăzeci de ore — da, cu trenul. Cu piciorul însă cît timp este? Dar, în gînd? Nici o secunda!

— Ia asculta, făcu Joachim, ce te-a apucat? Am impresia ca ai şi prins rădăcini aici, la noi.

— Taci! Astăzi sînt foarte lucid. Aşadar, ce este timpul? întreba Hans Castorp şi cu un deget îşi îndoi atît de brusc vîrful nasului încît acesta deveni palid şi-i pieri tot sîngele. Poţi sa-mi explici acest fenomen? Noi percepem spaţiul cu organele noastre de simţ, cu ochii, cu pipăitul Perfect. Dar care este organul cu care percepem timpul? Poţi sa-nu precizezi? Vezi, iata-te încolţit. Cum însă am putea măsura ceva căruia nu ştim sa-i definim nici măcar o singura însuşire? Noi spunem: timp¹¹' trece. Bine, n-are decît sa treacă. Cît despre posibilitatea de a-l măsura.-

MUNTELE VRĂJIT