J
660
THOMAS MANN
ei puternici, pătrunzători şi bulbucaţi, pîndeşte, fara îndoiala A domnii mei, pasarea lui Jupiter, regele neamului sau, leul vazd h a' Are veşmînt de pene, cioc de oţel care nu este îndoit puternic d ■ ' vîrf şi nişte căngi de o putere nemaiauzita, nişte gheare îndoite îna astfel încît cele dinainte cu cele dinapoi, care sînt mai lungi for ' un brîu de fier. Priviţi, cam aşa arata! Şi cu mîna lui de căpitan unghiile ascuţite, încerca sa înfăţişeze ghearele acvilei. Ei, cumetre c roteşti şi pîndeşti acolo? spuse întorcîndu-şi faţa în sus. Napusteşte-t i Crapa-i capul şi ochii cu ciocul tau de oţel, sfîrteca pîntecul creaturii care Dumnezeu... Perfect! Lichidat! Trebuie ca ghearele tale sa încurce în maţe, iar ciocul sa-ţi fie plin de sînge...
Era inspirat şi, astfel, datorita lui, întreg grupul care se plimba pierdu interesul pentru anotinomiile lui Naphta şi ale lui Settembrini. De altfel, apariţia acvilei, fara sa se mai vorbească despre ea, continua sa influenţeze hotarîrile şi iniţiativele care urmară sub conducerea lui myn-heer: intrară într-un han, baura şi mîncara la o ora cu totul nepotrivita, însă cu o pofta aţîţata tainic de amintirea acvilei. Se ospătară şi chefuira, aşa cum o făceau adesea chiar şi în afara de „Berghof', la instigaţia lui mynheer, pretutindeni pe unde se întîmpla, în Platz, în Dorf, într-un han de pe Glaris sau Kloster, unde se duceau cu decovilul în excursie. Sub ordinele lui Peeperkorn se consumau darurile clasice ale vieţii, cafea cu frişca, pîine de ţara, cu brînza îmbietoare întinsa pe un minunat unt de Alpi, cu castane calde şi cu vin roşu de Veltlin, după pofta inimii; iar Peeperkorn întovărăşea grandios aceste mese improvizate, cu vorbe incoerente, sau îl rugau pe Anton Karlovici Ferge sa le vorbească, da, ii poftea pe acest blînd martir căruia toate subiectele înalte îi erau străine, însă care putea istorisi cu foarte multa pricepere despre fabricarea cauciucurilor ruseşti pentru încălţăminte; se amestecau în masa cauciucu sulf şi alte materii, şi ghetele terminate erau „vulcanizate" lă o tempe ratura mai mare de o suta de grade. Le mai povestea, de asemene despre cercul polar, căci călătoriile lui de afaceri îl duseseră de multe ori pîna în regiunile arctice; le vorbea despre soarele de la nopţii şi despre iarna veşnica la Capul Nord. Acolo, spunea el c noduros şi de sub mustaţa pe oală, vaporul i se păruse minuscul in
paraţie cu stîncile formidabile şi cu oglinda marii cenuşii ca oţ
ifrpva del-l pe cer se iviră nişte fîşii de lumina galbena, care nu erau au»-
aurora boreala. Şi lui Anton Karlovici totul i se păruse a fi lâ" întregul decor şi chiar el însuşi.
MUNTELE VRĂJIT 661
atîta despre domnul Ferge, singurul din aceasta mica societate cu desavîrşire străin de relaţiile reciproce ale celor din jurul lui.
^.mai în ceea ce priveşte aceste relaţii este cazul sa istorisim doua nar w^111
întrevederi, doua convorbiri ciudate, între patru ochi, pe care
S ] nostru lipsit de eroism le avusese între timp cu Clavdia Chauchat tovarăşul ei de călătorie, cu fiecare separat, una în hol după cina, reme ce „stingheritorul" era în prada frigurilor, iar cealaltă într-o dupâ-amiază, la capâtîiul lui mynheer.
în seara aceea holul era cufundat în semiobscuritate. Reuniunea bişnuită fusese scurta şi lipsita de însufleţire, pacienţii se retrasesera repede şi devreme pe balcoane, pentru cura de seara, daca nu cumva trăgeau la fit, dansînd sau jucînd, acolo, jos, în vale. O singura lampă ardea undeva, pe întinderea plafonului stins, şi nici saloanele alăturate nu erau mai luminoase. însă Hans Castorp ştia ca doamna Chauchat, care-şi luase cina fâra stăpînul ei, nu se urcase încă la primul etaj, ca întîrziase singura în salonul de lectura şi corespondenţa şi, din cauza aceasta, întîrziase şi el sa urce. Ramase, aşadar, aşteptînd în fundul holului, pe estrada despărţita de partea centrala prin cîţiva stîlpi albi îmbrăcaţi cu lemn. Stătea în faţa căminului de faianţa într-un fotoliu cu legănătoare, asemenea celui în care se legănase Marusia în seara cînd Joachim avusese cu ea unica lui convorbire, şi fuma o ţigara după cum îngăduia regula, cel puţin la ora aceasta.
Clavdia se apropie, iar Hans Castorp îi auzi paşii venind din spate şi foşnetul rochiei, apoi se ivi alături de el, facîndu-şi vînt cu o scrisoare Pe care o ţinea de un colţ al plicului, şi-i spuse cu vocea ei atît de asemănătoare cu aceea a lui Pribislav:
- Portarul a plecat. Daţi-mi dumneavoastră un timbre-poste. n seara aceea purta o rochie de mătase închisă şi uşoară, o rochie cu eul rotund şi mînecile înfoiate, care se închideau strîns în jurul c eieturilor. Era slăbiciunea lui. Se împodobise cu colierul de perle, scinteia cu o lucire stinsă în semiobscuritate. El ridica ochii şi-i Pnvi chipm de kirghiza. Repetă:
~ Timbre? N-am.
vici m n"a^ Tant pis pour vous. Nu sînteţi în stare sa faceţi un ser-ma d "^ doamne? Şi-Şi strînse buzele, dînd din umeri. Faptul acesta Puise a8eSfe. Vă credeam măcar ordonat şi conştiincios. îmi închi- VC^ 'ntr"° desparţitura a portofelului o mica colecţie de P°5tale, aranjate pe categorii.
662
THOMAS MANN
- Nu, ce să fac cu ele? Nu scriu niciodată scrisori în pljc r • ■ putea scrie? Foarte rar trimit cîte o carte poştală, pe care o cum • &? bratâ gata. Cui sa-i mai scriu scrisori? N-am pe nimeni. Nu mai a
un fel de legături cu cîmpia, am pierdut contactul. Noi avem " culegere de cîntece populare, un cîntec care spune: „M-am pierd lume". Aşa e şi cu mine.
- Bine, atunci, daţi-mi cel puţin o papiroasâ, om pierdut, spuse ea ' se aşeză în faţa lui, lîngâ cămin, pe banca acoperita cu o pernă de p\nz-încrucişîndu-şi picioarele şi întinzînd mîna. Cel puţin cu ţigări trebuie fiţi aprovizionat.
Şi nepăsatoare, fără să-i mulţumească, lua o ţigară din tabachera de argint pe care el i-o întinse aprinzînd bricheta în faţa chipului ei aplecat înainte. Acest leneş „atunci, daţi-mi" şi faptul de a lua fâra sâ mulţumească trădau şi nepăsarea femeii răsfăţate, dar şi sensul unei „comunităţi" umane de o simplitate foarte firească, sălbatică şi totodată gingaşă, de a lua şi de a da. în sinea lui îi critica atitudinea cu o solicitudine drăgăstoasă, apoi spuse:-
- Da, ţigări am mereu. în adevăr, măcar cu ţigări sînt totdeauna aprovizionat. Cum sa te lipseşti de ele tocmai aici? Nu-i aşa? Vorbind astfel, s-ar spune că sînt pătimaş. Dar trebuie sa mărturisesc sincer că nu sînt deloc un om pătimaş, însă am, fireşte, cîteva patimi, pasiuni flegmatice.
- Faptul de a afla că nu sînteţi un pasionat ma linişteşte foarte mult, îi spuse ea, scoţînd afara, în timp ce vorbea, fumul pe care-l trăsese în piept. De altfel, cum aţi putea fi? N-aţi mai fi dumneavoastră înşivă. Pasiunea înseamnă: a trai pentru dragostea de viaţă. Dar este ştiut că voi existaţi numai pentru trăirile pe care vi le dă viaţa. Pasiunea este uitarea de sine. Pe cînd voi nu sînteţi preocupaţi decît să vă îmbogăţiţi- C e ga. Nici nu vâ daţi seama că acest lucru este un egoism îngrozitor şi
să apăreţi într-o bună zi ca nişte duşmani ai omenirii.
- Haide, haide! Chiar aşa, inamici ai omenirii? - Ce tot spui acolo-Clavdia, de ce generalizezi astfel? La ce anume precis şi person gîndeşti, cînd spui că noi nu ne sinchisim de viaţă, ci sîntem pre numai sâ ne îmbogăţim? Voi femeile, de obicei, nu faceţi mor ^ întîmplare. Ah, lasă morala. Un asemenea subiect este mai
temă de disputa pentru Naphta şi Settembrini. Izvorăşte din do ^ mării confuzii. Oare poate şti cineva dacă trăieşte pentru sine in ^
d m
pentru dragostea de viaţă, poate cineva s-o ştie în mod m Vreau să spun că nu exista o limita precisă între una şi
a
MUNTELE VRĂJIT
663
Teii egoiste şi egoisme devotate... Cred ca şi aici e la fel, aşa cum e t'ndeni în dragoste. Este imoral, fără îndoială, că nu pot sâ dau tanţâ la ceea ce îmi spui tu în legătură cu morala, şi ca înainte de
cînt fericit să fiu împreună cu tine, aşa cum n-am mai fost decît o orice w" ■ ura dată pînâ acum şi niciodată de cînd te-ai întors. Şi că pot sa-ţi
cît de bine te prind aceste manşete care-ţi strîng încheieturile şi astă mătase subţire care foşneşte în jurul braţelor - braţele tale pe care le cunosc...
- Plec.
-Nu pleca, te rog! Voi ţine seama de împrejurări şi de personalităţi.
_ E firesc să te aştepţi numai la atît de la un om fără pasiuni.
-Da, vezi tu! îţi baţi joc şi mă cerţi cînd eu... Şi vrei să pleci cînd...
- Sînteţi rugat să vorbiţi cu cît mai puţine lacune dacă doriţi sâ fiţi
înţeles.
-Prin urmare, nu vrei să-mi îngădui sâ mă folosesc măcar un pic de abilitatea ta de a completa frazele neterminate? Aş spune că-mi faci o nedreptate... dacă n-aş înţelege că ideea de dreptate n-are ce căuta aici...
- A, nu. Dreptatea este o pasiune flegmatica. Spre deosebire de gelozie, din pricina căreia oamenii flegmatici ajung în mod sigur ridicoli.
- Ei, vezi? Ridicol. Aşadar, lasă-mă sâ fiu flegmatic. Iţi repet: cum aş putea ieşi din încurcătura fără â fi aşa? De pildă, cum aş fi putut îndura să aştept?
-Cum?
- Să te aştept.
- Voyons, tnon ami, n-o sâ mă. opresc la forma în care-mi vorbeşti Cu ° încăpăţînare cam smintită. O sâ sfîrşeşti prin a obosi, şi, în defini-
' nu s^nt ° mofturoasă, nu fac nazuri ca o burgheză suparăcioasă. -Nu, fiindcă tu eşti bolnavă. Boala îţi dă întreaga libertate. Te face... ■> nu vine în minte un cuvînt de care nu m-am folosit niciodată! Te tace genială!
. Sâ vorrjim altădată despre geniu. Nu asta voiam sa spun. Doresc
un lucru N r, - -
tar Sa mcercati sa pretindeţi că am vreun amestec în aştep-
chi mneavoastrâ - dacă în adevăr aţi aşteptat - ca v-am încurajat, ba maj - am autorizat. Vă rog să-mi confirmaţi chiar acum în mod for-
__Caeste exact contrariul...
aştern acefe, Clavdia, desigur. Nu tu m-ai îndemnat sa aştept. Am de nimeni. înţeleg foarte bine câ dai importanţă acestei...
664
THOMAS MANN
- Chiar concesiile dumneavoastră au ceva impertinent D sînteţi un om obraznic şi numai Dumnezeu ştie cum este posibil asta. Nu numai în raporturile dumneavoastră cu mine, ci chiar ■
altfel, una Ca i în alte
împrejurări. însăşi admiraţia dumneavoastră, supunerea dumnea are ceva obraznic. Credeţi ca n-o vad? Din aceasta cauza ar trebui măcar sa nu va vorbesc, cu atît mai mult cu cît aveţi îndrăzneala vorbiţi despre o pretinsa aşteptare. Chiar şi faptul ca mai sînteţi încă ' • este nejustificat. Ar fi trebuit de multa vreme să fiţi prezent la mun dumneavoastră, pe şantier sau mai ştiu eu unde...
- Acum vorbeşti fara geniu şi eşti foarte convenţionala, Clavdia Dar, de altfel, ştiu ca nu-i decît un fel de a vorbi, căci tu n-o sa poţi gîndi ca Settembrini. Aşa vorbiţi voi, dar eu nu va pot lua în serios. N-am de gînd sa plec în mod nesăbuit, ca bietul meu var care, aşa cum ai prezis-o şi tu, a murit după ce a încercat sa-şi facă serviciul militar la şes, cu toate ca el însuşi ştia ca va muri, dar a preferat sa moara decît sa continue aici serviciul tratamentului. Bine, ca nu degeaba era soldat, dar eu, eu nu sînt soldat, eu sînt civil şi pentru mine ar însemna sa dezertez daca aş face ca el, daca aş dori cu orice preţ şi în pofida interdicţiei lui Radamante sa slujesc progresul la şes şi să fac o treaba folositoare. Asta ar fi cea mai mare ingratitudine şi cea mai mare nestatornicie, atît faţă de boala şi de geniu, cît şi faţa de iubirea mea pentru tine - ale cărei cicatrice vechi şi răni proaspete le port în mine — faţă de braţele tale pe care le cunosc, deşi admit ca nu le-ăm cunoscut decît în vis, în timpul unui vis genial, aşa ca pentru tine, bineînţeles, nu poate exista nici o consecinţa, nici o obligaţie şi nici o limitare a libertăţii...
Ea rîse cu ţigara în gura, iar ochii tatăraşti se îngustară devenind ca doua linii oblice şi, rezemîndu-se de spătar, cu mîinile sprijinite p banca, picior peste picior, îşi legăna pantoful de lac negru.
- Quelle generosite! Oh, lă, la, vraiment! Exact aşa mi-am închipui' întotdeauna un homme de genie, bietul de tine!
- Bine, fie cum vrei tu, Clavdia. Fireşte, prin chiar originea mea tot atît de puţin om de geniu pe cît sînt om de mari dimensiuni, L>° Dumnezeule. însă, datorita întîmplarii — eu îi spun întîmplare -strămutat şi urcat atît de sus în aceste regiuni geniale... într-un cu ■
nu ştii, fara îndoiala, ca dăinuieşte în chestiunea asta ceva cam v
pcie supc gogia alchimisto-ermetica, adică o transsubstanţiere intr-o î>fc ^ ga
rioara, prin urmare o creştere, o ridicare şi o intensificare, dac ma înţelegi. Dar este evident ca un corp care se dovedeşte cap
MUNTELE VRĂJIT 665
nea dezvoltare trebuie, oricum, să aibă, pentru început, cîteva 3 rt'ti proprii. Şi ceea ce aveam în mine, o ştiu precis, era ca de multa
mă simţeam familiarizat cu boala şi cu moartea şi, încă de pe vreme
H eram doar un copil, am avut nebunia sa-ţi cer sa-mi împrumuţi un
■ n exact la fel ca aici, în noaptea Carnavalului. Dar iubirea fara
este genială, căci moartea, ştii, este principiul genial, o res bina, un
pis philosophorum, şi mai este, de asemenea, şi principiul pedagogic,
ci pasiunea pentru acest principiu te conduce către iubirea de viaţa şi
de om. Aşa stau lucrurile, le-am descoperit stînd pe balcon şi sînt
îneîntat că pot sa ţi le spun. Exista doua drumuri care duc spre viaţa.
Unul este cel obişnuit, direct şi cinstit. Celalalt e periculos, duce la
moarte şi este drumul genial!
- Eşti un filozof puţin cam smintit, îi spuse Clavdia. Nu vreau sa pretind ca înţeleg tot din încîlcitele tale gînduri germane, însă tot ce spui tu sună omeneşte, şi cu siguranţa ca te-ai exprimat en philosophe.
-Prea en philosophe, după gustul tău, Clavdia, nu-i aşa?
- Lasă impertinenţele! Devine plictisitor. A fost stupid şi nepermis sa aştepţi. Dar nu-i aşa ca nu eşti supărat pe mine că ai aşteptat fara nici un sens?
- A fost într-o privinţa puţin cam greu, Clavdia, chiar pentru un om cu pasiuni flegmatice — greu pentru mine, dar şi greu pentru tine ca te-ai întors împreună cu el, întrucît ştiai, fireşte, de la Behrens, ca eram aici şi că te aşteptam. Doar ţi-am spus ca am socotit noaptea noastră ca pe o noapte de vis, şi ţi-am acordat întreaga libertate. însă pîna la sfîrşit n-am aşteptat în zadar, căci eşti iarăşi aici, stăm unul lînga altul ca odinioară, 'ti aud vocea fermecător de limpede, o voce de atîta amar de vreme uitima auzului meu, iar sub aceasta mătase vaporoasa sînt braţele tale pe
e cunosc - măcar ca tovarăşul tau de călătorie zace acolo sus, a ă febrei, marele Peeperkorn care ţi-a dăruit aceste perle...
9i cu care dumneavoastră înţelegeţi atît de bine sa va îmbogăţiţi exPerienţa.
pem U ^buie sa fii supărata pe mine, Clavdia. Settembrini m-a certat dec. e'ăşi motiv, însă numai dintr-o prejudecata mondena. N-am Qu 'Ştigat fiind în relaţii cu acest om — pentru numele lui
ei, (ja T ' căci este în adevăr o personalitate! Recunosc ca e în vîrsta -Si aş înţelege ca tu, ca femeie, sa-l iubeşti nespus de mult. J> lX lut>eşti atît de tare?
666
THOMAS MANN
- Cu tot respectul cuvenit filozofiei tale, Hans, nemţişorul spuse mîngîindu-i parul, nu găsesc ca e omeneşte sa-ţi vorbesc d ' " dragostea mea pentru el!
- Vai, Clavdia, de ce nu? Cred ca omenia începe acolo unde o lipsiţi de geniu îşi imaginează ca se sfîrşeşte. Sa voTbim liniştiţi d el. îl iubeşti cu pasiune?
Ea se apleca înainte ca sa arunce mucul ţigării alături, în cămin a ■ ramase rezemată, cu braţele încrucişate.
- Ma iubeşte, îi spuse, iar iubirea lui ma face sa-i fiu, cu mîndrie recunoscătoare şi devotata. Trebuie sa înţelegi, sau altfel n-ai fi demn de prietenia pe care ţi-o dăruieşte. Pasiunea lui m-a silit sa-l urmez şi sa-l slujesc. Cum putea fi altfel? Judeca şi tu! Crezi oare ca omeneşte este posibil sa te sustragi pasiunii sale?
- într-adevar, este imposibil! confirma Hans Castorp. Nu, bineînţeles este absolut exclus. Cum ar putea o femeie sa treacă peste pasiunea sa, peste spaima pasiunii sale şi sa-l lase, ca sa spun aşa, în Ghetsimani, prada chinului...
- Nu eşti prost, îi spuse ea, iar ochii oblici capatara un aspect fix şi visător. Eşti inteligent. Spaima provocata de pasiune...
- Nu-i nevoie de prea mare inteligenţa ca sa-ţi dai seama ca trebuie sa-l urmezi, cu toate ca iubirea lui are ceva neliniştitor, sau, mai precis -fiindcă trebuie sa aibă ceva neliniştitor.
- Cest exact... Neliniştitor. Cu el ai multe griji, multe dificultăţi... li luase rnîna şi se juca inconştient cu degetele, dar ridicînd brusc ochii, încrunta sprîncenele şi întreba:
- Stai! Oare nu-i josnic sa vorbim despre el aşa cum o facem?
- Desigur ca nu, Clavdia... Nu, e departe de aşa ceva. Ba, cu sigu ranţa ca nu-i decît foarte omenesc. Ţie îţi place acest cuvînt. n SP întotdeauna cu un accent încîntator, iar eu l-am ascultat vădit interes ori de cîte ori îl rosteai. Varului meu Joachim nu-i plăcea din mo militare. Zicea ca acest cuvînt înseamnă indolenţa, nepăsare, Şi interpretam în felul acesta, ca pe un guazzabuglio de toleranţa ^ ginită, eu însumi aş avea cîteva obiecţii de făcut, o recunosc. Insa ^ cînd are sensul libertăţii, al geniului şi al bunătăţii, cuvîntul ac
un lucru mare, pe care-l putem invoca în toata liniştea pentru P ^ discuţiei noastre despre Peeperkorn şi a grijilor şi dificultăţile F ^£
le cauzează el. Fireşte, acestea decurg din sentimentul lui
i
exagerata, din teama lui de a nu fi la înălţimea pasiunii care
-ţnio 1
MUNTELE VRĂJIT 667
ască atît de intens experienţele şi deliciile clasice ale vieţii, adică S a ce desfată — aşa ca putem vorbi cu tot respectul, deoarece la el
=tp de mare dimensiune, de o dimensiune grandioasa şi regeasca. Şi totul esic
înjosim, nici nu-l înjosim, discutînd despre asta în chip omenesc.
Mu este vorba de noi, spuse Clavdia, încrucişîndu-şi din nou bra-
Ar însemna sa nu fii femeie, daca n-ai accepta sa te umileşti pentru
■ h'rea unui om, pentru iubirea unui om de mari dimensiuni, cum spui
si care are pentru mine o pasiune împinsă pîna la spaima.
_ Negreşit, Clavdia. Foarte adevărat. Umilinţa sfîrşeşte şi ea prin a vea o asemenea dimensiune, iar femeia poate vorbi cu tot dispreţul, de
culmile umilinţei sale, tuturor celor care n-au dimensiune regeasca, aşa cum ai procedat tu adineauri în legătura cu mărcile poştale şi exact pe tonul cu care ai spus: „Vă credeam măcar ordonat şi «conştiincios»!"
-Eşti susceptibil? Las-o balta. Haide, sa dam dracului susceptibilitatea - eşti de acord? Şi eu am fost susceptibila cîteodata şi ţin s-o recunosc deoarece în seara asta sîntem aici, unul lînga altul. Am fost enervată de flegmatismul tau şi de faptul ca te înţelegeai atît de bine cu el, dar şi din pricina dragostei ce-o ai pentru egoista-ţi experienţa a vieţii. Şi totuşi faptul mi-a făcut plăcere şi ţi-am fost recunoscătoare fiindcă văd ca-l respecţi... Este multă loialitate în purtarea ta, şi cu toate câ e însoţită de un pic de impertinenţa, totuşi, pîna la sfîrşit, apreciez acest fapt.
- lata ceva foarte drăguţ din partea ta. Se uită la el. Zise:
- Se pare ca eşti incorigibil. Mai bine zis eşti un tînar şiret. Nu ştiu a ai spirit, dar cu siguranţa ca eşti plin de şiretenie. Bine, şi, de altfel, P em împacă şi aşa. Ba se poate avea chiar şi prietenie pentru tine.
sa tun prieteni buni şi sa încheiem o alianţa pentru el, aşa cum se e cvte°data o alianţa împotriva cuiva! îmi dai mîna? Adesea ma
■•• neori mi-e frica sa ramîn singura, sa ma simt singura în mine sjv ' u sais--- E un om atît de neliniştitor. Cîteodata mi-e teama sa nu t,u Prost... Uneori tremur... Mi-ar plăcea atît de mult sa am un om
el»; • rtlltle-.. Enfin, daca vrei sa ştii, poate de aceea m-am întors cu
St^tg3U 'eSânăt şezati faţă în faţa, genunchi lînga genunchi, el în fotoliul cu
strînse - 6 §1 aplecat în faţa, ea pe banca. Rostind ultimele cuvinte îi na lui Hans Castorp şi o lipi de obraz. El îi spuse:
668
THOMAS MANN
— Lînga mine? Vai, asta-i minunat. Ah, Clavdia, este atît de tat. La mine ai venit cu el? Şi mai pretinzi că aşteptarea mea a f pida, ca am facut-o fara permisiune şi fâra sens? Ar fi o mare stî din partea mea daca n-aş aprecia darul prieteniei tale, al prietenie' tru el alături de tine...
Atunci, îl săruta pe gura. Era o sărutare ruseasca, în felul acel care se schimba ca o mărturisire de dragoste cu prilejul marilor sarbato ' creştine, în acea ţara vasta şi plina de suflet. Cum însă cei care-o schim bau acum erau un tînar cunoscut de toţi ca „şiret" şi o tînara femei încîntatoare, cu pasul lunecător, faptul acesta ne face, fara voia noastră sa ne gîndim la maniera atît de dibace însă puţin cam echivoca cu care doctorul Krokowski vorbea despre iubire, într-un spirit niţel cam dubios, astfel încît nimeni n-a ştiut vreodată cu certitudine daca iubirea este un sentiment pios sau ceva carnal şi pasionat. Să facem şi noi ca el, sau poate Hans Castorp şi Clavdia Chauchat îl imitau cu sărutul lor rusesc? Dar ce va spune cititorul daca vom refuza pur şi simplu sa mergem pîna în adîncul acestei chestiuni? După părerea noastră ar fi, fara îndoiala, un bun prilej de analiză, dar — ca sa ne folosim de expresia lui Hans Castorp - „foarte stîngaci" şi în adevăr ar fi să dovedim din partea noastră foarte puţina simpatie faţa de viaţa, daca am încerca să facem o distincţie „pura" între evlavia care are drept scop binele şi pasiune. Dar ce înseamnă, aici „pur"? în fond, este un sens şovăitor şi echivoc. Nu vom nega ca nici nu ne sinchisim de aceste deosebiri. Nu-i oare bine şi minunat ca graiul nostru obişnuit nu are decît un singur termen pentru tot ce se poate înţelege prin acest cuvînt — iubire — începînd cu sentimentul pios şi sfîrşind cu dorinţa cărnii? Acest echivoc este cu desavîrşire univoc, întrucît iubirea cea mai cucernica nu poate fi imateriala şi nici nu poate fi lipsita de evlavie. Sub aspectul ei cel mai carnal, iubirea ramine veşnic ea însăşi, adică este bucuria de-a trai sau pasiunea suprema, simpatia pentru organic, îmbrăţişarea duioasa şi voluptuoasa a ceea este sortit descompunerii - deoarece exista milă pîna şi în Pas'unearlaf. mai minunata sau în cea mai înspaimîntatoare. Un sens şovăitor.
.7 Dar-;nsul
ar de
pentru numele lui Dumnezeu, n-avem decît sa lăsam sa şovăie cuvîntului „iubire". Aceasta şovăiala este viaţa şi omenescu , însemna sa dai dovada de-o suficient de deznădajduitoare >F şiretenie, daca te-ai nelinişti. aU
Aşadar, în vreme ce buzele lui şi ale doamnei Chauchat se in
într-o sărutare rusească, vom face întuneric în micul nostru
teatru,
MUNTELE VRĂJIT
669
la un alt tablou. Căci o sa fie vorba despre cea de a doua dintre ederile pe care am făgăduit doar ca le vom povesti, şi după ce aprinde iarăşi lumina, lumina tulbure a unei zile de primăvara pe 'te în vremea topirii zăpezilor, îl vom zări pe eroul nostru într-o tie devenită pentru el obişnuinţa, adica şezînd la capatîiul marelui gperkorn şi discutînd cu el respectuos şi prietenos. După ceaiul de la patru, servit în sufragerie, şi la care doamna Chauchat venise sin-ura întocmai ca şi la cele trei mese precedente, pentru ca imediat după aceea sa plece la shopping pîna în Platz, Hans Castorp ceru sa fie anunţat la olandez, în vederea uneia dintre acele vizite la bolnav, obicei luat în parte pentru a-i dovedi deosebita sa atenţie, în parte pentru a se bucura el însuşi de tovărăşia personalităţii lui — pe scurt din motive pe cît de şovăielnice pe atît de pline de viaţa. Peeperkorn puse alături de el ziarul Telegraaf, arunca deasupra ochelarii cu rama de corn, după ce şi-i luase de pe nas ţinîndu-i de arc, şi-i întinse vizitatorului mîna lui de căpitan, în timp ce buzele mari şi sfîrtecate se mişcau în mod nedesluşit, cu o expresie dureroasa. Ca de obicei, avea la îndemîna vin roşu şi cafea: serviciul de cafea era aşezat pe scaun, pătat în brun de atîta întrebuinţare - mynheer îşi luase cafeaua de dupa-amiaza, tare şi fierbinte, cu zahăr şi caimac, iar acum transpira. Chipul, înconjurat de şuviţe albe, i se înroşise, şi stropi mici îi broboneau fruntea şi buza superioara.
- Transpir puţin, zise el. Fii bine venit, tinere. Dimpotrivă. Ia loc! Este un semn de slăbiciune atunci cînd, imediat după ce ai băut o băutură calda... Vrei sa-mi... întocmai. Batista. Mulţumesc mult.
De altfel, roşeaţa de pe faţă îi dispăru încetul cu încetul, facînd loc
oarei gălbui care acoperea de obicei faţa omului magnific, după un
es de friguri. Frigurile intermitente fuseseră puternice în dupa-ami-
ceasta, trecînd prin cele trei faze, cea rece, cea arzătoare şi cea
a» iar micii ochi spălăciţi ai lui Peeperkorn aveau o privire obosita
băbescul frunţii de idol. îi spuse:
ste... absolut, tinere. Cuvîntul „lăudabil" mi se pare în între-boln s°lut- Este foarte drăguţ din partea dumitale, ca, pe un batrîn
Eu s- 1Zltez? întreba Hans Castorp. Nicidecum, mynheer Peeperkorn.
dUniI) care trebuie sa va arat recunoştinţa pentru ca pot sta lînga
decj n ' °^C' eu P10^1 infinit mai mult decît dumneavoastră şi vin
ln motive egoiste. însă este o calificare ciudata şi inexacta a
Dostları ilə paylaş: |