Ci H'
m nou Krokowski, în timp ce primele măsuri dintr-o uvertura de Miliopu
""-«.er începură să răsune.
v>> disciplinaţi, toţi se strâduiră sa înceapă o conversaţie care nu
fel mC' Un su*'iect mai deosebit: despre zăpada din iarna aceea, despre
ne 6 Servite la ultima masă, despre vreo arrivee, despre vreo plăcere
ernentară sau autorizată, conversaţie care, pe jumătate acoperită
750
THOMAS MANN
de muzica, se întrerupea şi se lega iarăşi, prelungindu-se numai * artificial. Astfel trecură cîteva minute.
Discul încă nu se terminase cînd Elly avu o tresărire violent fior îi străbătu trupul, suspină, partea de sus a corpului i se ani înainte, astfel încît fruntea ei atingea fruntea lui Hans Castorp si -acelaşi timp, braţele începură să execute, împreună cu cele ale suprav ghetorului, mişcări bizare, înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi acţionat fel de pompa.
— Transa! anunţă experta Hermine Kleefeld.
Muzica se opri. Conversaţia se întrerupse. Iar în tăcerea brusc instaurata, se auzi vocea de bariton moale şi tărăgănată, â medicului rostind întrebarea:
— Holger este prezent?
Elly tremură din nou. Se clătină pe scaun. Apoi Hans Castorp simţi cum fata îi strînge puternic şi iute mîinile cu amîndoua mîinile.
— Mă strînge de mîini, anunţă Castorp.
— El, îl corectă doctorul. El ţi le strînge. Deci! este aici. Te sal'tâm, Holger! i se adresă Krokowski pe un ton onctuos. Din toată inima îţi spunem fii bine venit, camarade! Şi lasă-mâ sâ-ţi amintesc: Ultima oara cînd ai fost aici, în mijlocul nostru, ne-ai făgăduit să chemi pe oricare dintre morţii pe care ţi—i vom numi, fie frate sau soră, şi să-i faci sa apară în faţa ochilor noştri muritori. Eşti oare dispus, azi, sâ-ţi îndeplineşti făgâduiala şi te simţi în stare de un asemenea lucru?
Elly tresări din nou. Gemu şi şovăi sâ răspundă. îşi duse încet mîinile lâ frunte, împreună cu cele ale vecinului ei şi le ţinu aşa, un moment. Apoi şopti, chiar lîngâ urechea lui Hans Castorp un „da" plin de ardoare.
Suflul acestui cuvînt în ureche îi provocă prietenului nostru acea gîdilare a epidermei care da naştere la ceea ce se numeşte de oui „piele de găină" şi a cărei provenienţă i-o explicase odată consul aulic. Vorbim de o gîdiliturâ ca sâ deosebim impresia pur fizica de ac a reacţiei sufleteşti. Căci nu putea fi vorba la el decît de spaimă- ^ gîndit gîndea cam aşa: „Haida-de, iată una care se întrece cu g' Dar în acelaşi timp, se simţea emoţionat, chiar tulburat: era un ^ ment provenit dintr-o nedumerire provocată de faptul înşelato tînără ale cărei mîini le ţinea într-ale sale îi şoptise un „da" la ur
— A spus „da", raportă el, şi se ruşina. „vinS'
— Foarte bine, Holger, spuse doctorul Krokowski. Sîntern că te vei ţine de cuvînt. Avem încredere în faptul că vei face în
MUNTELE VRĂJIT
751
eea ce-ţi stă în puteri. Te vom anunţă imediat cine este acel mort ne care dorim să-l vedem apărînd. Camarazi, se adresa el micii ietâţi» pronunţaţi-vă! Cine are vreo dorinţa? Pe cine sa va aducă priciul Holger?
Urmă o tăcere apăsătoare. Fiecare aştepta ca vecinul să vorbească. Unii dintre ei se întrebaseră, desigur, în ultimele zile încotro şi către . je mai zburau gîndurile. Dâr a face să revină morţii, adică a le dori «întoarcerea, este întotdeauna un lucru complicat şi delicat. în fond, pentru a fi sinceri, e un lucru care nici nu se poate dori. A proceda altminteri este o eroare. Dorinţa e tot atît de imposibila ca şi faptul în sine, şi ne-am da seama foarte limpede, dacă natura ar anula măcar o singura dată această imposibilitate; şi ceea ce numim durere nu este poate atît regretul pe care-l resimţim din cauza imposibilităţii de a vedea morţii revenind, cît neputinţă noastră de a dori un asemenea lucru.
Cam asta simţeau, în mod confuz, cu toţii, în ciuda faptului că nu era vorba de o întoarcere serioasa şi practică în viaţa, ci de un aranjament pur sentimental şi scenic în cursul căruia nu făceai altceva decît să-l vezi pe defunct, cazul fiind deci anodin; totuşi, le era teama de figura celui la care se gîndeau şi fiecare ar fi cedat bucuros vecinului dreptul de a formula o dorinţă. Şi Hans Castorp gîndea la fel, dar deşi avea impresia ci aude potolitul şi îngăduitorul: „Te rog, te rog", din ceasul acela cufundat în întuneric, se abţinu şi, în ultimă instanţa, se simţi destul de dispus sa renunţe în favoarea altuia. Dar cum tăcerea dura prea mult, spuse cu o voce stinsă, întorcînd capul către conducătorul şedinţei:
- Aş vrea să-l văd pe vărul meu defunct, Joăchim Ziemssen. A fost ca o eliberare pentru toţi. Dintre cei prezenţi, numai doctorul mg-Fu, cehul Wenzel şi mediumul nu-l cunoscuseră personal pe cel Propus a fi chemat. Ceilalţi, Ferge, Wehsal, domnul Albin, procurorul, °mnul $i doamna Magnus, doamna Stohr, domnişoara Levi şi Hermine eteld îşi manifestară aprobarea, cu vocea tare şi bucuroasă, bă chiar octorul Krokowski făcu satisfăcut un semn din cap, deşi raporturile Joachim fuseseră întotdeauna reci, acesta din urmă aratîndu-se e Puţin dispus sâ-i accepte studiile analitice.
Y Mlnunat, spuse doctorul. Ai auzit, Holger? Tu nu l-ai cunoscut în )u . cel numit mai înainte. Dar acum îl cunoşti oare dincolo de
n Şi eşti gata sâ-l aduci în mijlocul nostru?
%!■■ e*Harea deveni încordată. Adormita se clătină, gemu şi se cutre-
cjj,^ ^^ că dibuie, căută şi se luptă. Aplecîndu-se cînd într-o parte,
ea'altâ, murmura cuvinte de neînţeles, fie la urechea lui Hans
752
THOMAS MANN
Castorp, fie la cea a lui Hermine Kleefeld. în sfîrşit, Hans Casto strînsoarea celor doua mîini, care însemna „da", ceea ce raportă '
- Perfect! striga doctorul Krokowski. La lucru, Holger! Muzic i runci el. Discuţie!
Şi aminti din nou adunării ca scopul era uşurat nu prin concent gîndului şi nici prin reprezentarea forţată a ceea ce se aştepta, ci prinţ atenţie vaga şi nesilită.
Acum veniră orele cele mai stranii pe care le trăise eroul nostru p-atunci, şi cu toate că drumul viitor al destinului sau nu ne este prea b' cunoscut, urmînd ca, la un moment dat, să-l pierdem din vedere cat sfîrşitul povestirii noastre, totuşi sîntem ispitiţi să admitem ca au rămas cele mai stranii clipe trăite de el vreodată.
Acum începură acele ore, adică, să o spunem din capul locului, mai mult de două, inclusiv o scurta întrerupere a „muncii" lui Holger sau mai exact a tinerei ELly — cînd se desfăşura strania trudă care se lungi atît de înspăimîntător, încît, la un moment dat, toată lumea era pe punctul de a se îndoi dacă se putea aştepta la vreun rezultat şi, în plus, dintr-o profundă milă, toţi se simţiră adesea ispitiţi să o scurteze, întrucît părea că depăşeşte puterile plăpînde cărora acest efort le era impus pînă la a trezi compătimirea. Noi ceilalţi, bărbaţii, atunci cînd nu fugim de viată, resimţim cu toţii, în anumite împrejurări, această mila de neîndurat pe care, deşi este ridicol, nimeni n-o admite şi care este probabil destul de nelalocul ei, acel „destul" revoltat care ne scapă, cu toate că este necesar cu orice preţ să se ajungă la un sfîrşit. Sîntem convinşi: cititorul a înţeles că, în fapt, este vorba de situaţia de soţ şi tata, în care fiecare dintre noi se află cîndva, precum şi de actul naşterii cu care lupta micuţei Elly semăna într-un mod atît de izbitor şi atît de indiscutabil, încît chiar cei care nu-l cunoşteau încă ar fi trebuit să-l identifice, între aceştia urma aflîndu-se şi tînârul Hans Castorp căruia, cum nici el nu fugise viaţa, i-a fost dat sa cunoască astfel acest act sub aspectul lui de mi cism organic — şi încă ce aspect! Şi în ce condiţii! Nu se pot caline fel decît scandaloase toate caracterele şi detaliile acestei camere un înfâptuia actul naşterii, sub lumina roşie, atît în ceea ce priveşte
^
persoana care năştea în halatul ei larg, cu braţele goale, cît şi ce' împrejurări, adică acea continuă uşoara muzică de gramofon-sporovăială silita pe care semicercul se străduia s-o întreţină c ordinului, îndemnurile voioase cu care o îmbărbătau tot timpu " | care se chinuia şi lupta: „Haide, Holger! Curaj! O să meargă! INU
lăsa-
MUNTELE VRĂJIT
753
eer dă-i drumul! încă un mic efort şi vei reuşi!" Şi nu facem acum nici cu persoana „soţului" — dacâ-l putem considera soţ pe Castorp care formulase dorinţa — a soţului deci, care ţinea nunchii „mamei" între ai săi, care-i ţinea de asemenea şi mîinile, ele mîini tot atît de umede cum fuseseră pe vremuri âle micuţei Leila, tfel că trebuia tot timpul să-şi reînnoiască efortul ca să nu le scape. Căci soba de la spatele fetei dogorea.
Mistică şi iniţiere? Vai, nu, căci toţi se comportau zgomotos şi fără delicateţe în penumbra roşie cu care ochii, treptat, se obişnuiseră cît sa cuprindă aproape toată camera. Muzica şi strigătele te îndemnau sa te gîndeşti la metodele folosite de Armata Salvării pentru a-şi înviora auditorii, şi îi făceau să gîndeăscâ astfel chiar şi pe cei care, ca Hans Castorp, nu asistaseră niciodată la vreo serbare religioasa a acelor fanatici veseli. Scena părea mistica, misterioasă, pioasa, dar nu într-un sens de fantasmagorie, ci doar într-unui firesc, organic, datorita, aşa cum am mai spus-o, şi unei înrudiri intense cu o alta imagine. Asemănătoare durerilor facerii, eforturile micuţei EUy izbucneau după intervale de calm, timp în care râminea răsturnată pe spătarul scaunului, într-o stare de inconştienţă numită de doctorul Krokowski „transă profundă". Apoi tresărea iarăşi, gemea, se arunca dintr-o parte în alta, îi împingea pe supraveghetori, se lupta cu ei, le murmura la ureche cuvinte pline de ardoare, dar lipsite de sens, părea că vrea să expulzeze ceva din ea însăşi, se aruncă într-o parte, scrîşneă din dinţi, mergînd pînă la a muşca mîneca hainei lui Hâns Castorp.
Aşa trecu o oră şi mai mult. Apoi conducătorul şedinţei socoti că era n lnteresul general să se facă o pauza. Cehul Wenzel, care pentru a se mai ocupa şi cu altceva şi pentru a cruţa, în ultimă instanţa, gramofonul, lngnase chitara, facînd sa-i vibreze cu multa îndemînare coardele, ese deoparte instrumentul. Cu un suspin, lanţul mîinilor se desfăcu. °rul Krokowski se îndrepta câtre perete pentru a aprinde lampa, ■na albă ţîşni orbitoare şi toţi cei învăţaţi cu întunericul clipiră în stupid Elly dormita, aplecata mult înainte, cu obrazul aproape pe cni. Era surprinzător de agitată, facînd gesturi care păreau fami-c- 'orlalţi, dar pe care Hans Castorp le urmări cu atenţie şi uimire: Cq minute, mîna liberă a fetei avu o mişcare de du-te vino în dreptul b|e ' ° "epărta şi o apropia, de parcă ar fi vrut să scoată sau să gre-
eVa'
o i, 11
'' tresărind de mai multe ori, îşi reveni, clipi în lumină,
Cupizi, adormiţi, şi zîmbi.
754
THOMAS MANN
Zîmbeă — afectat şi oarecum rezervat. Mila resimţita de ceil de durerile ei pareă, într-adevar, risipită în zadar. Nu arata să f epuizată. Poate că nu-şi amintea nimic. Era aşezata în fotoliul d ■ ^ bolnavilor, în spatele biroului învecinat cu fereastra, între acesta şi vanul care înconjura şezlongul; îşi aşezase scaunul astfel ca sa-şj rezema braţul de masă şi se uită în cameră, drept înainte. Râmase astf alintată de priviri emoţionate, întîmpinate din cînd în cînd, printr semn încurajator din cap, şi tăcu tot timpul pauzei care ţinu cine sprezece minute.
Eră o adevărată pauză - potolită şi plină de dulcea mulţumire a lucrului împlinit. Portţigaretele bărbaţilor pocniră. Se fuma calm în grupuri, se discută ici şi colo despre Caracterul şedinţei. Nimeni nu se gîndea să renunţe la obţinerea unui rezultat. Existau semne sigure menite a îndepărta o asemenea presupunere. Cei ce se găsiseră în celalalt capăt al semicercului, în apropierea doctorului, erau unanim de părere că simţiseră precis şi în mai multe rînduri acel suflu proaspăt care, atunci cînd fenomenele se pregăteau, pornea de la persoana mediumului, îndreptîndu-se într-o anumită direcţie. Alţii pretindeau că au observat fenomene luminoase, pete albe, aglomerări mobile de forţe apărute în mai multe rînduri în faţă paravanului. Deci nu trebuia lăsat ca efortul să se destindă. Oboseala nu-i îngăduită! Holger făgăduise şi nu exista nici un motiv de îndoiala.
Doctorul Krokowski dădu semnalul pentru reluarea şedinţei. Apoi o conduse pe Elly pîna la scaunul ei de tortură, mîngîindu-i parul, în timp ce ceilalţi îşi ocupau locurile. Totul se petrecu la fel ca mai înainte, es e adevărat că Hăns Castorp ceru să fie înlocuit în rolul sau de supta ghetor, dar preşedintele se opuse. Se cuvine, spuse medicul, să se aco celui care îşi manifestase dorinţa, garanţia materiala imediata ca o manevra frauduloasă a mediumului era practic imposibila. Hans Cas îşi reluă, prin urmare, ciudată lui poziţie în faţa micuţei Elly. lumin camera redeveni roşie, clărobscurâ. Muzică reîncepu. După minute, Elly tresari din nou, făcu aceleaşi gesturi de tracţiune şi ^ aceasta Hans Castorp a fost cel care anunţă „transa". Sca naştere continua.
însă în ce chinuri înfricoşătoare avea loc! Pareă ca nu voia la îndeplinire — dar, oare, era posibilă? Ce nebunie! In ce maternitatea? Izbăvire în ce fel şi de ce?
c
MUNTELE VRĂJIT 755
_ Ajutor, ajutor! gemea copila, pe cînd durerile ameninţau să se nsforme în acea criză primejdioasă numită de medicii mamoşi i
între timp, ea-l striga pe doctor, îl ruga sa-i vina în ajutor. Krokowski făcu acest lucru, încurajînd-o cu jovialitate. Magnetizarea, resupunînd că era într-adevăr cazul, îi dădea puteri pentru o nouă
luptă.
Astfel se scurse a doua oră în vreme ce, rînd pe rînd, chitara tremura şi gramofonul râspîndea ariile din albumul de muzica uşoara, în atmosfera clarobscură cu care ochii, obişnuiţi cu lumina, începeau să se deprindă din nou, treptat. în acel moment avu loc un incident — Hans Castorp a fost cel care-l provoca. Emise o sugestie, exprimă o dorinţa şi un gînd pe care le avusese de la început şi pe care ar fi trebuit, ce-i drept, să le formuleze mai devreme. Cu capul susţinut în mîini, Elly era în „transă profundă", iăr Wenzel pe punctul să schimbe discul său sa-l pună pe partea cealaltă, cînd prietenul nostru spuse, cu un aer hotarît, că avea de făcut o propunere, fără însemnătate de altfel — dar credea totuşi că acceptarea ei ar fi putut aduce un folos oarecare. Se găsea acolo... adică, mai bine zis, în colecţia de discuri a sanatoriului exista o arie din opera lui Gounod, ruga lui Valentin, cîntatâ de un bariton acompaniat de orchestră, foarte sugestiva. Socotea că s-ar putea face o încercare cu această bucată.
- Şi de ce? întreba medicul din penumbra roşietică...
- Chestie de atmosferă, de sensibilitate, răspunse tînârul. Spiritul acestei bucăţi este foarte deosebit.
El îşi dăduse seama, ascultînd-o. După părerea lui, nu era imposibil ca sp'ritul şi caracterul acestei bucăţi muzicale să scurteze procesul ce "nna să fie dus la bun sfîrşit.
~ Discul se afla aici? se informa doctorul.
Nu, nu era. Dar Hans Castorp putea sa-l aducă imediat.
"" Ce-ţi trece prin cap?
vi Krokowski respinse imediat această propunere. Cum? Hans
rp voia să plece, sa se întoarcă şi apoi să-şi reia experienţa între-
p ' turnai lipsa de experienţă era cea care vorbea prin gura lui. Nu,
'reh • SlmP^u acest lucru era cu neputinţa. Totul s-aT destramă, totul ar
iute '• ' C'e 'a caPât- Respectul Iui pentru exactitatea ştiinţifica îi
cije- ea s^ admită plecări şi veniri. Uşa era închisa. El, medicul, avea
îţc 'n "uzunar. Ei bine, dacă acest disc nu era la îndemîna, trebuia...
41 v°rbea cînd cehul, în picioare lîngă patefon interveni:
756
THOMAS MANN
- Discul este aici.
- Aici? întreba Hans Castorp.
- Da, aici. Faust,Ruga lui Valentin. Poftim. Se afla, din întîm ]
în albumul de muzica uşoara şi nu în albumul verde numărul II und '. era locul de obicei. Din întîmplare, ca prin minune, printr-o feri • neglijenţa, se afla printre „bucăţi diverse" şi nu mai rămînea decît s pună.
Ce spuse oare Hans Castorp în faţa acestei situaţii? Nu spuse nimic Doctorul a fost acela care zise: „Cu atît mai bine!" şi cîteva voci repetară vorbele lui. Acul scîrţîi, capacul coborî. Şi o voce bărbăteasca începu, printre acorduri de cor: „Silit sînt să te părăsesc acum..."
Nimeni nu mai vorbea. Toţi ascultau. Abia începu cîntecul, ca eforturile micuţei Elly îşi schimbară caracterul. Tresarise o clipă, apoi prinse să tremure, sa geamă, sa scrîşneasca, să pompeze, ducîndu-şi din nou la frunte mîinile umede şi lunecoase. Discul se învîrtea. Sosi strofa intermediară, cu ritm schimbat, pasajul bătăliei şi al primejdiei, îndrăzneţ, pios şi franţuzesc. Continuă ăşa, apoi veni sfîrşitul, adică reluarea temei, sprijinită de orchestră, de o puternică sonoritate: „O, Dumnezeule din cer, ascultă-mi ruga..."
Hans Castorp avea mult de furcă acum cu Elly. Fata se încorda, trăgea aer cu gîtul contractat, se prăbuşea în ea însăşi cu îndelungi suspine; apoi ramase nemişcata. îngrijorat, Castorp se apleca deasupra şi, cînd o auzi pe doamna Stohr scîncind, cu un fel de geamăt în voce:
-Ziem... ssen...!
Hans Castorp continuă să ramîna în aceeaşi poziţie, simţind în gura un gust amar. Auzi o altă voce, grava şi rece, răspunzînd:
- L-am văzut demult.
Discul ajunsese la sfîrşit, ultimul acord al alămurilor răsunase, nimeni nu oprea aparatul. Zgîriind în gol, acul continua sa se învirte în mijlocul discului. Atunci Hans Castorp îşi înalţă capul şi caute, privirea lui se îndreptă în direcţia potrivita. în cameră m
încă cineva. Acolo, izolat de ceilalţi, într-un al doilea plan, unde luminii roşii aproape că se pierdeau în întuneric, aşa încît ochii p
pp p
pătrunde cu greu atît de departe, între partea lata a biroului şi P ^ pe fotoliul îndreptat către scaunul doctorului pe care Elly se oai timpul pauzei, acolo se afla Joachim. Era Joachim, cu adin ^. umbrite sub pomeţii obrazului, cu barba de războinic din ulti
MUNTELE VRĂJIT 757
■ie cu buzele-i frumos arcuite, atît de pline şi superbe. Se sprijinea de ătar şi ţinea un picior peste celălalt. Pe faţa-i suptă se observa, deşi ftibritâ ca de un chipiu, urma suferinţei precum şi o expresie de gravi-te şi de austeritate ce-i dădea o frumuseţe bărbăteasca. Doua cute verticale îi brăzdau fruntea, între ochii adînciţi în orbitele osoase, fapt care "nsă nu micşora blîndeţea acestor ochi mari, frumoşi şi întunecaţi, îndreptaţi calmi şi întrebători spre Hans Castorp, şi numai spre el. Micul lui defect de altădată, urechile depărtate, se putea recunoaşte sub cască, sub ciudata cască pe Care nimeni nu i-o cunoştea. Varul Joachim nu era în civil; sabia se sprijinea de piciorul aşezat peste celălalt, în timp ce-i stringea mînerul cu pumnul, ba se putea distinge, la centiron, ceva ca un toc de revolver. Şi cu toate acestea, nu purta o adevărată uniformă. Nu se vedea nimic deschis sau colorat, avea un guler râsfrînt, buzunare în părţi şi, undeva, destul de jos, se observa o cruce. Picioarele lui Joachim păreau mari, iar pulpele foarte subţiri, fiind înfăşurate în moletiere într-un fel mai mult sportiv decît militar. Iar casca? S-ar fi zis că Joachim îşi pusese pe cap o gamelă, fixîndu-şi-o sub bărbie cu o cureluşă. Această cască producea însă un efect antic şi marţial, îi venea bine, fiind în acelaşi timp stranie: se putea spune că e un lăncier.
Hans Căstorp simţi răsuflarea micuţei EUen Brand atingîndu-i mîinile. Auzi lîngă el respiraţia accelerată a Herminei Kleefeld. Şi nu se mai auzea nimic altceva decît frecuşul acului zgîriind discul care continua să se mvîrteascâ şi pe care nimeni nu-l oprea. Nu se întoarse spre nici unul dintre cei de faţă, nu voi să-i vadă şi nici să ştie de ei. Aplecat înainte, peste mîini, cu capul pe genunchi, privi fix prin penumbra roşie, la °aspetele aşezat în fotoliu. O clipă, stomacul păru că vrea să i se 'itoarcă pe dos. Gîtul i se contractă şi scoase patru sau cinci hohote de Puns profunde şi spasmodice. „Iartâ-mă!" murmură în sine, apoi îl lacrimile, aşa că nu mai văzu nimic, cum i se şopteşte:
~ Spuneţi-i ceva!
Auzi glasul de bariton al doctorului Krokowski strigîndu-l grav şi
j. Pe nume, şi repetînd invitaţia să vorbească. însă în loc să răspundă, 1 fr
se mîinile de sub obrajii lui Euy şi se ridică, jj Octorul Krokowski îi rosti iarăşi numele, de data aceasta pe un ton V strare severă. Dar, din cîţiva paşi, Hans Castorp ajunse la uşa de
are Şi, cu un gest brusc, învîrti comutatorul, aprinzînd lumina albă.
758
THOMAS MANN
în aceeaşi clipă, domnişoară Brand tresări, zgîlţîitâ de un şoc vi Se zbătea în braţele Herminei Kleefeld. Fotoliul celălalt era gol
Hăns Câstorp se îndreptă către doctorul Krokowski care, în pic; protesta. Voi să vorbească, dar nu putu să rostească nici un cuv- ' Atinse mîna cu gestul celui care cere, fâcînd o mişcare brusca din Iar cînd primi cheia, îl admonesta pe doctor, clâtinînd ameninţător ca i de mai multe ori, se răsuci pe călcîie şi ieşi din cameră.
Marea irascibilitate
Pe măsură ce anişorii treceau, în sanatoriul „Berghof" începu să domnească un spirit nou, iar Hans Castorp nu putu să nu-şi dea seama că era opera demonului răufăcător despre care am pomenit mai sus. Cu detaşarea şi curiozitatea călătorului care n-are altă grijă decît sa se instruiască, el studiase acest demon, ba chiar descoperi în sinea sa nişte predispoziţii îngrijorătoare pentru ă participa şi mai amplu la cultul monstruos pe care i-l consacrau cei din jurul său. Temperamentul nu-l îmboldea deloc să cadă pradă spiritului care începuse să domnească, după ce, de altfel, dâinuise mereu, ici şi colo, în germene sau ca simp-tome. Cu toate astea, observă cu groază că, imediat ce se controla mai puţin, însăşi făptură sa ceda atît în expresia chipului, cît şi în cuvinte şi ţinută şi se lăsă năpădită de această molimă căreia nimeni din jur nu i se putea sustrage.
Dar oare ce se petrecea? Ce anume plutea prin aer? O înclinaţie către ceartă. O irascibilitate colectivă. O nerăbdare fără nume! O pornire generală către discuţii violente şi înveninate, către explozii de furie şi cnia spre scandaluri. Zilnic izbucneau altercaţii îndîrjite, ţîşneau răcne nejustificate şi lipsite de măsură între persoane său grupuri întregi pacienţi, iar caracteristica acestor crize era aceea că oameni care aveau nici un amestec, în loc să se simtă dezgustaţi de comport celor furioşi sau sâ încerce să aplaneze certurile, luau, dimpotrivă, p activă la ele, atraşi mai degrabă de o putere contagioasă, lâsîndu-s * în voia aceleiaşi nebunii. începeau cu toţii să pălească şi să tre Ochii şcînteiau de mînie, gurile se strîmbau, desfigurate de patirn • invidiaţi tocmai ăceiă Care se găseau în plină dezlănţuire, iie P . dreptul, fie pentru pretextul pe care-l aveau să zbiere. Sufle ^ trupurile celorlalţi erau torturate de dorinţa sfîşietoare de a pr°
MUNTELE VRĂJIT 759
jar cine nu avea puterea să se refugieze în singurătate, era iremedia-
•i atras în vîrtej. Conflictele din senin şi învinuirile reciproce se
• multeau 'a >3erghof' în chiar prezenţa împăciuitorilor care, şi ei, erau
taminaţi, cu uşurinţa înfiorătoare, de o grosolănie dispusă să urle, şi
ceja care ieşeau din sanatoriu cu sufletul aproape liniştit nu puteau
revedea în ce dispoziţie se vor întoarce. O persoană obişnuita care
tâtea la masa „ruşilor bine", o tînârâ doamnă foarte elegantă şi foarte
puţin atinsă de boală, originară din gubernia Minsk - de altfel nu i se
prescriseseră decît trei luni — coborî într-o zi în sat să facă nişte tîrguieli
la magazinul de galanterie francez. Acolo însă o apucă o furie atît de
violentă împotriva vînzatoarei, încît se întoarse la sanatoriu în prada
celei mai mari agitaţii, avu o hemoragie fulgerătoare şi, din clipa aceea,
boala îi deveni nevindecabilă. A fost chemat soţul, căruia i se anunţă că
era condamnată să rămînă aici, sus, pentru totdeauna.
Acesta este doar un exemplu din întîmplârile cotidiene de la „Berghof. Şi, cu toate că nu ne simţim îndemnaţi a o face, vom mai relata şi altele. Unii dintre cititorii noştri îşi mai amintesc poate de acel licean, sau fost licean, cu ochelari rotunzi, de la masa doamnei Salomon, de tînărul acela plăpînd care avea obiceiul să-şi terciuiascâ mîncărurile în farfurie, prefâcîndu-le într-un fel de pastă şi să le înfulece sprijinit cu pieptul de masă, ştergîndu-şi cîteodată cu şervetul sticlele groase ale ochelarilor. Se comportase la fel, în tot acest timp, mereu licean sau fost licean, înfulecase la fel şi-şi ştersese la fel ochii, fără să se fi ivit prilejul ca persoanei lui să i se dea vreo altă atenţie decît una cu totul întîmplâtoăre. Insă, de curînd, într-o bună dimineaţă, la primul dejun, fu cuprins de o ■^aşteptată criză de furie, care atrase asupra sa atenţia generală, iar întreaga asistenţă din sufragerie sări în picioare. La început se auzi un zgornot la masa la care stătea; ţipă, foarte palid, adresîndu-se piticei care stâtea în picioare lîngă el.
~ Minţi! răcnea el, cu o voce stridenta şi plîngăreaţă. Ceaiul e rece.
lu' Pe care mi l-ai adus e gheaţă, gustă-l şi dumneata înainte de a
W' ca să-mi spui dacă nu-s nişte zoaie căldicele şi dacă un om cum-
f de poate să bea aşa ceva! Cum de îndrăzneşti sâ-mi serveşti ceai
. • cum de ţi-a trecut prin cap gîndul sâ-mi aduci o asemenea băutură
, a Şi să-ţi închipui măcar o clipă că aş fi în stare s-o beau?! N-o °eau! iv
■ ^-o vreau! urla el bâtînd cu amîndoi pumnii în masa, încît toata
est lncePu să zornăie şi să ţopăie. Vreau ceai fierbinte, ceai clocotit, Ptul meu în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Nu vreau zoaiele
760
THOMAS MANN
astea, vreau ceai fierbinte, să mor aici pe loc dacă voi sorhi r> înghiţitură... Stîrpiturâ afurisită! urlă deodată cu voce piţigăiată ru ■
oarecum, cu un gest ultimele frîie care-l mai reţinuseră încă ii, '
' 9* sc 1 âsâ tîrît cu bucurie în dezmăţul culminant al unei nebunii furioase
O ameninţă pe Emerentia cu pumnii şi literalmente sări la spumegînd. Apoi continuă sa ciocănească în masă, să bată din pic" şi să răcnească: „Vreau!" şi „Nu vreau!" — în vreme ce sala oferea s tacolul obişnuit. O simpatie teribilă se revărsă asupra liceanului frenet' Mai multe persoane săriră de pe scaune, strîngînd pumnii, scrîşnind ri' dinţi, şi-l priviră cu ochii înflăcăraţi. Alţii încremeniră, palizi, cu och" plecaţi, tremurînd. Mai râmaseră încă multă vreme în această stare chiar şi după ce i se adusese alt ceai liceanului care, epuizat, nici nu se mai gîndi să-l bea.
Oare ce însemnau toate acestea?
în societatea „Berghof '-ului se ivi un om, un fost negustor, în vîrsta de treizeci de ani, care febricita cam de multa vreme şi rătăcise ani întregi din sanatoriu în sanatoriu. Omul era un duşman al evreilor, un antisemit din principiu şi făcea din această atitudine un sport, cu o încăpâţînare soioasă. Comportarea opoziţionistă, pe care şi-o însuşise din întîmplare, era mîndria şi scopul vieţii lui. Fusese negustor, dar nu mai era, adică nu mai era nimic în lume, însă rămăsese duşmanul evreilor. Era foarte serios bolnav, avea o tuse teribil de cavernoasă, şi, între două accese, aveai impresia că plămînul îi strănută cu un sunet ascuţit, scurt, neobişnuit, neliniştitor. Singurul fapt care conta pentru el era acela de-a nu fi evreu. Se numea Wiedemann, adică avea un nume creştin, destul de curat. Era abonat şi la o revista intitulată Făclia ariană. şi spunea lucruri cam ca acestea:
- Ajung la sanatoriul lui X din A... Şi pe cînd tocmai voiam să ma instalez în sala de cura — peste cine dau cu ochii la stînga mea, lafâindu pe un şezlong? Peste domnul Hirsch! Cine stătea tolănit la dreapta me Domnul Wolff! Fireşte că am plecat imediat ş.a.m.d.
„în adevăr, numai asta îţi mai lipseşte!" gîndi Hans Castorp profundă antipatie.
Wiedemann avea o privire mioapă şi bănuitoare. Se putea spu j ^ adevăr, fără ca aceasta să fie o figura de stil, că avea pe nas un " ^
care se uita chiorîş, cu răutate, şi dincolo de care nu mai vede
-n neînc Falsa idee care i se suise în cîrcă şi-l călărea se prefăcuse intr-o
dere ce îl zgîndărea mereu într-o necurmată manie a pers
MUNTELE VRĂJIT 761
- demnîn^u"' sa caute orice impuritate ascunsa sau mascata, aflată prin eajrna
Dostları ilə paylaş: |