Mustangul negru

3.Sclava cercheză

Ca mai toate clădirile din Istanbul, casa negustorului de sclave Barişa era construită din lemn. Ea nu avea nici o fereastră la stradă şi odăile primeau din curte lumina şi aerul. Intrarea nu avea poartă, iar gangul era strâmt şi scund.

Normann bătu la o uşă situată pe partea stângă. Se auzi zgomotul unui zăvor tras pe dinăuntru şi un nas mare ieşi la iveală printr-o gaură. Abia după aceea se deschise uşa.

Nasul aparţinea proprietarului acestei case. El răspunse salutului pictorului cu o politeţe care arăta că artistul era tolerat şi plătit, numai fiindcă era în stare să facă portretul de care negustorul avea neapărată trebuinţă.

— Am privit iar portretul, spuse bătrânul. Sunt mulţumit de el, dar aş vrea să ştiu cât mai ai de lucru, ca să-l isprăveşti.

— Nu ştiu sigur. Culorile se usucă greu, fiindcă ai o casă foarte umedă.

Desigur că nu putea şi nu trebuia să spună lui Barişa că lucra atât de încet, numai fiindcă voia să fie mai multă vreme împreună cu frumoasa cercheză Tşita.

— Cu cât isprăveşti mai curând, cu atât va fi mai mare bacşişul pe care ţi-l dau, în afară de suma cu care ne-am învoit. Du-te, negrul te aşteaptă de mult! Azi ai venit mai târziu ca de obicei.

Normann se îndreptă spre o uşă şi ajunse într-un gang la capătul căruia şedea un negru bătrân, ghemuit pe un covor. Era Ali cel gras, care avea misiunea să ia parte la şedinţă, ca să-l împiedice pe Normann să schimbe vreun cuvânt cu frumoasa cercheză.

Cu toate acestea, pictorul izbutise să îmbuneze inima negrului, cu ajutorul banilor, bineînţeles. El îl lăsase să înţeleagă şi în cele din urmă îl convinsese că trebuie să vorbească din când în când cu Tşita, ca să-i poată studia în voie diferitele mişcări ale obrazului. La început, paznicul se codise să-şi dea consimţământul, dar după un timp se învoise să îndeplinească dorinţa pictorului, punând mai multe condiţii. El ceru pentru fiecare şedinţă un bacşiş de cincizeci de piaştri, adică zece mărci, apoi stăpânul său nu trebuia să afle nimic despre învoiala lor şi, în sfârşit, convorbirile nu puteau să depăşească niciodată „cadrul artistic”, adică pictorul nu avea voie să vorbească decât ceea ce era în legătură cu portretul la care lucra. Normann primise condiţiile acestea, fiindcă nădăjduia că încetul cu încetul negrul va renunţa la severitatea cu care-şi îndeplinea însărcinarea.

Când îl văzu pe pictor, paznicul se ridică de pe covor şi răspunse salutului cu un zâmbet discret. Apoi deschise o uşă şi păşi în urma lui Normann într-o odaie luminoasă şi prietenoasă, ai cărei pereţi de culoare albastră erau împodobiţi cu versete din Coran, scrise cu litere aurite. De-a lungul unui perete era o canapea roşie, iar in faţa ei şevaletul cu portretul cerchezei, acoperit cu un şal fin.

Negrul îşi puse o mână pe umărul pictorului.

— Mi-ai dat mereu câte cincizeci de piaştri, ca să poţi vorbi cu Tşita. Şi ţi-am îngăduit să vorbeşti numai cuvinte care nu sunt primejdioase. Dacă-mi dai o sută de piaştri în loc de cincizeci, îţi dau voie să vorbeşti tot ce vrei. Îţi convine?

Inima lui Paul Normann săltă de bucurie. Până acum, el nu avusese putinţa să schimbe cu Tşita nici un cuvânt care să nu aibă vreo legătură cu portretul ei. Normann nu ştia nimic despre făptura aceasta încântătoare, de o neasemuită frumuseţe, dar îşi dădea seama că o iubeşte şi că şi-ar fi dat şi viaţa ca să o poată face fericită.

— Propunerea ta e serioasă? se grăbi să-l întrebe pe paznic. Dar dacă ne prinde stăpânul tău?

— Nu poate să vă prindă. Eu rămân de pază la uşă. Ei, primeşti?

— Da.

— Atunci dă-mi cei o sută de piaştri!

Adică douăzeci de mărci. Normann i-ar fi dat şi mai mult pentru îngăduinţa pe care o obţinea acum în schimbul acestei sume neînsemnate. Negrul se uită lung la moneda de aur şi o vârî încântat în buzunar.

— Îţi mulţumesc. Mă duc să o aduc pe Tşita.

Plecă iar Normann se apropie de şevalet. În timp ce descoperea portretul, mâna îi tremura.

De pe pânză îl privea o capodoperă, o capodoperă a naturii şi în acelaşi timp o capodoperă a artistului. O lucrase cu inima, cu o inimă afectuoasă şi cum era atât de adâncit în admirarea capului fermecător pe care-l înfăţişase penelul său, uită cu desăvârşire tot ce-l înconjura. Un glas cunoscut şi melodios îl făcu să tresară:

— Allah să te binecuvânteze!

Obrajii i se acoperiră de o roşeaţă aprinsă. În faţa negrului, în mijlocul odăii, se afla Tşita, a cărei făptură şi al cărei cap erau înveşmântate într-un văl larg şi alb, care lăsa să i se vadă numai ochii.

Covorul moale întins pe podea îi înăbuşise paşii, astfel că el n-o auzise intrând. Totuşi, îşi reveni curând şi răspunse salutului ei cu un aer serios. Tşita se îndreptă spre canapea şi-şi scoase vălul. Apoi îşi desfăcu părul şi se întoarse.

— E bine aşa?

El dădu din cap, în semn afirmativ şi începu să-şi amestece culorile, ca să-şi poată redobândi stăpânirea de sine. Când îşi ridică privirea, văzu că Tşita s-a tolănit pe canapea.

Cercheza era îmbrăcată cu grijă: purta pantaloni din cea mai fină mătase de culoare galbenă şi o jachetă din aceeaşi mătase, dar de culoare trandafirie. Jacheta întredeschisă lăsa să iasă o cămaşă albă ca zăpada, ţesută din cea mai fină muselină. Mânecile erau largi şi îngăduiau să i se vadă braţele de o albeaţă încântătoare. Picioarele ei mici, ce purtau pantofiori din mătase albastră, păreau că aparţin unui copil.

Dar capul ei era cu adevărat fermecător. Tşita era blondă şi anume de un blond cenuşiu, rareori întâlnit şi peste al cărui ton închis flutura o strălucire argintie. Chipul ei vădea o delicioasă şi desăvârşită nevinovăţie. În acelaşi timp, vădea şi un aer trist, care împrumuta un farmec ciudat trăsăturilor copilăreşti ale cerchezei. Obrajii ei erau înconjuraţi de un păr bogat şi cu ondulaţii naturale, pe care Tşita abia putea să-l îmblânzească.

Ochii negrului alunecau nepăsători deasupra acestei comori de frumuseţe, în timp ce Normann se simţea stăpânit de o nemărginită şi ameţitoare admiraţie.

El îşi luase de pe şevalet pensula şi paleta.

— N-ai vrea să-ţi pleci puţin capul? o întrebă, ca să spună ceva.

Ea se supuse rugăminţii lui.

— Prea mult. Stai să-ţi arăt!

Îşi puse pensula deoparte, ca să dea capului poziţia dorită. Ea tresări şi se feri de mâna lui. Ochii mărturiseau spaima care o năpădise.

— Ce faci? exclamă Tşita cu glas tremurat. Vrei să mori? De ce mă atingi?

— Ai vrea să mor?

— Nu, nu! Dar dacă află stăpânul?

— Nu poate să afle.

— N-o să-i spună Ali?

— Nici un cuvânt.

Ochii ei străluciră.

— Ai vorbit cu el?

— Da. N-o să audă şi n-o să vadă nimic.

— Allah să-l binecuvânteze, fiindcă e bun şi milostiv!

— Te bucuri când îţi vorbesc?

— Ah, de ce mă mai întrebi? Mă gândesc la tine toată ziua şi te visez în fiecare noapte. În vise mi se pare că eşti un paşă bogat şi că vii să mă cumperi.

Tulburat, el îngenunche în faţa ei, îi prinse mâinile într-ale sale şi o întrebă pe tonul acela de nesfârşită duioşie, pe care glasul omenesc se pare că nu e în stare să-l rostească decât o singură dată în viaţă:

— Ai merge bucuroasă cu mine, dacă te-aş cumpăra?

— Peste măsură de bucuroasă! Barişa, stăpânul meu, îmi spune mereu că o să mă cumpere sultanul şi că eu o să port acolo veşminte şi giuvaieruri costisitoare şi o să domnesc în haremul lui. Dar eu nu vreau să mă duc la sultan. Tu, numai tu trebuie să mă cumperi. Zâmbetul tău este giuvaierul meu şi dragostea ta este îmbrăcămintea mea scumpă. Nu vreau să domnesc, vreau să te iubesc pe tine şi să te slujesc toată viaţa. Dar poţi tu să mă cumperi? Stăpânul cere un preţ foarte mare. Eşti bogat?

— Nu, mărturisi el, trist. Sunt sărac.

— Cu toate acestea, m-aş bucura să merg cu tine. N-am nevoie de altul. Mai bine aş muri!

Şi aplecându-se spre urechea lui, îi şopti încet de tot, astfel că Ali n-o putea auzi:

— Scoate-mă de aici! Te urmez oriunde!

— Da, o voi face, îi răspunse el, tot în şoaptă.

— Dar ştii că amândoi ne putem pierde viaţa!

— Mi-o dau bucuros pentru tine. Îţi sunt într-adevăr mai drag decât padişahul şi comorile lui?

— De o mie de ori mai drag!

— Atunci Allah o să ne ajute, crede-mă. Sunt sigur că o să te scot de aici.

În clipa aceea, paznicul îi preveni:

— Îndepărtaţi-vă! Vine stăpânul!

Normann îl ascultă şi, cu un aer nepăsător, se aşeză în faţa şevaletului şi începu să-şi amestece culorile.

După câteva clipe, stăpânul intră în odaie.

— Poţi să pleci! spuse artistului pe obişnuitul său ton aspru. Vino mâine!

Normann se întoarse încet spre el.

— N-am terminat încă lucrul de azi, îi răspunse.

— Nu mă priveşte. A venit cineva care vrea s-o vadă pe Tşita şi să-i vorbească. Poate că o s-o cumpere un bey, care plăteşte tot atât de mult ca sultanul.

Apoi, Barişa se apropie de cercheză şi o măsură cu privirea unui cunoscător.

— Trebuie să te vadă aşa cum eşti acum. Îl voi aduce îndată. Aşadar germanule, vino mâine! O să te conducă Ali.

Normann se supuse, amărât şi furios. Ca să nu trezească nici o bănuială, se grăbi să-şi strângă culorile şi să acopere portretul. Când ajunse în odaia din faţă, îl văzu pe cel care aştepta. Spre uimirea pictorului, era tocmai dervişul asupra căruia îi atrăsese lordul atenţia când ieşiseră împreună din cafenea.

Ce intenţii nutrea omul acesta? Se ocupa oare şi cu alte îndeletniciri în afară de cerşit? Deodată, Normann se simţi stăpânit de o nelinişte, căreia nu era în stare să-i găsească o explicaţie satisfăcătoare.

Se îndreptă cu paşi iuţi spre port, se urcă într-un caic şi ceru barcagiului să-l ducă spre Pera, unde locuia împreună cu un prieten în Piaţa Ingen Postan.

— Te-ai şi înapoiat? se miră prietenul său, care şezuse până atunci la fereastră.

Bărbatul acesta nu era atât de înalt şi vânjos ca pictorul. Părul său blond şi culoarea deschisă a obrazului său arătau că trebuie să fie originar dintr-o ţară nordică.

— Şedinţa a fost întreruptă, din păcate, tocmai când era mai frumoasă.

Prietenul său îl privi iscoditor.

— Când era mai frumoasă? îl întrebă, curios. Ai vorbit cu ea, prin urmare?

— Da.

— Şi?

— Mă iubeşte, Hermann! Mi-a mărturisit-o ea însăşi! Cred că dacă izbutesc s-o cuceresc, voi fi cel mai fericit om din lume!

Hermann îi strânse mâna, bucuros.

— Îţi urez din toată inima să ţi se îndeplinească dorinţa!

— Cum? Ştiam că eşti împotriva acestor „sminteli” romantice, cum le numeşti tu.

— Hm! mormăi Hermann, încurcat, e adevărat că dintr-un anumit punct de vedere, sau mai exact din mai multe puncte de vedere ar trebui să fiu împotriva unor asemenea lucruri. O fată ca modelul tău nu are nici o cultură, nici un fel de cunoştinţă în vreun domeniu oarecare, nimic. Nu poate fi cerută în căsătorie, nu poate fi cumpărată şi aşa mai departe. Prin urmare, este o prostie în toate privinţele să înjghebi o asemenea legătură. Şi cu toate acestea... hm!... am devenit mai îngăduitor.

— De când?

— De alaltăieri.

— Pot să ştiu cum s-a produs schimbarea aceasta?

— Dacă-mi făgăduieşti că n-ai să râzi de mine.

— Îţi făgăduiesc. Ştiu că nu ai obiceiul să te ţii de caraghioslâcuri.

— De data aceasta poate că-ţi vei schimba părerea, spuse Hermann, zâmbind. Ce-ai zice dacă ai afla că şi eu… Şi se opri.

— Tu? râse Paul. Nu se poate! Ţie nu ţi se poate întâmpla o „sminteală”...!

În loc să-i răspundă, Hermann îi arătă sofaua.

Şi pictorul privi surprins veşmintele pe care nu le văzuse până atunci.

— Ce-i cu astea? Un rând de veşminte din cele pe care le poartă turcoaicele pe stradă!

— După cum vezi! Le voi îmbrăca mai târziu, ca să pot ieşi pe stradă.

— Ai înnebunit?

— Puţin de tot! Mă duc la o întâlnire.

— Să ştii că se prăbuşeşte cerul! Nu te-ai sinchisit niciodată de vreo femeie... şi acum, în Istanbul, începi să te ţii de aventuri! Foarte ciudat!

— Poate că nu este decât o aventură, dar poate că o vorba şi de o chestiune mai serioasă.

— Îmi dai voie să aflu despre ce e vorba? Desigur, despre o fată?

— Nu ştiu. Poate că este o femeie.

— Te întreb încă o dată: ai înnebunit?

— Tot atât de puţin cât ai înnebunit şi tu, dragul meu prieten! Hai să-ţi povestesc! Aprinde-ţi... ah, ţi-ai aprins ţigara! Şi trase fără să vrea pe nări fumul răspândit de ţigara pictorului. Paul, ai devenit cheltuitor. Ţigara asta costă cel puţin...

— Nimic!

— Nu cumva ai...?

— Nu, am primit-o în dar.

— De la cine?

— De la unchiul tău.

— Unchiul... meu? Eşti nebun!

— Bine. Aşadar, fără introducere: l-am întâlnit azi pe lordul Lindsay.

— Ce? Pe David cel suferind de spleen¹? Vrei să mă prosteşti?

— Nu. Taci şi ascultă-mă, băiete!

Şi Normann îi povesti în detaliu întâlnirea sa cu ciudatul englez.

— I-ai spus că eu sunt membru al familiei Adlerhorst? îl întrebă Hermann.

— N-am pomenit nici un cuvânt despre tine.

— Mai bine. Se pare că unchiul acesta englez e tare ciudat şi tare caraghios. Şi ţine neapărat să aibă o aventură în Istanbul?

— Da.

— Nu mă miră. Dorinţa aceasta se îmbină perfect cu firea lui. A colindat toate ţările lumii şi a intrat adeseori în încurcături neplăcute. Şi-ţi spun drept că m-aş mira, dacă voi auzi cândva că a murit liniştit în patul lui. Dacă-mi îngădui să-ţi dau un sfat, nu te împrieteni prea mult cu el!

— Dimpotrivă, Hermann. Cred că o să-i încredinţez un rol însemnat chiar în chestiunea legăturii mele cu Tşita! Dar să lăsăm asta pentru mai târziu şi să ne ocupăm acum mai bine de povestea ta de dragoste.

— În care tu ai să joci un rol important, chiar astăzi dacă nu te superi.

— Ce rol?

— Să ne păzeşti de apropierea cuiva, în timpul întâlnirii.

— S-a făcut, Hermann! Dar povesteşte-mi mai întâi cum te-a sedus turcoaica aceasta.

Hermann se aşeză pe un scaun, îşi aprinse o ţigară şi începu să povestească:

— Ştii că „Valea apelor dulci” este un loc de excursie şi distracţii, preferat de populaţia locală. Locul acesta este vizitat mai ales de femei, care pornesc într-acolo în carele cu boi atât de cunoscute, dornice să trăiască cel puţin câteva ore într-o libertate deplină şi binefăcătoare. De curând, am fost şi eu în valea aceea. După ce am cutreierat valea în diferite direcţii, am intrat într-o pădurice de platani, unde am fost întâmpinat de zgomotul plăcut al unor glasuri de femei şi al unor râsete voioase. S-ar fi cuvenit să mă retrag, dar vreau să fiu sincer şi-ţi mărturisesc adevărul: m-a biruit curiozitatea. Voiam să văd şi eu o dată de aproape femeile mahomedane, aşa că m-am furişat cu băgare de seamă printre pomi. În cele din urmă, am zărit un loc pe care se jucau mai multe femei tinere.

— Femei tinere? Hm!... De unde ştii că erau tinere? În vălurile lor groaznice, în formă de saci, n-ai putea să deosebeşti nici pe Venus de bunica!

— Nu, femeile acelea erau îmbrăcate în veşminte de casă. După un timp, privirea mi s-a oprit asupra uneia dintre ele. Era o făptură de o drăgălăşenie fermecătoare, crede-mă. Şi în timp ce se apropia de locul unde stăteam eu la pândă, am văzut că pe un deget purta un giuvaier orbitor. Am părăsit ascunzătoarea abia după ce le-am văzut plecând şi îndreptându-se spre carele cu boi care aşteptau la marginea păduricii. Dar le-am ajuns tocmai în clipa când o pereche de boi se speriase şi se poticnise. Conducătorul carului se răsturnase, vitele începuseră să fugă, trăgând carul în urma lor şi eu alergam după ele. Femeile din car strigau din răsputeri după ajutor. În cele din urmă, izbutii să opresc boii. Din pricina iuţelii cu care fusese târât carul, perdelele se dăduseră în lături şi una din femeile acoperite de văl îmi întinse o mână fină şi albă. „Eşti francez, îmi spuse cu glas dulce, îţi mulţumesc după obiceiul patriei tale!” Pe mâna ei zării giuvaierul care mă orbise în pădurice. Îi sărutai mâna o dată... de două ori... de trei ori... şi abia atunci şi-o retrase, în timp ce tovarăşele ei râdeau. Când ajunseră în oraş, carele se despărţiră. Nu voiam să atrag atenţia asupra mea, aşa că, urmărindu-le de la depărtare prea mare, n-am putut să văd unde locuieşte frumoasa care-mi plăcuse.

— Păcat!

— Alaltăieri am fost în bazarul negustorilor de muselinuri. Deodată a intrat o femeie acoperită de văl şi a cerut să i se arate diferite bucăţi de marfă. Era acelaşi glas şi aceeaşi mânuţă cu giuvaierul orbitor. Desigur că nu i-am putut vorbi. Dar fiindcă am pierdut-o în mulţime, m-am gândit ieri să mă duc iar la bazar şi după câteva clipe a apărut şi ea.

— Ah! Şi de data aceasta ai vorbit cu ea?

— Da. Însă am fost nevoit, bineînţeles, să dau negustorului o sumă mărişoară, ca să-l conving să-şi facă de lucru în fundul prăvăliei. Şi cum micile noastre averi sunt comune, mi-a fost aproape teamă, din pricină că ne-au rămas foarte puţini bani, că te vei supăra de cheltuiala aceasta mare şi neprevăzută.

— Lasă prostiile, Hermann! Ţi-am spus doar ce sumă am primit din partea lordului. Continuă!

— Eşti trandafirul din „Valea apelor dulci”? I-am şoptit. Ea se codi să-mi răspundă.

— Lasă-mă să-ţi văd obrazul o clipă, o rugai.

— Eşti îndrăzneţ, străine!

— De dragul tău am venit aici. Aveam presimţirea că o să vii şi tu. Te voi urma azi, ca să văd unde locuieşti.

— Să n-o faci, pentru numele lui Allah!

— Renunţ, dacă-mi făgăduieşti că ai să mai vii.

— Voi veni.

— Lasă-mă să-ţi vorbesc o dată nestânjenit de nimeni! Fii îndurătoare!

În clipa aceea se înapoie negustorul. Vorbisem repede, dar timpul se scursese cu atâta iuţeală, încât nu avusesem când să obţin un răspuns hotărât. Nu puteam să mai rămân; trebuia să plătesc şi să plec. Mă oprii în faţa prăvăliei vecine şi mă prefăcui că privesc mărfurile expuse pe lăzi. Frumoasa ieşi după câteva clipe, mă zări şi trecu pe lângă mine.

— Nu veni după mine! îmi şopti.

— Te ascult dacă mâine îmi vei spune unde te pot întâlni! Îi şoptii la rândul meu.

Ea dădu din cap şi eu n-o urmai. Eram nerăbdător să văd dacă-şi va ţine făgăduiala şi va veni. Negustorul nu ne dădu nici un prilej să stăm de vorba, dar ea avu grijă să-mi arunce pe furiş un bilet. Scăpai desigur batista, mă aplecai repede şi-o ridicai împreună cu biletul.

— Ce scria în bilet?

— Iată-l! Poţi să-l citeşti.

Şi Hermann dădu prietenului său biletul frumoasei. Pe el erau scrise cu litere latine următoarele cuvinte în limba turcă:
„Hermann Wallert effendi! Vino azi la ora zece în marele cimitir dintre Mewlewi Hane şi Topdisler Köj. Eu voi fi în colţul de nord-vest, sub iederă.”
— Ce, ştie cum te numeşti?

— Aşa-i că te miri şi tu?

— Fireşte! E doar o adevărată enigmă! Dar lasă că până la urmă o voi dezlega. Ora zece înseamnă aici vreo două ore înainte de apusul soarelui. Vrei să te duci îmbrăcat în haine femeieşti?

— Nu. Aş atrage atenţia asupra mea dacă aş trece golful îmbrăcat femeieşte şi dacă m-aş îndrepta aşa spre cimitir. Vom vizita cimitirul ca orice curioşi, având costumul la noi. Dacă nu se întrevede nici o primejdie, rămân în hainele mele — dacă situaţia devine delicată, îmi îmbrac repede costumul femeiesc. Cimitirul seamănă cu o pădure. Sunt destule locuri ascunse ca să mă pot deghiza fără să fiu observat.

— Dacă plecăm acum, ajungem acolo puţin înainte de ora stabilită, nu-i aşa?

— Da. Hai să împachetăm frumos costumul şi să-l atârnăm de cureaua mea; nimeni n-o să-l bage în seamă.

După câteva minute, cei doi prieteni şedeau într-un caic şi treceau Cornul de Aur. Caicurile acestea sunt nişte bărci lungi şi înguste care pot fi vâslite uşor şi cu mare repeziciune, dar în care se poate sta numai cu picioarele încrucişate, după obiceiul oriental.