În hăţişul politicii



Yüklə 107,22 Kb.
səhifə2/2
tarix27.07.2018
ölçüsü107,22 Kb.
#60215
1   2
Partidul Naţional al Reîntregirii a fost înregistrat cu denumirea Partidul Reîntregirii Opţiunea Dacolatină (P.O.D.), după denumirea doctrinei politice. Chiar dacă nu a intrat în parlament, el s-a impus ca o formaţiune nouă, originală în peisajul politicii din România. În cursa prezidenţială, Mircea Druc şi toţi membrii P.O.D. l-au susţinut pe Emil Constantinescu. Fiind născut la Tighina, el ar fi trebuit să se arate favorabil ideii de apropiere a românilor din teritoriile înstrăinate de Ţară. Dar, paradoxal, în timpul confruntărilor televizate din campania electorală cu "clipuri", dar fără programe, doar Gheorghe Funar şi Corneliu Vadim Tudor au vorbit în treacăt de drepturile noastre asupra teritoriilor amintite. (Sigur, se va conchide că susţin cauza celor doi). La fel ca Ion Iliescu, Emil Constantinescu nu şi-a amintit de această restanţă; a câştiga alegerile prin sloganuri privind lupta contra corupţiei, ofertele imediate ale "investitorilor strategici", cu promisiuni privind creşterea nivelului de trai al populaţiei, toate cuprinse în "contractul cu România" pe o durată de 200 de zile. "Dacă nu vom reuşi în două sute de zile, ne vom da demisia. E timpul să se sacrifice clasa politică!" strigau candidaţii Convenţiei. Spre sfârşitul campaniei electorale, s-a modificat şi lozinca: "Dacă nu vom reuşi în două sute de zile, aveţi dreptul să renunţaţi la noi!" Oamenii erau siguri de sondajele de opinie ...

Dezamăgirea cea mai cumplită pentru basarabenii şi bucovinenii din România actuală, şi nu numai pentru ei, a fost semnarea "tratatului de prietenie şi bună vecinătate" cu Ucraina. Ţărăniştii, care au cei mai mulţi martiri ai închisorilor comuniste printre ei, au ratificat documentul în regim de urgenţă, atât în Camera deputaţilor, cât şi în Senat. Nu au mai lăsat nici o portiţă. Ar fi retoric să ne întrebăm ce-ar zice Iuliu Maniu şi chiar Corneliu Coposu, pentru care reîntregirea naţională era un testament politic. Iată de ce am considerat că semnarea tratatului cu Ucraina este cea mai gravă eroare de politică externă din istoria noastră: pentru prima oară, fără presiuni internaţionale reale, semnam un tratat straniu, prin care renunţam definitiv la nordul Bucovinei, la Herţa, la sudul Basarabiei şi la Insula Şerpilor; este un tratat cu mult mai umilitor decât cel semnat de Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Cel puţin, Ion Iliescu s-a format ca activist la Moscova şi multe din deciziile sale îl arată ca pe un politician mult prea legat de Kremlin, dar Emil Constantinescu reprezenta "schimbarea", partidele "de dreapta", cu toate servituţile lor istorice, care trebuiau să fie şi ale ţării. Acest act de trădare naţională s-a făcut din cauza altei obsesii: intrarea în NATO, mai mult un pariu politic, pe care Emil Constantinescu l-a pierdut lamentabil la Madrid. Susţinuţi de Franţa, care nu este integrată în structurile militare ale Alianţei, şi, prin simpatie, de alte şapte ţări europene şi de Canada, românii au reuşit fără loc, fiind respinşi de Casa Albă. Congresul american nu ar fi aprobat un efort financiar mai mare.

Imediat după Madrid, Bill Clinton a venit la Bucureşti într-o vizită de consolare şi Emil Constantinescu i-a mulţumit "marelui prieten". Renunţarea la teritoriile răpite prin pactul Molotov-Ribbentrop nu i-a ajutat pe adepţii "sacrificiului istoric de dragul viitorului". România a fost menţionată, alături de Slovenia, pentru "progresele deosebite în domeniul reformei şi ale democraţiei". Declaraţia finală de la Madrid nu menţionează candidatura României pentru al doilea val şi, mai mult, nu precizează dacă şi când va mai avea loc un alt val. "Porţile rămân deschise" nu credem că ar fi o garanţie. "Preşedintele american ne-a lăudat că am învins urile tribale din noi şi am semnat tratate cu Ungaria şi cu Ucraina. Am învins ura noastră ancestrală faţă de străini. Nu ne-a reproşat nimic Bill Clinton, nimic nu ne-a reproşat!" comenta impresionată până la lacrimi doamna Zoe Petre, profesor de istorie şi consilierul lui Emil Constantinescu.

Polonia, care a semnat o "declaraţie de reconciliere istorică" cu Ucraina, nu a fost respinsă la Madrid. Dacă ar fi avut o minimă intuiţie politică, regele Carol al II-lea şi politicienii din jur ar fi înţeles că nu trebuia să cedeze teritoriile fără luptă în anul 1940. Finlanda a sfidat puterea sovietică, a rezistat eroic şi după război a fost ajutată. Românii nu l-au iertat pe regele care a fost nevoit să abdice. Carol al II-lea a desconsiderat sacrificiile enorme ale românilor pentru reîntregirea naţională şi a trebuit să plătească pentru umilirea memoriei colective. Crezând că serveşte un interes naţional superior (intrarea în NATO), Emil Constantinescu şi clasa lui politică procedează la fel când semnează tratatul cu Ucraina, consfinţind consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop. Nu ştiu dacă memoria colectivă a românilor se va răzbuna din nou (şi n-am vrea acest lucru), dar dacă Emil Constantinescu a vrut vreodată să întoarcă ţara spre trecut, atunci a reuşit. Niciodată credinţa în protecţia altora nu ajută mai mult decât stimularea propriilor reflexe de conservare naţională.

Domnului Mircea Druc

Preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii

Mult stimate domnule Mircea Druc,

În vara anului 1941 în preajma satelor Ţiganca, Stoianovca, Iepureni, Cania, Leca din raionul Cantemir (fostul judeţ Cahul, Basarabia) au avut loc lupte înverşunate între Armata Română, ce la 22 iunie a purces la îndeplinirea ordinului Mareşalului Antonescu "Români, vă ordon, treceţi Prutul" şi hoardele bolşevice, care invadaseră mult pătimitul pământ al Basarabiei în rezultatul odiosului pact "Ribbentrop-Molotov".

Aceste lupte s-au soldat pentru partea română cu pierderi deosebit de grele - în jurul a 24 mii de viteji ostaşi au căzut pe câmpul de luptă, au căzut pentru reîntregirea României. De fapt din diferite surse se ştie, că luptând pe frontul antisovietic, Armata Română a avut pierderi deosebit de mari în trei locuri: la Cotul Donului (Stalingrad), la Dalnik (Odesa) şi la Ţiganca.

Cei căzuţi în "bătălia de la Ţiganca" (sub această denumire au intrat în istorie aceste lupte) unde "curgea sângele ca apa" (vers dintr-un cântec popular despre acea mare jale) au fost înmormântaţi creştineşte şi cu onoruri militare în trei gropi comune: lângă satul Stoianovca, pe o colină din preajma satului Iepureni şi în cimitirul satului Cania.

În timpul războiului s-au făcut careva eforturi pentru a înveşnici memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă: au fost amenajate cimitirele respective, edificată o troiţă şi o statuie a unui ofiţer-superior, căzut în acele lupte (numele ofiţerului nu ne este cunoscut deocamdată), în cimitirul satului Cania a fost începută construcţia unei biserici.

În pofida vremurilor grele, Statul român şi-a dat aportul deplin la edificarea acestei biserici. În scurt timp au fost procurate materialele necesare începând de la piatră şi terminând cu vopseaua pentru icoane.

Însă, odată cu retragerea Armatei Române din vara anului 1944, procesul de înveşnicire a memoriei eroilor războiului nu numai că a fost curmat, dar a şi fost începută distrugerea celor edificate. Troiţa şi statuia au fost dărâmate, cimitirele devastate. Pe mormântul comun din satul Stoianovca (sat locuit de etnici bulgari) a fost construit un grajd pentru vite. Mii de cruci funerare din piatră au fost scoase şi folosite la construcţia silozului întreprinderii de achiziţionare a cerealelor din satul Cania.

Aceeaşi soartă a avut şi biserica ce se construia în cimitirul satului Cania. Materialele destinate construcţiei bisericii au fost confiscate de către sovietici şi folosite la edificarea silozului susnumit.

Astfel, în modul cel mai brutal, a fost curmată lucrarea de înveşnicire a memoriei eroilor români căzuţi în lupte pentru eliberarea Basarabiei.

Acum, la finele acestui veac zbuciumat ar fi de neiertat să nu reluăm ştafeta înaintaşilor noştri.

Anul acesta creştinii satului Cania, au decis, ca pe câmpul unde s-au dat lupte înverşunate, să construiască un sfânt lăcaş. Biserica va purta hramurile "Sfinţii Români" şi "Sfântul Dumitru".

Înveşnicirea memoriei celor căzuţi şi înălţarea bisericii sunt indisolubil legate una de alta.

Biserica-necropolă, sau biserica-mausoleu poate fi parte componentă a unui panteon comemorativ. La edificarea acestui panteon pot participa românii de pe ambele maluri ale Prutului.

În legătură cu cele expuse mai sus, pentru a putea realiza vrednica iniţiativă a românilor ortodocşi de la Cania, apelăm la bunăvoinţa Dumneavoastră, solicitându-vă ajutorul pe care, ca Preşedinte al Consiliului Naţional al Reînregirii, şi ca român, credeţi că aţi putea să-l acordaţi pentru înveşnicirea memoriei eroilor noştri căzuţi pentru Credinţă, Neam şi Ţară.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Ion Neagu,

deputat în Parlamentul Republicii Moldova.
Către: Mircea Druc,

Preşedintele Partidului Reîntregirii - Opţiunea Dacolatină

Domnule preşedinte,

Prin prezenta, noi, un grup de cetăţeni ai României, repatriaţi din Republica Moldova (mulţi sunt născuţi în România Mare) vă aducem la cunoştinţă problemele grave cu care ne confruntăm. Majoritatea dintre noi s-au repatriat, din cauza opiniilor noastre unioniste, pro-româneşti, însă odată veniţi în Ţară ne-am convins că în pofida a ceea ce se spune, în fapt, noi suntem trataţi ca nişte străini (deşi posedam buletine româneşti).

Pentru a ne angaja la un serviciu e necesar să se echivaleze diploma şi deci ni se cer programele analitice; or, în Basarabia noi nu putem obţine aceste programe, căci nu ni se eliberează nici un act, considerându-ne trădători (în cel mai fericit caz putem obţine aceste acte contra unor sume enorme în valută). Aceste programe, în cazul în care au fost obţinute, sunt deosebit de voluminoase, iar traducerea din limba rusă, dactilografierea şi legalizarea cere sume considerabile. Unii dintre noi au reuşit să îndeplinească aceste formalităţi şi li s-au echivalat diplomele; deci s-ar putea concluziona că programele noastre analitice corespund cerinţelor de aici. Drept urmare, toate aceste formalităţi sunt birocratice dovedindu-se a fi deosebit de dificile şi costisitoare şi ce e mai regretabil - durează foarte mult ca timp - uneori peste un an de zile. Dar asta nu ar fi atât de grav dacă nu ni s-ar pune beţe în roate, căci se face tot posibilul ca să nu reuşim să o ducem la capăt cu aceste formalităţi. Închipuiţi-vă, că după un an de zile de aşteptări şi de agitaţie ni se comunică nonşalant (se cunosc mai multe cazuri) că actele noastre au fost pierdute, or o asemenea situaţie, este un dezastru pentru noi, căci suntem veniţi cu familiile care au nevoie de întreţinere.

Îndărăt nu ne putem întoarce, fiind consideraţi trădători, iar aici nu ne putem încadra corespunzător în serviciu fiind consideraţi străini. Dăm exemplu un caz particular. Medicul chirurg Andrei Cabac, fiind doctor în medicină, cu o activitate de 30 de ani, în domeniu şi în învăţământul superior de specialitate, vicepreşedinte al Comisiei pentru ocrotirea sănătăţii din Parlamentul Republicii Moldova anii 1990-1994, tată a doi copii este nevoit de doi ani de zile să suporte incompetenţa unor organe care fac tot posibilul, se pare, să-i îngreuneze situaţia. Este nevoit să muncească (cu o astfel de experienţă în domeniu) pentru un salariu de medic începător, şi să fie tratat astfel în cadrul spitalului municipal din Rm. Sărat. I s-a adus la cunoştinţă chiar şi propunerea, absurdă, că ar fi necesar să susţină pentru a doua oară teza de doctorat. În acelaşi spital în condiţii asemănătoare se chinuie şi medicul chirurg de categorie superioară cu o vechime în muncă de 30 de ani Ion Soroceanu.

Pentru a activa suntem supuşi examenului de specialitate şi pentru gradul de calificare. Şi toate acestea se întâmplă după ce de nenumărate ori s-a declarat Statut prioritar românilor din Basarabia. Aceste promisiuni nerespectate au fost oarecum explicabile de starea de fapt a României sub guvernarea precedentă (care ni s-a arătat ostilă) însă în situaţia actualei guvernări înclinăm să ne punem speranţe mult mai mari.

Această conjunctură apare ca fiind jenantă şi din altă perspectivă căci unii dintre noi care s-au repatriat, nerezistând acestor condiţii se întorc în Basarabia şi întăresc zvonul că în caz de reîntregire a Ţării toţi specialiştii vor fi reexaminaţi şi alte asemenea teorii, care nu fac cinste românilor. În consecinţă pentru românii de peste Prut (unionişti) apare o reţinere de reîntregire şi chiar o ostilitate faţă de Ţara Mamă.

Majoritatea persoanelor (basarabeni) încadrate în serviciu, în România sunt trataţi ca străini, sfidaţi, brutalizaţi, desconsideraţi de unii colegi localnici. S-au auzit adesea exprimări de genul "veţi pleca în ordinea în care aţi venit ...".

Pentru a pune capăt acestor probleme vă rugăm ca diplomele persoanelor repatriate din Basarabia şi Ucraina să fie echivalate fără prezentarea programelor analitice şi în termeni reduşi. Toate persoanele care au activat în specialitatea respectivă cel puţin cinci, şapte ani (în dependenţă de specialitate) să fie acceptate fără a fi supuse examinării. Automat să fie echivalate diplomele de doctorat, iar posesorilor de diplome să li se confere gradul superior de calificare. Medicilor cu gradul de calificare "prima categorie şi cea superioară" să li se confere titlul de medic primar la prezentarea adeverinţelor corespunzătoare, fără a fi supuşi examinării.

Vă rugăm foarte mult să luaţi în consideraţie cererea noastră şi să ne ajutaţi pentru a ni se crea condiţii ca să ne simţim cetăţeni cu drepturi egale în Ţara noastră.

În speranţa că ne veţi ajuta pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm, vă mulţumim anticipat.

În numele unui grup de cetăţeni români repatriaţi din Republica Moldova semnează:

Ion Soroceanu - medic chirurg, Rm. Sărat - Buzău

Andrei Cabac - doctor în medicină, profesor universitar, chirurg Rm. Sărat-Buzău

Alexandru Barbăroşie - medic chirurg, Lugoj

Vladimir Turcuman - medic chirurg, Slobozia

Alexandru Danalachi - jurist, Bucureşti

Ana Cabac - profesor de psihologie, Bucureşti

Ion Glăvan - medic chirurg, Bistriţa Năsăud

Tatiana Popa - profesoară de pedagogie şi istorie, Bucureşti

Gheorghe Pavelescu - doctor în medicină, ortoped, Bucureşti

Vasile Belous - doctor în medicină, epidemiolog, Slobozia

Nina Pavelescu - inginer economict, Bucureşti

Mihai Mogâldea - radiolog, Pogoanele - Buzău

Nina Mogâldea - profesor de limbi străine

Valeriu Toderică - medic ortoped, Bucureşti

Anatol Pascu - medic stomatolog, Bucureşti
Tiberiu Sandu a intuit corect în "Tinerama" (1992): Mircea Druc va bate la porţile Cotrocenilor cu problema Basarabiei şi a Bucovinei fără nici un rezultat. Într-adevăr, nu a reuşit să convingă pe nimeni că românii din afara actualelor frontiere ale Statului Român merită să aibă un sediu în Bucureşti pentru organizaţiile lor neguvernamentale. Un sediu comparabil cu cel pus la dispoziţia UDMR-ului. A rugat să fie transformată fosta clădire ARLUS într-o "Casă a Basarabiei şi Bucovinei". Orice, numai nu aşa ceva. A cerut condiţii elementare ca să-şi poată desfăşura activitatea Consiliului Naţional al Reîntregirii fondat la Iaşi la 24 ianuarie 1992. În loc de răspuns pozitiv au fost create încă vreo câteva OGN-uri cu statut similar şi controlate de oamenii preşedinţiei şi ai executivului. Într-o audienţă la primăria municipiului Bucureşti cineva l-ar fi interpelat plictisit: "Ce doriţi domnu' Druc? Un sediu? Cumpăraţi-vă!". "Bine. O să-mi cumpăr când voi avea bani!", - a răspuns domnul Druc.

În patru ani, Mircea Druc nu a putut obţine nici o audienţă la Guvern. Nu la primul ministru Nicolae Văcăroiu. La acesta n-a răzbătut nici măcar cu un telefon. A fost imposibil, indiferent de problema pe care o avea, să ajungă la Viorel Hrebenciuc, la Octav Cozmâncă. Nici măcar la Ivan Truţer, consilier cu problemele minorităţilor, nu a putut răzbate. E bine să cunoască asemenea detalii toţi cei care îşi imaginează că Mircea Druc acolo, pe malul Dâmboviţei, e un fel de "maica Tereza". Sau şi mai rău: "Mircea Druc o duce bine la Bucureşti în timp ce noi am rămas pe loc şi îndurăm tot greul vieţii la Chişinău, la Cernăuţi ...".

Bucureşti, 14 martie 1996

Către: TVR - Actualităţi, Hunedoara

Stimate domnule Ioan Ceauşescu,

Sper că v-am înţeles corect. Dumneavoastră consideraţi că executivul, puterea de la Bucureşti, face prea puţin, sau chiar nimic, pentru "cei de dincolo". Inclusiv pentru şomerii şi boschetarii din Basarabia şi Bucovina care au ajuns şi prin judeţul Hunedoara. Cred că se cuvine să întrebăm mai întâi ce fac cele trei preşedinţii, trei guverne şi trei parlamente din Chişinău, Tiraspol şi Comrat, precum şi autorităţile de la Kiev pentru cetăţenii lor. De ce îşi iau lumea în cap?

Am sesizat, după 1990, un fenomen tot mai frecvent şi alarmant. Pentru mine cel puţin. Trecând Prutul, mulţi basarabeni, nord bucovineni, herţeni, transnistreni, români risipiţi pe tot cuprinsul fostului imperiu sovietic ajung la Bucureşti şi sunt afectaţi de un "complex de martiraj". Majoritatea crede (şi probabil sincer, inocent) că deoarece noi, românii din teritoriile răpite, am suferit sub ruşi, merităm puţină fericire. Şi atunci, cine alţii dacă nu "fraţii noştri români" sunt datori să ne-o asigure? Ei bine, eu unul am avut întotdeauna dubii faţă de asemenea idei. Da, am suferit enorm. Chiar dublu faţă de românii din Ţară. Am suferit ca şi ei o nedreptate socială dar şi una naţională în plus. Cine poate nega acest adevăr? Dar ce merităm în schimb? Certificate de martiri? Cine este obligat să plătească pentru suferinţa umană? Cine şi cum recompensează calvarul?

Românii din judeţele care n-au avut ghinionul să fie "retrocedaţi" nu ne sunt datori cu nimic. Când văd atâta românofobie, atâţia mameluci şi mancurţi, antiunionişti de toate culorile, mă gândesc că Bucureştiul comite o gravă eroare când ne oferă şansa de a trăi dincoace de Prut. Desigur, eu nu am dreptate. România este Ţara - mamă pentru noi, toţi românii, oriunde ne-am afla. Dar nu pot să nu-i dispreţuiesc pe toţi acei care, trecând Prutul, pretind la mai mult decât ceilalţi cetăţeni ai Ţării, pretind ceea ce nu le aparţine de la confraţii lor, care în fond, de jure şi de facto, nu le datorează nimic. Repet, nu am dreptate. Dar susţin cu fermitate: eu, Mircea Druc, nu am avut niciodată şi nu am nici acum pretenţii faţă de ţara mea România. Şi nu cer nimic decât drepturi egale cu toţi cetăţenii Ţării indiferent de locul naşterii.

Cu stimă, Mircea Druc
În 1993 a oferit guvernului român casa din Cernăuţi pentru ca Ministerul de Externe să deschidă un consulat acolo, spre a obţine în schimb o locuinţă la Bucureşti. A primit, dar au trecut patru ani şi nu i s-au întocmit forme legale de proprietate. Primăria capitalei nu vrea sau nu poate lua o decizie, aşteaptă indicaţii de sus. Guvernele s-au succedat mereu de-atunci, fără să fie primit măcar în audienţă la premierii Nicolae Văcăroiu, cel născut chipurile în Basarabia, sau la Victor Ciorbea, cel pe care l-a susţinut în campania electorală. A pledat pentru alegerea lui Emil Constantinescu, cel de la Tighina, ştiind că, pentru interesul naţional, el nu va face nimic mai mult decât Ion Iliescu. Dacă ar fi acceptat să intre în Convenţia Democrată, aşa cum l-au sfătuit unii cetăţeni bine intenţionaţi, un om de probitatea lui Mircea Druc ar fi trebuit să-şi dea demisia când s-a semnat acel stupid tratat cu Ucraina. De multe ori am impresia că pentru guvernanţii români Mircea Druc este asemeni Basarabiei: o durere de cap ce nu trebuie să mai vină după ce ne-am înfăşurat zdravăn tărtăcuţele.

În timp ce la Chişinău se consumă replieri şi regrupări pe care le vom comenta de la faţa locului, în România se reiau atacurile la adresa lui Mircea Druc. De fiecare dată când fostul prim-ministru al Republicii Moldova are nevoie de mai mult sprijin, noi, trosc!, ne grăbim să-l pocnim “preventiv”, inutil şi păgubos … Există, deci, o anumită grijă ca, ori de câte ori Druc vine într-un prim-plan al interesului politic, să fie pocnit tovărăşeşte şi trimis la coada plutonului. Cu concursul presei române”.



(Mircea Radu Iacoban. Soarta unui om: Druc, “Românul”, nr. 30, din 31 iulie - 6 august 1995).

Acesta este statutul lui Mircea Druc la Bucureşti, omul invidiat încă de nomenclatura "victorioasă" de la Chişinău. Printre toate orătăniile de-aici şi de-acolo, este lupul cel alb. Un asemenea solitar nu are nimic comun cu meschinul clientelism politic, care ameninţă din nou România ca în perioada interbelică. Este convins mai departe că există loc în politică şi pentru un om onest.

Venise în Basarabia un moment de redeşteptare naţională după care avea să coboare abulia generală prin înlăturarea lui Mircea Druc. Vorbind de clasa politică de la Chişinău, constata amărât:

"Noi n-am reuşit să facem nimic pentru speranţele oamenilor. Am făcut pasul înapoi şi asta e sinucidere. Este aceeaşi lege a psihicului: promisiunile neonorate se răzbună. Ce se întâmpla cu Moise dacă se întorcea? Nu poţi să mai aştepţi încă 2000 de ani ca să vină Isus. De ce l-au omorât pe Ceauşescu? Pentru că nu şi-a onorat promisiunile. Basarabenii au aşteptat 50 de ani şi au văzut că tot cei care au fost au rămas, tot ei dictează. Este un transfer de ură. Ei au crezut în noi, elita, intelectualii ... Binele se uită şi se fixează răul. Realitatea e sufocantă. Noi l-am vrut demn pe Snegur şi am văzut că nu este. Eu vreau relaţia cu Occidentul, dar ştiu foarte bine ce înseamnă societatea consumistă. De aici şi căutarea permanentă. Ruşii când i-au învins pe germani au crezut că au rezolvat problema. Atât de fascinaţi au fost de victoria contra Germaniei, că au uitat toată tragedia lor din 1917. Nu mai aveau probleme. S-au mai scurs 40 de ani ca să le treacă fascinaţia".

Mediocritatea care ucide a coborât peste toţi românii după o scurtă perioadă (1989-1992), în care părea să ne regăsim făgaşul. Observaţia este valabilă atât pentru Chişinău, cât şi pentru Bucureşti.

"Eu nu pot opera cu noţiuni de "optimism" sau "pesimism". În tinereţe i-am "permis" unui personaj dintr-o nuvelă a mea să spună: "Basarabia n-are Dumnezeu". Între timp am devenit mai optimist, adică un pesimist mai bine informat. Atunci, după 1945, erau momente de disperare. Eu m-am născut sub bombardamente, în 1941. Acum imaginaţi-vă ce copilărie am avut: 5 ani de război, pe urmă foametea, deportările, colectivizarea. Dezgheţul început de Hruşciov, revenirea în forţă a neostaliniştilor şi cei 20 de ani de brejnevism-stagnare, angoasă. Am trăit zguduirea de la Budapesta, apoi l-am văzut cu ochii mei pe Alexander Dubcek (de altfel, unul din liderii admiraţi de mine) când l-au adus la Moscova pe aeroportul Vnukovo ca să-şi semneze demisia. Apoi Polonia, cu lovitura de stat a generalului Wojciech Jaruzelski ... Cu toate prin câte am trecut, eu văd lucrurile într-o evoluţie firească. Declar cu tărie că în 1949 era mai rău decât în 1989. Astăzi, cu toate dificultăţile noastre economice, sociale e mai bine ca în trecut. Vă daţi seama ce se întâmplă? Se vorbeşte atât de mult despre greutăţile consumiste cotidiene, încât apar "nostalgicii". La Chişinău: "Io am dus-o bine pe timpuri, când eram cu "gheaghea Leonia" (Brejnev)!" La Bucureşti: "Apăi, să ştiţi, mai bine era cu "împuşcatul!" Nu, domnilor, n-a fost niciodată bine. Nici în secolul trecut, nici pe timpul regilor, nici de două mii de ani încoace. Da, a fost oarecum bine, când "eram noi tineri". Şi dacă mai poate fi bine, acest bine e posibil numai în viitor...".

La fel ca Vitautas Landsbergis în Lituania sau ca Zviad Gamsahurdia în Georgia şi Giohar Dudaev în Cecenia, Mircea Druc a fost "un accident" în istoria contemporană a tuturor românilor. Înţeles sau nu, omul a rămas consecvent ideilor sale şi astăzi, când conaţionalii noştri par anihilaţi de experimentul economiei de piaţă. Un alt experiment, poate mai subtil decât comunismul, paralizează lent spiritul naţional al popoarelor în numele unei armonii universale care va veni. Lupta cu imperiul cel mai teribil din istoria lumii este abia la început.
Yüklə 107,22 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin