În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii



Yüklə 2,51 Mb.
səhifə34/46
tarix02.11.2017
ölçüsü2,51 Mb.
#27747
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   46

Puncte pentru studiul personal:


  1. Prin ce se caracterizează misiunile în secolul al XIX-lea?

  2. Care au fost ţările de misiune în secolul al XIX-lea?

  3. Detaliaţi primul mod de coluziune (acord) între colonialism şi misiuni: tratatele internaţionale.

  4. Detaliaţi al doilea mod de coluziune între colonialism şi misiuni: asocierea de fapt cu regimul colonial.

  5. Prin ce se caracterizează misiunile în secolul al XX-lea?

  6. Care au fost ţările de misiune în secolul al XX-lea?

  7. Care au fost principalele dificultăţi întâmpinate în misiuni?



BIBLIOGRAFIE
Dumea, EmilTeme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002.

Lortz, Joseph – Storia della Chiesa in prospettivva di storia delle idee, Ed.

Paoline, Milano 1992.



Lenzenweger, J.Istoria Bisericii Catolice, Ed. Cinisello Balsamo 1989.

Martina, GiacomoBiserica în perioada absolutismului, liberalismului şi

totalitarismului, Ed. Morcelliana, Brescia 1979.
capitolul al xxIi-lea
biserica din europa în sec. al xix-lea.

statul pontifical, liberalismul, modernismul, problema socială


Introducere
Evenimentele ecleziastice din secolul al XIX-lea sunt determinate în mare parte de faptul că Biserica trebuia să se confrunte cu o nouă concepţie despre stat, total schimbată. Aceasta nu înseamnă că Biserica se afla într-o situaţie de completă dependenţă faţă de stat. Ea poate să îşi desfăşoare propria misiune în orice ţară, dacă are o constituţie politică tolerantă şi o formă de guvernare acceptabilă. Însă, tocmai prin faptul că acţiunea ei se desfăşoară pe acelaşi teritoriu şi pentru aceleaşi persoane pentru care lucrează şi statul, atitudinea pe care o au statele faţă de Biserică are o importanţă foarte mare pentru exercitarea misiunii acesteia.

În acest capitol vor fi analizate diferite aspecte ale cauzelor care au dus la desfiinţarea Statului pontifical, insistându-se asupra celor mai importante, liberalismul şi modernismul, mişcări politice şi culturale care îşi vor pune amprenta pe viaţa socială şi religioasă din această perioadă. Se va dedica un spaţiu special, prin urmare, sfârşitului statului pontifical sub Pius al IX-lea şi reacţiei Bisericii în faţa opresiunii din partea statelor liberale.

Va fi interesant de constatat cum Biserica va reuşi să iasă mai puternică din aceste evenimente dramatice, ca după o acţiune de purificare, chiar dacă dureroasă, reuşind prin directivele şi iniţiativele sale să reimpulsioneze viaţa spirituală a credincioşilor şi a ierarhilor săi.

De asemenea, va fi tratată opresiunea ordinelor religioase din secolul al XIX-lea, ca şi marea dezvoltare pe care o vor cunoaşte acestea la începutul secolului al XX-lea.


1. Pius al IX-lea şi Statul pontifical
1.1. Pontificatul papei Pius al IX-lea
După moartea lui Grigore al XVI-lea, survenită la 1 iunie 1846, a fost ales Giovanni Mastai-Ferretti, care şi-a luat numele de Pius al IX-lea (1846-1878), papa care, până acum, a condus cel mai mult în istoria Bisericii. De-abia ales, printr-o amnistie, el a pus în libertate prizonierii politici ai Statului pontifical, a dat Romei o constituţie civilă şi a introdus audienţe publice săptămânale. Iniţial, acest lucru, împreună cu amabilitatea sa personală, i-a atras simpatia diferitelor medii, religioase, politice, culturale. Protestul său împotriva Austriei, care în 1847 îşi mărise numărul propriilor trupe la Ferrara, unde în virtutea deciziilor congresului de la Viena era autorizată să le deplaseze, i-a făcut pe mulţi să vadă în papă un erou naţional şi chiar un posibil conducător al Risorgimentului (vezi anterior). Dar imediat au apărut şi primele semne premonitorii ale anului revoluţionar 1848. La 1 ianuarie, au fost trimise papei treizeci şi patru de petiţii ale poporului, pe care el, însă, a refuzat să le primească. La 8 februarie, o demonstraţie a cerut demisiile miniştrilor pontificali. Sub presiunea revoluţiei, izbucnită în februarie la Paris, Pius al IX-lea a elaborat un statut special pentru Statul pontifical (14 martie 1848), care, însă, nu a mai reuşit să îndepărteze furtuna ameninţătoare.

Congresul de la Viena readusese regatul celor două Sicilii şi statul papal în vechile hotare. În marele ducat de Toscana domnea o ramură colaterală austriacă. La nord se afla regatul de Sardinia, Piemontul, la care se adăugase Genova; existau în plus două mici ducate la Parma şi la Modena. Lombardia şi Veneţia erau provincii austriace.

În statul papal avuseseră loc mari tulburări între anii 1831-1832, care s-au repetat apoi în 1843-1845; acestea au fost reprimate cu ajutorul trupelor austriece şi franceze. Cauza agitaţiilor o constituia nemulţumirea, în parte de înţeles, faţă de sistemul de guvernare din statul papal, ce nu permitea laicilor să ocupe funcţii administrative. Aceasta însemna că toţi angajaţii statului trebuiau să îmbrace haina bisericească şi aparţineau clerului, chiar dacă mulţi dintre ei aveau doar ordinele minore şi ar fi putut să renunţe la munca pe care o prestau aici; de aceea, deseori, după ce agoniseau destul, se căsătoreau. Adesea era vorba despre persoane care valorau puţin, atât ca funcţionari, cât şi ca persoane ecleziastice; de aceea a fost uşor pentru agitatori să trezească nemulţumirea poporului împotriva clerului, prezentâdu-l ca pe o castă dominantă, iar această imagine negativă s-a răsfrânt şi asupra Bisericii. Desigur, această nemulţumire a fost montată pînă în cele mai mici detalii de diverse societăţi secrete. Abuzurile în administraţie nu erau atât de grave, aşa cum au încercat să susţină unii istorici mai tîrziu. Este adevărat că Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a voit să ştie de căile ferate care începeau să apară în alte ţări, însă acesta nu putea fi un motiv atât de grav pentru ca poporul să recurgă la folosirea armelor.

Nemulţumirile faţă de administraţia papală s-au unit puţin câte puţin cu acele mişcări revoluţionare care urmăreau o nouă unitate politică a Italiei. Aceasta corespundea spiritului liberalist din secolul al XIX-lea, care nu îşi putea imagina bunăstarea unui popor decât în cadrul u­nei mari puteri centralizate. Chiar şi unii catolici de seamă se gândeau la o confederaţie de state sau la un singur stat confederat sub conducerea politică şi militară a regelui Sardiniei, în cadrul căruia papa ar fi avut un fel de preşedinţie onori­fică. Patrioţii piemontezi, însă, aveau alte scopuri: abolirea tuturor dinastiilor în afară de cea de Savoia, suprimarea puterii teritoriale a papei, pentru a forma un stat italian unitar sub conducerea Piemontului. În această situaţie, catolicii din toate regiunile se aflau în delicate şi tesionate cazuri de conflicte de conştiinţă, ce puneau faţă în faţă fidelitatea faţă de papă şi iubirea faţă de naţiunea lor.

La început s-au pus mari speranţe în Pius al IX-lea, ales în 1846, care, prin amnistia acordată deţinuţilor politici şi elaborarea unei constituţii democratice, părea să îşi arate simpatia pentru mişcarea de unificare iataliană. Societăţile secrete naţionaliste, însă, au făcut tot posibilul să îl împingă pe Pius al IX-lea, încă neexperimentat în politică, pe un teren tot mai periculos, înscenând în acest scop manifestaţii de entuaziasm. Dar atunci când, în primăvara lui 1848, el a refuzat să participe la războiul de eliberare al regatului de Sardinia împotriva Austriei, aceste societăţi au considerat că a sosit momentul favorabil pentru a dezlănţui în Roma o revoltă deschisă. Pius al IX-lea s-a refugiat la Gaeta, în regatul de Napoli, iar în Roma, din februarie pînă în iulie 1849, a fost proclamată republica, condusă de Giuseppe Mazzini.

Piemontezii au fost înfrînţi în lupta împotriva Austriei. Trupele franceze au ocupat Roma şi l-au readus pe papă în oraşul său. Pe plan extern se părea că ordinea fusese restabilită, dar patrioţilor italieni le-a apărut clar că de acum înainte unitatea Italiei nu mai poate fi făcută împreună cu papa, ci numai împotriva lui. În mod public sau pe ascuns, agi­taţiile au continuat. Regele Sardiniei, Victor Emanuel II (1849-1878), şi primul său ministru, Cavour (1852-1861), unul dintre cei mai mari oameni de stat ai secolului al XIX-lea, au început să adopte în politica internă metode anticlericale. Sloganul lui Cavour, „Biserică liberă în stat liber”, ce îi cucerea pe mulţi, era una din multele lozinci de propagandă, care în fond nu avea nici un suport real. Cavour a reuşit să îl cucerească pe împăratul Napoleon al III-lea pentru cauza eliberării Italiei. Războiul decisiv, în care austriecii au fost învinşi de francezi, a avut loc în 1859. Lombardia a fost unită la noul regat al Italiei şi, împreună cu ea, Toscana, Parma şi Modena. Papa însuşi a cerut retragerea trupelor austriece din nordul statului pontifical, iar aceste provincii au fost anexate Italiei. În 1860, Giuseppe Garibaldi, care părea că are în subordine doar o armată de revoluţionari liberi, însă în realitate acţiona la ordinele Piemontu­lui, a cucerit Sicilia şi Napoli. În acelaşi an, trupele piemonteze au pătruns în Umbria şi au învins trupele papale la Castelfidardo.

Papei nu îi mai rămînea de acum decît Roma şi Lazio, dar şi aici trebuia să fie protejat de o garnizoană franceză. Napoleon al III-lea nu putea să rişte să îl abandoneze total pe papă, din cauza dezaprobării unui asemenea gest din partea catolicilor francezi. În convenţia din septembrie 1864, Italia a trebuit să se angajeze că nu va ataca restul statului pontifical. Cu toate acestea, Garibaldi va întreprinde apoi o campanie militară, dar va fi învins de trupele franceze în apropiere de Mentana. În vara anului 1870, când francezii au fost chemaţi în patrie din cauza războiului cu Germania, iar Napoleon a fost făcut prizonier la Sedan, la 2 septembrie, armata italiană a trecut frontierele, ajungînd la porţile Romei. Papa ştia că sosise sfîrşitul. A răspuns cu tunurile, dar la prima spărtură făcută în vechile ziduri, a ordonat să se înalţe steagul alb. Era 20 septembrie 1870 când armatele Piemontului au ocupat Roma. Cântecele eroice care au voit apoi să ridice în slăvi celebrul „atac de la spărtura Porţii Pia” nu corespund însă realităţii evenimentelor.

Papa s-a închis în Vatican şi a refuzat orice tratativă, chiar şi legea garanţiilor din 13 mai 1871, prin care i se oferea, pe lîngă inviolabilitate şi drepturi suverane, o rentă anuală de 3 250 000 lire, în schimbul acceptării cetăţeniei italiene.



1.2. Sfârşitul Statului pontifical
În următoarele rânduri se va încerca o analiză mai pe larg a evenimentelor tratate mai sus într-un mod succint, pentru a înţelege mai bine care au fost cauzele ce au dus la sfârşitul Statului pontifical.

După congresul de la Viena (1814-1815), nemulţumirile faţă de administraţia pontificală, mişcările reacţionare din interiorul statului, dar mai ales cele din afară, au provocat dezordini continui, alimentate mereu de asociaţii secrete. Intervenţia trupelor austriece şi franceze a reuşit să restabilească, în diferite ocazii, ordinea, cu mari eforturi şi numai pe moment. Un pericol permanent pentru existenţa Statului pontifical venea din partea risorgimentului, mişcarea pentru unitatea Italiei, care a avut în Giuseppe Mazzini şi Vincenzo Gioberti, la început, şi în Cavour mai apoi, minţile sale conducătoare, în timp ce Garibaldi a fost braţul acestei mişcări. Pius al IX-lea, începându-şi guvernarea într-un mod aparent liberal, a dat impresia că era posibil să pună Italia unită sub preşedinţia sa şi sub protecţia militară a Piemontului, dar revoluţia din 1848 a anulat asemenea planuri.



Când mişcarea insurecţională s-a declanşat în Lombardia (cinci zile la Milano, 18-22 martie 1848), pe atunci supusă Austriei, Carol Albert, principe de Savoia-Carignano, devenit rege al Sardiniei-Piemonte (în 1831), a declarat război Austriei (fiind primul război de independenţă, aşa cum a fost numit). În această situaţie, Pius al IX-lea şi-a retras sprijinul faţă de risorgimentul italian şi şi-a declarat neutralitatea faţă de Austria (29 aprilie 1848). În mod ironic, se spunea că Pius al IX-lea, după ce a binecuvântat Italia în momentul alegerii sale („Dumnezeule mare, binecuvântează Italia!”), acum o părăsea („Du-te şi te binecuvântează!”). Iritarea provocată de această poziţie neutrală a papei, a declanşat furtuna asupra palatului Quirinale, pe atunci sediul rezidenţial al papei şi al guvernului său. Pellegrino Rossi, noul prim ministru al Statului pontifical, a fost asasinat (15 noiembrie 1848); papa a fugit travestit la Gaeta, în regatul de Neapoli (24 noiembrie 1848); la Roma a fost proclamată republica (9 februarie 1849), iar papa poate să se întoarcă aici doar la 12 aprilie 1850, după recucerirea Romei cu ajutorul francezilor (3 iulie 1849). Din acel moment, politica lui Pius al IX-lea va fi influenţată, în mare măsură, de cardinalul Giacomo Antonelli, secretar de Stat (1859-1876), care s-a opus tuturor tentativelor de liberalizare printr-un interminabil „non possum”, adoptat şi de papă. Între timp, risorgimentul italian, după unele insuccese militare iniţiale, care au dus la abdicarea lui Carol Albert şi la urcarea pe tron a lui Victor Emanuel al II-lea (1849), sub conducerea acestuia şi a abilului său prim ministru, Camillo Benso conte de Cavour, obţine rezultate bune. În 1859, austriecii au trebuit să părăsească Lombardia, iar în 1860 ia sfârşit dominaţia papală asupra părţii septentrionale a statului pontifical (Romagna, Marche şi Umbria), care, prin plebiscite populare, au cerut anexarea la regatul de Sardinia; în acelaşi an, prin celebra Acţiune a celor o mie, Garibaldi a cucerit Sicilia, Napoli şi pontificala Benevento. Victor Emanuel al II-lea a putut astfel să se proclame primul rege al Italiei (17 martie 1861), păstrând, într-un prim moment, capitala la Torino. Anterior, făcuse presiuni inutile asupra papei pentru ca acesta să renunţe la Roma în urma garanţiei deplinului respect al suveranităţii şi al libertăţii de mişcare al Suveranului Pontif. Ceea ce mai rămăsese din Statul pontifical, câteva teritorii din „Patrimonium Petri”, a putut fi păstrat numai datorită protecţiei garantate de francezi. O dată constituit regatul Italiei, Cavour i-a proclamat capitala la Roma, în ciuda faptului că oraşul etern continua să aparţină statului pontifical. Aceasta nu putea să nu îl facă bănuitor pe Pius al IX-lea, care puţin după aceea, a respins o nouă tentativă de mediere politică: Cavour se angaja, în schimbul renunţării papei la teritoriul său, că va aboli toate controalele jurisdicţionale în noul regat al Italiei, după o formulă rămasă celebră, „Biserică liberă în stat liber”, dar fără un conţinut real.

În timp ce statul pontifical decade din ce în ce mai mult, Pius al IX-lea a putut să realizeze unele succese pe planul Bisericii universale. Merită amintite restabilirea ierarhiei engleze (1850: arhidieceza de Westminster şi douăsprezece dieceze ce depindeau de mitropolit, Nicholas Patrick Wiseman fiind numit prim-arhiepiscop) şi a ierarhiei olandeze (1853: arhidieceza de Utrecht şi patru dieceze ce depindeau de mitropolit); înflorirea catolicismului irlandez, datorată nu în ultimul rând numirii lui Paul Cullen (ex-rector al Colegiului irlandez la Roma) ca arhiepiscop de Armagh, numire survenită în 1849; în sfârşit, o politică în acord cu concordatul, în parte încoronată de succes (1847 cu Rusia, 1851 cu Spania şi Toscana, 1855 cu Austria, 1857 cu Portugalia, 1859 din nou cu Spania, 1860 cu Haiti, 1861 cu Honduras, 1862 cu Ecuador, Venezuela, Nicaragua şi San Salvador).

În ciuda faptului că, în 1864, guvernul italian s-a obligat faţă de Franţa să nu invadeze teritoriile papale rămase, în 1867, Garibaldi a năvălit în acest spaţiu, dar a fost învins la Mentana (3 noiembrie 1867). Între timp – după bătălia de la Sadowa, în care Italia a sprijinit Prusia împotriva Austriei – şi Veneţia este anexată Italiei (1866). În 1870, după izbucnirea războiului franco-german şi rechemarea succesivă a trupelor franceze rămase să protejeze Statul pontifical, piemontezii au ocupat Roma. Breşa de la Porta Pia, din 20 septembrie 1870, a însemnat sfârşitul Statului pontifical. Cu toate că papa ordonase numai o rezistenţă simbolică, a avut loc o mică înfruntare armată. În sfârşit, Pius al IX-lea, pronunţând cuvintele „consummatum est”, a dat ordinul să fie ridicat steagul alb. În plebiscitul desfăşurat la 2 octombrie 1870, nu mai mult de unu la sută din populaţia Romei s-a declarat împotriva unificării cu Italia, dar, tocmai cei mai fideli papei nu au putut să ia parte la acesta din cauza documentului Non expedit al lui Pius al IX-lea, din 1868 (care interzicea participarea în mod activ la politică). În ziua Tuturor Sfinţilor din 1870, papa i-a excomunicat pe toţi autorii şi executorii uzurpării Romei; în ciuda acestui lucru, Roma a fost proclamată capitală a noii Italii la 4 februarie 1871, iar Pius al IX-lea a refuzat să deschidă orice fel de tratative cu regatul. Italia a emanat, în mod autonom, aşa-zisa lege a garanţiilor, prin care recunoştea pontifului deplina suveranitate şi inviolabilitate, şi îi oferea o retribuţie fixă anuală de trei milioane două sute cincizeci de mii de lire; de asemenea, era recunoscută extrateritorialitatea palatelor Vaticanului, Lateranului şi vilei din Castelgandolfo. Papei i-a fost acordată libera exercitare a funcţiei sale, incluzând aici raporturile cu episcopii lumii şi libera numire a episcopilor în Italia. Dar Pius al IX-lea a respins legea după numai două zile, a refuzat retribuţia prevăzută, reînnoind, în schimb, instituirea obolului Sfântului Petru (liberele oferte ale catolicilor Bisericii universale). De atunci înainte, papa a fost prizonierul Vaticanului: „problema romană”, care a urmat, va fi rezolvată abia în 1929.

Atunci când Pius al IX-lea a murit, la 7 februarie 1878, prestigiul papalităţii în lume crescuse, în ciuda atâtor lovituri primite. Biserica Catolică şi noul papă, Leon al XIII-lea (1878-1903), trebuiau să răspundă altor provocări, de data aceasta de natură socială.

După căderea statului pontifical (ocuparea Romei - 20 septembrie 1870), s-a realizat visul patrioţilor italieni, chiar dacă transferarea capitalei regatului la Roma şi aşezarea reşedinţei suveranului Italiei în palatul papal din Quirinale au reprezen­tat o eroare politică. Prin aceste acţiuni s-a trasat caracterul anticlerical al noului stat, iar curtea regală, evitată fiind atât de ceilalţi suverani catolici cât şi de aristocraţia Romei, s-a aflat pentru mult timp într-o poziţie echivocă.

Aruncând o privire retrospectivă, trebuie considerată ca o eroare politică şi poziţia papei, care a interzis catolicilor italieni să participe la alegerile parlamentare (Non expedit, până în 1905). Dorinţa papei de a evita orice aparenţă de aprobare a noului guvern şi de a pune mereu sub ochii catolici­lor ilegali­tatea situaţiei de atunci era într-adevăr justificată, însă a avut drept consecinţă abandonarea catolicilor în mâinile elementelor anticlericale ce au ocupat scaunele parlamentare. Drept urmare, poziţia guvernului italian a rămas pentru mult timp ostilă Bisericii. Multe mănăsti­ri, inclusiv cea atât de venerată de la Monte Cassino, au fost declarate proprietate de stat şi transformate în şcoli şi cazărmi, iar şcolile au fost private de învăţământul religios. Guvernul susţinea demonstraţiile şi manifestările anticlericale, precum cele pentru descoperirea statuii lui Giordano Bruno la Roma (1889), şi pentru mutarea trupului lui Pius IX (1880). Pe de altă parte, "problema romană" reprezenta o continuă preocupare pentru oamenii de stat italieni care se străduiau, cel puţin în afara Romei, să îşi creeze o imagine bună prin tot felul de gesturi prieteneşti. Prim ministrul Francesco Crispi, anticlerical convins, s-a încercat să se ducă tratative secrete cu Vaticanul, dar acestea au eşuat. Aceleaşi tensiuni se vor manifesta şi în timpul primului război mondial, când Italia, prin acordul secret încheiat la Londra în 26 aprilie 1915, a promis proprii­lor aliaţi că papa va fi exclus de la orice participare la negocieri­le pentru pace.

Anexarea Statului pontifical efectuată de Italia a fost fără îndoială o gravă ofensă la adresa dreptului internaţional, şi aşa a fost înţeleasă de catolicii din toată lumea. Papa nu putea să facă altceva decât să protesteze împotriva unei astfel de răpiri în dauna Bisericii, proteste care au continuat chiar la mult timp după producerea evenimentului. De fapt, papa nu trebuie considerat ca fiind proprieta­rul bunurilor eclezia­stice, deoarece el este numai administrato­rul lor. Dacă papilor Renaşterii li se reproşează faptul că şi-au trădat propria datorie, dezmembrând o parte a Statului pontifical pentru a-l da rudelor, cu atât mai nedrept ar fi fost dacă Pius al IX-lea l-ar fi dat în întregime statului italian. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că, din mai multe puncte de vedere, a reprezentat un avantaj pentru întreaga Biserică aspectul că papa nu a mai fost numărat printre principii italieni.

La sfîrşitul Conciliului al II-lea din Vatican, Italia şi-a revizuit concordatele cu Sfântul Scaun, pentru că, pe de o parte, concordatul din 1929 era considerat impropriu, ca un rezultat al fascismului, iar pe de altă parte, se încercau adaptări civile, fără să se ţină cont de sensibilitatea şi de principiile creştine. Referendum-ul din 1974 cu privire la abrogarea legii divorţului, care leza concorda­tul, a marcat deschiderea unui nou conflict politizat, iar partea catolică a ieşit înfrîntă. S-a accelerat revizuirea concorda­tului şi s-au deschis porţile altor legi liberale, printre care şi aceea care permite avortul. Trebuie menţionată o caracteristică a societăţii italiene, care pentru mulţi poate părea o anomalie: pe tărâm politic, mulţi catolici au susţinut comunismul italian, iar la alegerile din 1976, unii dintre ei au candidat ca indepen­denţi comunişti.


2. Modernismul
2.1. Generalităţi
În timpul pontificatului lui Pius al X-lea, sunt publicate principalele opere ale marilor modernişti188: Alfred Loisy (1857-1940)189, cu teza lui fundamentală – „Isus a anunţat Împărăţia lui Dumnezeu, dar s-a născut Biserica”, George Tyrrell (1861-1909)190 şi Ernesto Buonaiuti (1881-1946)191, ca şi ale altor autori mai mici, ce semnează deseori cu un pseudonim. La aceste atacuri, Sfântul Scaun răspunde prin Lamentabili, Pascendi (1907) şi Sacrorum antistitum (1910), ca şi prin deciziile comisiei biblice (1897-1915). În deceniul al treilea al secolului al XX-lea, se asistă deja la formarea primelor sinteze ale gândirii moderniste, ca şi la publicarea memoriilor protagoniştilor acestui curent, în care ei îşi fac cunoscute viaţa şi mai ales ideile, într-un mod mai mult sau mai puţin organizat, sintetic sau echilibrat.

O dată cu începerea procesului de beatificare a lui Pius al X-lea (1951), şi mai ales cu ocazia canonizării (1954), canonizare voită de Pius al XII-lea, din partea mai multor istorici s-au ridicat critici şi rezerve cu privire la modalitatea şi oportunitatea acestui proces de canonizare. Motivele? Postulatorul cauzei, Del Gal, scrie o biografie a lui Pius al X-lea, fără să urmeze o metodologie critică şi exagerat de apologetică, la care se adaugă o addenda: „Disquisitio circa quasdam obiectiones modum agendi servi Dei respicientes in modernismi debellatione”, redactată în grabă (40 de zile), cu scopul, mai puţin reuşit, de a apăra comportamentul papei faţă de modernişti şi faţă de ideile lor. Din punct de vedere istoric, problema rămâne deschisă din două motive: pe de o parte, în reprimarea acestei erezii, Pius al X-lea s-a folosit mult de mons. Benigni, care utiliza deseori metode poliţieneşti, spionajul şi denunţările; pe de altă parte, măsurile cu scop preventiv, luate împotriva unor clerici suspecţi de afinităţi moderniste, au fost repede abrogate sau neglijate, deoarece, după aproape un deceniu, s-a constatat că ele au fost pripite. Dintre multele exemple ce s-ar putea prezenta, de menţionat e doar procesul de beatificare al arhiepiscopului de Milano, cardinalul Ferrari, căruia papa îi reproşa deseori faptul de a fi imprudent şi neglijent în raport cu modernismul.

După Conciliul al II-lea din Vatican, modernismul este „istoricizat”, încercându-se acum să i se înţeleagă cauzele şi efectele polivalente, pozitive şi negative. Istoricii sunt de acord că acest fenomen nu poate fi redus numai la sinteza din Pascendi, aşa cum liberalismul192 nu poate fi cunoscut numai din Syllabus.

Fără a intra în analiza cauzelor remote ale modernismului, generate de orientarea filosofiei moderne, se urmăreşte prezentarea principalelor cauze proxime ale acestui curent. În ambientul Bisericii, se asistă la un efort de reînnoire a studiilor sacre, mai ales în prima parte a pontificatului lui Leon al XIII-lea, când pontiful roman era decis nu numai să încurajeze dezvoltarea studiilor teologice şi filosofice, bazându-se şi pe datele pozitive ale diferitelor ştiinţe laice, ci dorea să recupereze şi terenul pierdut în raport cu ştiinţele din afara ambientului Bisericii, ştiinţe care făceau semnificativi paşi pozitivi.

În domeniul istoriei bisericeşti, anul 1880 reprezintă o dată importantă, deoarece acum s-au deschis spre cercetare arhivele vaticane. Începând cu anul 1886, se afirmă marele cercetător al papalităţii, L. von Pastor. În anul publicării primului său volum din Istoria papilor, Duchesne publică Liber pontificalis. Alte nume cunoscute sunt: Denifle, Batiffol, bolandistul Delehaye.

Din punct de vedere al studiilor exegetice, secolul al XIX-lea este caracterizat de apariţia studiilor protestante de interpretare raţională a Evangheliilor, ca şi a tezelor inovatoare referitoare la originile Pentateuhului. În prima jumătate a acestui secol, David Friedrich Strauss elimină a priori din Evanghelii toate elementele miraculoase, reţinând doar o existenţă generică a lui Isus şi puţine alte detalii de importanţă secundară. Referitor la originea Bisericii, Baur aplică dialectica hegeliană, afirmând că aceasta s-a născut ca o sinteză dintre teză (partida petrină, iudaizantă) şi antiteză (partida paulină, universalistă). La sfârşitul secolului, Julius Wellhausen explică formarea Pentateuhului printr-o suprapunere de izvoare diferite, jahwist, eloist, sacerdotal şi deuteronomist. În alte domenii, cum sunt arheologia biblică, paleontologia şi ştiinţa comparată a religiilor, se pun noi şi grave întrebări: de pildă, este posibil să fie menţinută interpretarea tradiţională literală a Scripturii? Până la moartea lui Pius al IX-lea, din partea catolicilor nu s-a ridicat nici un exeget capabil să dea un răspuns la astfel de întrebări. Cu papa Leon al XIII-lea, se constată începutul unui progres. În 1886, apare un Cursus Sacrae Scripturae, o operă a mai multor autori germani. În 1891, Vigouroux începe publicarea celebrei opere Dictionnaire de la Bible. Însă, majoritatea catolicilor se menţin pe poziţiile tradiţionale, sau cel mult acceptă acordul conciliant dintre geneză şi geologie, interpretând cele şase zile ale creaţiei ca fiind şase ere geologice. În 1893, este publicată enciclica Providentissimus Deus, care prezintă cu claritate criteriile fundamentale ale exegezei, plecând de la conceptul de autor. Leon al XIII-lea afirmă că trebuie recunoscute unele greşeli din Sfânta Scriptură, atunci când sunt descrise unele fenomene naturale, dar trebuie ţinut cont totodată că ele au fost redactate în conformitate cu limbajul popular de atunci. În pofida acestei perspective progresiste, în 1897, Sfântul Oficiu afirmă autenticitatea din „comma johanneum” (1In 5,7). Din cauza pericolelor şi atacurilor moderniste, în ambientul roman clima generală este rezervată, dacă nu închisă. Totuşi, deşi se făceau paşi mici şi dificili, studiile biblice catolice încep să se afirme. În 1890, Lagrange înfiinţează, la Ierusalim, L’Ecole Biblique şi organul redacţional al acesteia, Revue Biblique, care, în scurt timp, vor fi cunoscute în toată lumea, atât în cea catolică, cât şi în cea protestantă.


2.2. Intervenţia Magisteriului
La 3 iulie 1907, a fost emis decretul Lamentabili, numit noul Syllabus împotriva modernismului, care condamnă 65 de propoziţii, ale căror idei sunt scoase în mare parte din operele lui Loisy (DS 3401-3465). La redactarea acestui decret al Sfântului Oficiu se lucrase mai mulţi ani, la origine fiind doi teologi francezi care studiaseră operele lui Loisy şi, în general, ceea ce propunea modernismul. Chiar dacă nu este un document infailibil, decretul cuprinde ideile esenţiale ale modernismului biblic şi teologic în formele sale radicale: naturalismul, care suprimă originea divină a revelaţiei, pragmatismul, care ia în consideraţie doar semnificaţia morală, în dauna conţinutului doctrinal, individualismul, care neglijează autoritatea Bisericii, şi evoluţionismul, care admite transformarea continuă şi indefinită a dogmelor. În mod special sunt condamnate:

– erorile referitoare la autoritatea magisteriului ecleziastic în domeniul biblic (propoziţiile 1-8: cf. în Syllabus, tezele 8-14 despre emanciparea filosofilor faţă de magisteriu; cu puţini ani în urmă, papa Ioan Paul al II-lea a abordat în Germania aceeaşi problemă);

– inspiraţia şi ineranţa Scripturii (prop. 9-19; a se confrunta teza 11 cu nr. 11 din Dei Verbum);

– conceptul de revelaţie şi dogmă (prop. 20-26; în special nr. 20, care redă ideea modernistă despre revelaţie; nr. 22: conceptul de dogmă; nr. 23: despre separarea dintre ştiinţă şi credinţă, atât de susţinută de Loisy şi Buonaiuti);

– originea şi dezvoltarea dogmei cristologice (prop. 27-38, în special nr. 29, care prezintă clasica distincţie dintre Cristos al istoriei şi Cristos al credinţei). Propoziţia 31 are o însemnătate deosebită, reuşind să identifice şi să combată teza modernistă conform căreia Evangheliile redau viaţa lui Isus doar prin medierea credinţei primelor generaţii creştine, care după înviere au înţeles şi acceptat divinitatea lui Isus Cristos;

– noţiunea de sacrament şi originea istorică posterioară a unor sacramente (Căsătoria, Mirul, Spovada - prop. 39-51);

– constituţia Bisericii (prop. 52-57; nr. 52 reţine centrul gândirii lui Loisy, iar nr. 56 reia canonul 28 al Conciliului ecumenic din Calcedon);

– caracterele doctrinei creştine luată în ansamblul ei (prop. 58-65).

La 8 septembrie 1907, a apărut enciclica Pascendi dominici gregis care condamnă modernismul, aşa cum Quanta cura a condamnat liberalismul, iar Unigenitus jansenismul. Redactorii au fost probabil Ioan Lemius şi Ludovic Billot. Partea teoretică rezumă poziţia moderniştilor în filosofie, teologie, istoria Bisericii şi apologetică. Ca filosof, modernistul este agnostic şi imanentist, reducând religia la o necesitate intrinsecă a omului faţă de divin, de sacru. Ca teolog, el consideră dogma un simbol al experienţei sale religioase, un instrument pentru a comunica altora această experienţă.

În concepţia modernistă, credinţa nu are nici un antecedent raţional, bazându-se numai pe experienţa individuală a fiecăruia. Cultul se naşte din necesitatea de a exprima în mod sensibil propria experienţă religioasă, iar sacramentele sunt simboluri eficace pentru a hrăni propria credinţă. Inspiraţia se reduce la experienţa religioasă, la emoţie, care se prelungeşte în trecut, şi se poate asemăna cu inspiraţia poetică pe care Ovidiu o redă prin cuvintele „Est Deus in nobis, agitante calescimus illo” (Dumnezeu este în noi, [care] ne înflăcărăm sub acţiunea lui). Biserica se naşte din necesitatea de comunicare reciprocă a propriilor experienţe religioase, pentru a proteja, a mări şi a răspândi credinţa. În esenţă, Biserica reprezintă fructul conştiinţei colective, ea derivând doar indirect de la Cristos, întrucât doar primii discipoli au trăit această experienţă în contact direct cu Cristos. Astfel, dogma, cultul, inspiraţia, credinţa, totul este supus unei indefinite evoluţii.



Ca istoric, modernistul crede în separarea completă dintre ştiinţă şi credinţă. Prima se referă la fenomen, obiect al raţiunii, a doua, la divin, care transcende ştiinţa. Datoria istoricului este de a analiza experienţa religioasă în conformitate cu normele istorice. El va încerca să scoată din această experienţă puţinele elemente ale sferei raţionale, eliminând (de exemplu, din credinţa în Cristos Dumnezeu a primelor comunităţi creştine) tot ceea ce reprezintă fructul exaltării, prin care i s-a atribuit lui Cristos ceea ce nu aparţine timpului şi mediului în care a trăit. Se poate înţelege mai bine atitudinea moderniştilor dacă se are în vedere tendinţa unor istorici din zilele noastre de a distinge în papa Ioan al XXIII-lea un „papă bun, Ioan al mitului”, aşa cum şi l-au imaginat masele, şi un „Ioan al istoriei” real, conservator, şi care nu îşi dădea seama de importanţa actelor sale, acte care au mers mult mai departe de ceea ce intenţiona el. Aceste criterii sunt aplicate lui Cristos, Bisericii şi sacramentelor. În apologetică, modernistul substituie vechile criterii obiective (profeţii şi minuni) cu altele subiective: existenţa în om a unei tendinţe pentru experienţa religioasă, experienţă care se verifică cel mai bine în religia catolică şi care se adaptează continuu noilor circumstanţe.
2.3. Observaţii finale
Intervenţiile decise şi prompte ale lui Pius al X-lea împotriva modernismului, care lansa atacuri asupra caracterului supranatural al catolicismului, au reprezentat o victorie a Bisericii împotriva raţionalismului acestei erezii, ce a avut, probabil, cea mai scurtă existenţă dintre toate ereziile pe care le-a cunoscut istoria Bisericii. Se pune însă întrebarea dacă tezele moderniste erau chiar atât de periculoase pe cât păreau şi dacă nu cumva, urmărindu-se stârpirea ereziei, nu s-a lovit şi în persoanele fidele Bisericii şi care căutau un răspuns sau un dialog cu critica contemporană, o întrebare care redeschide o veche problematică a Bisericii: maturitatea creştină a laicilor şi reînnoirea Bisericii. Poate că în zelul lor, atât Pius al X-lea, mai ales în a doua parte a pontificatului (1907-1914), cât şi Curia romană, au luat măsuri excesive, împiedicând iniţiativele pozitive prezente în studiile biblice şi istorice. Se poate pune apoi întrebarea dacă intervenţiile Magisteriului au rezolvat problemele, sau dacă nu cumva au reuşit doar să le sufoce pentru o perioadă de câteva decenii. Toate aceste întrebări şi dubii necesită încă un plus de clarificare din partea istoricilor.

Oricare ar fi judecata finală a istoriografiei, se crede că este important de notat un aspect semnificativ: „Renunţarea momentană la unele convingeri dobândite doar prin ştiinţă a contribuit la progresul Bisericii în ansamblul ei, mai mult decât unele atitudini rigide şi rebeliuni deschise. Poate că acele sacrificii au reprezentat preţul necesar al unei maturizări şi al unui progres unitar şi omogen”193. În acest sens, este relevant destinul a doi colegi de seminar: E. Buonaiuti, mereu cuprins şi dominat de întrebările sale neliniştitoare, şi Angelo Roncalli, care aştepta încrezător şi liniştit acea oră în care Providenţa va deschide o nouă etapă a istoriei Bisericii, cea a Conciliului al II-lea din Vatican, în care, într-un mod semnificativ, se găsesc răspunsuri şi clarificări mature la unele dintre întrebările şi dubiile perioadei moderniste.


Yüklə 2,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin