În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

Prezentare sintetică

Din anul 1238, oraşul Avignon devine proprietate a papilor, iar transferarea reşedinţei papale aici în 1307, după alegerea cu doi ani înainte a arhiepiscopului de Bordeaux ce îşi ia numele de Clement al V-lea, a fost pentru moment un fapt secundar care nu a trezit reacţii de anvergură în lumea creştină. Noul ales şi-a amânat venirea la Roma pentru că avea probleme urgente de rezolvat cu regele Franţei, Filip cel Frumos. Iar mai apoi este reţinut de toată problematica conciliului ecumenic din Vienne; în plus, nu se poate întoarce deoarece Italia fusese invadată de trupele împăratului Henric al VII-lea. Intr-o fortăreaţă-palat, curia papală se organizează aici în linişte, departe de tulburările romane sau intaliene, ceea ce reprezenta un avantaj evident, însă pe de altă parte era dominată din ce în ce mai mult de Franţa, fapt care a început să scandalizeze poporul creştin occidental. Contemporani de renume precum Petrarca sau sfânta Ecaterina de Siena au considerat papalitatea ca aflându-se în captivitate, ceea ce de jure nu era adevărat, dar de facto corespundea în bună parte. Toţi papii acestei perioade au fost francezi, adică dependenţi de curtea regală şi de politica acesteia, însă ei ca persoane au dus o viaţă demnă, pioasă şi s-au ocupat cu toată seriozitatea de reforma Bisericii, dar mai mult sub aspect administrativ şi financiar. Papa este văzut mai ales ca un suveran înconjurat de curtea sa, curia papală, rezidând într-o fortăreaţă transformată în palat, departe de mormântul lui Petru, care fusese mereu centrul catolicităţii Bisericii. Faptul că papalitatea renunţase la Roma şi îşi transferase sediul la Avignon, demonstra clar că echilibrul puterii suferise grave schimbări. Imaginea şi simbolul „cetăţii eterne”, adânc înrădăcinate de-a lungul secolelor în conştiinţa popoarelor occidentale, nu erau legate doar cu ideea succesiunii directe a apostolului Petru şi cu cea a primatului, ci şi cu ideea universalismului occidental, fondat pe temeliile Imperiului Roman. Oraşul Avignon, în schimb, gravita în orbita regatului francez, şi astfel nimeni nu a crezut că această situaţie a fost schimbată atunci când, în anul 1348, papa Clement al VI-lea a obţinut recunoaşterea acestui oraş ca teritoriu pontifical autonom, deoarece Avignon rămânea înconjurat de regatul Franţei şi era practic izolat de restul lumii, iar la sfârşitul „exilului din Avignon” (1309-1378) va urma o mare schismă în Occidentul latin care va marca începutul unei epoci de criză profundă a Bisericii.

Reforma pe care o promovează papalitatea este prevalent administrativă şi fiscală. Este consolidată Camera apostolică, iar sistemul fiscal şi activitatea diplomatică sunt perfecţionate de papa Ioan al XXII-lea. Cancelaria cu diferitele ei ramificaţii susţine legătura papilor cu întreaga creştinătate apuseană. Din punct de vedere juridic, Clement al V-lea, Ioan al XXII-lea şi Benedict al XII-lea organizează activitatea centrală, papală, folosindu-se de Consistoriu, alcăuit din papă şi cardinali, şi care funcţiona ca si curte de apel. Sunt organizate tribunalele conduse de cardinali, şi care analizează problemele şi cazurile ce le sunt încredinţate de papi. Acum este înfiinţată şi Rota romană pentru problemele legate de beneficiile ecleziastice, la care se vor adăuga ulterior problemele matrimoniale şi nu numai.

Asemănându-se din ce în ce mai mult cu o curte regală, papalitatea şi toate organismele ei centrale alunecă în lux şi birocraţie. Pentru a menţine întregul aparat birocratic sunt mărite taxele şi impozitele pe beneficiile şi oficiile ecleziastice. Pentru colectarea banilor sau a bunurilor materiale sunt instituiţi executori papali, care se folosesc în caz de necesitate de puterile ce le primesc de la papi, adică de excomunicare, cenzuri, amenzi etc. Imensul aparat birocratic se răspândeşte de la Avignon în toată lumea catolică, trezind adesea reacţii de condamnare, iar cei care simt cel mai mult povara acestui sistem sunt simplii creştini.

1. Pontificatul lui Clement al V-lea (1305-1314)

Conciliul din Vienne (1311-1312)

După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea, a fost ales papă Nicolae Boccasini (1303-1304), care a luat numele de Benedict al XI-lea, dar pontificatul său a fost prea scurt pentru a influenţa într-o măsură importantă viaţa Bisericii. Trebuie amintit, totuşi, faptul că Benedict a anulat excomunicarea lui Filip cel Frumos, dar nu şi a celor care l-au insultat în mod direct pe Bonifaciu al VIII-lea, prin arestarea acestuia la Anagni, adică a lui Nogaret şi a familiei Colonna.

Noul conclav l-a ales papă pe cardinalul francez Betrand de Got, care fusese capelan al papilor predecesori şi avea o bună formare culturală. Împreună cu un unchi al său, episcop de Agen, şi care avea acelaşi nume, a îndeplinit numeroase misiuni diplomatice în Anglia, pentru a media conflictul dintre această ţară şi Franţa.

Clement al V-lea a fost încoronat papă la Lyon (1305), şi deoarece Roma, unde continuau conflictele dintre facţiunile politice, era considerat un oraş nesigur, la sugestia regelui francez s-a stabilit la început la Poitiers, iar mai apoi la Avignon (1309), o enclavă papală în teritoriul francez, şi care va fi reşedinţa papilor până în anul 1378.

Clement al V-lea a trebuit să asculte dorinţa de răzbunare a lui Filip cel Frumos şi a deschis un proces împotriva defunctului papă Bonifaciu al VIII-lea, aşa cum s-a văzut anterior. Acţiunea cea mai reprobabilă a regelui Franţei a fost, însă, cea întreprinsă împotriva cavalerilor templieri, din motive pur economice. La sfârşitul cruciadelor, ordinul templierilor se stabilise în Franţa, iar proprietăţile lor bogate deveniseră ţinta lui Filip cel Frumos, care nu a mai ţinut cont de nenunăratele servicii pe care acest ordin le adusese cruciadelor şi pelerinilor din Ţara Sfântă. Începând cu anul 1307, regele s-a folosit de toate mijloacele, în special intrigi şi calomnii, pentru a-i compromite pe templieri.

După ce i-a acuzat de erezie şi imoralitate, la 13 octombrie 1307 au fost arestaţi în Franţa circa 2 000 de cavaleri templieri, iar bunurile lor au fost confiscate. Cei arestaţi au fost torturaţi în mod înfiorător, şi astfel li s-au smuls nişte mărturisiri forţate şi recunoaşteri de vini inexistente, de care regele s-a folosit pentru a cere condamnarea şi desfiinţarea ordinului. Clement al V-lea a avut o atitudine de neiertat: nu a făcut absolut nimic pentru a-i salva. După un moment de ezitare, papa a fost de acord întru totul cu voinţa regelui, şi a convalidat acuzaţiile de erezie, iar la 22 martie 1312, în cadrul Conciliului din Vienne, a cerut suprimarea ordinului, deşi mulţi dintre participanţi s-au opus. Consecinţele acestei suprimări au fost terifiante: sunt atestate 54 de condamnări la moarte prin ardere pe rug⁴³, printre care s-a numărat şi Marele Maestru al ordinului, Jacques de Molay (1314).

2. Ioan al XXII-lea (1316-1334)
Influenţa franceză a avut, în timpul pontificatului lui Ioan al XXII-lea, consecinţe fatale asupra politicii pontifiale faţă de împăratul german. Folosindu-se de un pretext evident, papa l-a declarat demis pe împăratul Ludovic Bavarezul în anul 1323. La originea acestui conflict, considerat în general ca fiind ultimul conflict dintre sacerdotium şi imperium cu o importanţă istorică deosebită, nu au fost marile idealuri, ci doar simple şi meschine interese politice. Papalitatea a devenit o susţinătoare în mod făţiş a intereselor politice franceze, şi tocmai ca urmare acestui servilism, Germania l-a acuzat pe Ioan al XXII-lea de guvernare ilegitimă.

Lupta dintre cele două tabere a fost înverşunată şi a avut consecinţe fatale pentru papalitate. Pentru prima dată în istorie, acuzaţiile puterii imperiale nu vizau doar persoana unui papă, ci întreaga instituţie ca atare. În anul 1234, Ludovic a făcut apel la un conciliu ecumenic împotriva lui Ioan al XXII-lea, şi o mare parte din clerul care era ostil atitudinii sale servile a răspuns convocării venind la curtea împăratului. Doi doctori în teologie, fugiţi de la universitatea din Paris, Marsiliu din Padova şi Ioan din Jandun, au scris o lucrare revoluţionară, Defensor Pacis, în care puneau sub semnul întrebării ordinea ierarhică din Biserică şi cereau o structură democratică. Ei au negat originea divină a primatului pontifical şi au atribuit poporului puterea suverană din Biserică: „Biserica este comunitatea tuturor credincioşilor în Cristos; o prioritate a clerului asupra laicilor nu există”⁴⁴. Nici papa, nici episcopii, nici călugării nu au primit de la Cristos o funcţie specială independentă, ci ei trebuie să îşi îndeplinească misiunile lor în calitate de reprezentanţi ai Congregatio fidelium, iar aceasta este exprimată în cel mai înalt grad de către conciliul ecumenic. Prin urmare, conciliul reprezintă întreg poporul Bisericii.

Această concepţie despre Biserică, radicală şi revoluţionară, făcea din papă doar un organ executiv al conciliului. Papa era subordonat conciliului, constrângându-l să dea ascultare deciziilor acestuia, şi oricând putea fi tras la răspundere. Prin urmare, papa, în funcţie de modul în care îşi îndeplinea misiunea, putea fi confirmat sau demis. Această teorie, care în esenţă îl subordona pe papă conciliului ecumenic, a fost numită în general „conciliarism”.

Metodele şi măsurile folosite de papalitatea de la Avignon pentru a obţine cât mai mult profit financiar au fost principalii factori de dezordine şi scandal. Existau taxe care se obţineau prin dispense şi privilegii, care deseori aveau un caracter simoniac. La acestea se adăugau taxele pentru aprovizionarea Sfântului Scaun, drepturile de jurisdicţie, taxele pe care arhiepiscopii trebuiau să le plătească pentru primirea palium-ului etc. Se cereau în continuare contribuţii financiare pentru cruciade, deşi acestea încetaseră de mult să fie organizate. Deoarece toate aceste taxe erau impuse cu forţa, ostilitatea împotriva Curiei romane a crescut tot mai mult, mai ales în Germania, rezultat al atitudinii papalităţii faţă de Ludovic Bavarezul. Situaţia s-a agravat şi mai mult în deceniile succesive, găsind expresie în scrierea Gravamina nationis Germanicae, iar efectele finale vor fi marea reformă protestantă din secolul al XVI-lea.

„Exilul” de la Avignon, considerat în ansamblul său, a adus prejudicii imense Bisericii catolice. Va urma „marea schismă din Occident” (1378-1415) şi o epocă dominată de conciliarism, teorie care de fapt demonstra slăbiciunile papalităţii, departe de acel model pentru care se angajaseră cu toate puterile antecesorii Grigore al VII-lea sau Inocenţiu al III-lea.
3. Grigore al XI-lea (1370-1378)
Înainte de a intra în tratarea subiectului popriu-zis, pontificatul acestui papă care a restabilit reşedinţa Curiei romane la Roma, se cer amintiţi în mod foarte succint ceilalţi papi care au condus Biserica de la Avignon: Benedict al XII-lea (1334-1342), călugăr cistercens auster şi doritor de reformă, a construit palatul pontifical de la Avignon; Clement al VI-lea (1342-1352), abate benedictin şi episcop francez, considerat de unii istorici ca având idei preumaniste, o dată urcat pe tronul pontifical a asigurat Curiei romane un fast exagerat; Inocenţiu al VI-lea (1352-1362), contrar predecesorului său, a trăit în simplitate şi şi-a dorit în mod sincer reforma Bisericii, dar fără rezultate concrete, excepţie făcând faptul că a restabilit suveranitatea papală, care între timp fusese uzurpată de familiile nobile romane Colonna şi Orsini, în statul pontifical şi la Roma; Urban al V-lea (1362-1370), primul papă care s-a reîntors pentru o scurtă perioadă la Roma (1367), dar haosul din oraş şi ostilitatea nobilimii romane l-au „alungat” din nou la Avignon.

În cuvântarea funebră a papei Urban al V-lea, cardinalul Guy de Boulogne afirma că Biserica are nevoie de „un pontif care să readucă la starea lor iniţială lucrurile care s-au schimbat fără motiv şi să anuleze inovaţiile…un papă care să nu se bazeze doar pe propria părere, ci să primească cu deschidere sfaturile bune”. Acest portret i se potriveşte lui Pierre Roger, cardinalul care a fost ales cu numele de Grigore al XI-lea (1370-1378), şi care a făcut din întoarcerea la Roma un proiect prioritar al pontificatului său.

Grigore al XI-lea a continuat politica de reformă a lui Urban al V-lea şi a reluat lupta împotriva ereziilor în Franţa, Germania, Spania şi Sicilia. Referitor la relaţiile cu Biserica Orientală, papa a luat unele măsuri pentru a reface unitatea spirituală dintre cele două Biserici, prin trimiterea de noi misionari, dominicani în Armenia şi franciscani în Bosnia, înfiinţând în acelaşi timp şi noi sedii episcopale în Europa nord-orientală.

Pontiful a desfăşurat o intensă activitate diplomatică, încercând să medieze diferite conflicte internaţionale: între regii Aragonului, Castiliei şi Portugaliei; între candidaţii apostolici la sediile episcopale şi cei ai regelui în Anglia; între Franţa şi Anglia; între regii din Napoli şi Aragon.

Succesele politicii lui Grigore al XI-lea şi întărirea statului pontifical au fost privite cu îngrijorare de către oraşele toscane, mai ales Florenţa. În timpul foametei din 1374, Florenţei i-au fost refuzate cererile de ajutor, prin care se solicitau provizii de grâne din statul pontifical, de către vicarul general al papei, abatele de Marmoutier, deşi papa fusese de acord. Acest lucru a atras ura cetăţenilor faţă de administraţia pontificală, deja acuzată de corupţie şi aviditate, şi a dus la izbucnirea unei revolte împotriva legaţilor pontificali. Grigore al XI-lea i-a chemat la judecată pe cei vinovaţi de incitare la rebeliune, şi a declarat Florenţa oraş interzis; cetăţenii săi care aveau reşedinţa la Avignone au fost deposedaţi de bunuri. Au fost trimise trupe armate sub comanda lui Sylvestre Budes şi a cardinalului Robert de Ginevra, care au înăbuşit în sânge revoltele din Cesena şi Bolsena. Guvernul oraşului Florenţa, „guvernul celor Opt Sfinţi”, s-a văzut constrâns să ceară medierea conflictului lui Bernabo Visconti, iar tratativele de pace au început la Sarzana cu participarea ambasadorilor împăratului, regelui Franţei, Ungariei şi Spaniei.

Între timp, curtea pontificală a părăsit oraşul Avignone (13 septembrie 1376) pentru a se reîntoarce în Italia, acest lucru fiind cerut cu insistenţă de două personalităţi ale epocii: Sf. Ecaterina de Siena şi Sf. Brigita de Suedia. Totuşi, mai mulţi istorici, în ciuda unor tradiţii adânc înrădăcinate Bisericii, au demonstrat recent că voinţa personală a papei şi calculele sale politice bine gândite au fost factorul decisiv în luarea acestei hotărâri⁴⁵, şi nu insistenţele celor două sfinte, mai ales a Sf.-ei Ecaterina de Siena, aşa cum se afirmă în Legenda maior: „Ipsa eum inducente”. Sfânta îi ceruse să vină fără întârziere şi dezarmat la Roma, dar papa a venit bine organizat atât din punct de vedere financiar, cât şi militar, având 2 000 de soldaţi comandaţi de Robert de Tourenne. „A fost forţa armelor şi nu blândeţea cea care a triumfat asupra romanilor”, a conchis în mod plastic Mollat⁴⁶.

După patru luni de călătorie, Grigore al XI-lea a intrat în „oraşul papilor”. Din acel moment, reşedinţa papilor va fi Vaticanul, şi nu Lateranum, aşa cum fusese în secolii anteriori. În ciuda speranţelor Sf.-ei Ecaterina, situaţia nu s-a schimbat în bine: lipseau fondurile pentru susţinerea aparatului curial, iar impozitele ajungeau în mod neregulat. A trebuit să se ajungă la împrumuturi, mai ales din partea ducelui de Anjou.

Grigore al XI-lea a murit la 27 martie 1378, lăsând Biserica într-o situaţie dificilă: se sfârşise „exilul”, dar avea să urmeze „schisma” din Occident.

CAPITOLUL AL VII-LEA
SCHISMA OCCIDENTALĂ (1378-1417)⁴⁷

1. Urban al VI–lea (1378-1389)
Schisma occidentală reprezintă unul dintre evenimentele istorice cele mai complexe, foarte greu de clarificat chiar şi pentru istoricul cel mai imparţial. Printre alte dificultăţi, ca de exemplu validitatea sau invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea, se află şi aceea de a defini natura acestei schisme, care nu poate fi înţeleasă ca un refuz al autorităţii instituţionale, adică al puterii primaţiale, ci ca o contrapunere a ideilor şi persoanelor referitoare la identitatea persoanei concrete care deţine această putere instituţională. Schisma nu denotă o tendinţă autocefală, ci incertitudinea referitoare la persoana papei.

Grigore al XI-lea moare la 27 martie 1378. După moartea sa, poporul roman agitat, furios chiar, iese pe străzile oraşului şi strigă că doreşte un papă roman. Cardinalii cer autorităţilor oraşului să ia măsuri împotriva eventualelor tulburări ale maselor pentru ca astfel să fie liberi în alegerea noului papă.

– 7 aprilie 1378: După primele vespere, cardinalii intră în conclav la primul etaj al palatului Vaticanului. Înainte însă de a se închide porţile, aproximativ 70 de străini (reprezentanţi ai oraşului şi alţi oameni din popor înarmaţi) îşi fac apariţia în conclav. După două ore sunt trimişi afară, iar clauzura este închisă. În faţa palatului, 20 000 de persoane, printre care mulţi ţărani înarmaţi, strigă cu putere: „voim un roman sau cel puţin un italian”. Capii celor 13 circumscripţii ale oraşului se prezintă în mod oficial în conclav şi cer ca dorinţa poporului să fie îndeplinită, deoarece, în caz contrar, ar fi fost foarte greu ca masele agitate să mai poată fi controlate.

– 8 aprilie 1378: Clopotele bazilicii „Sfântul Petru” încep să sune, iar poporul, alergând, soseşte din nou în piaţă, strigând: „Vrem un papă roman!”. Strigătele sunt atât de puternice încât cardinalul Orsini nu îşi poate ţine discursul în faţa conclavului (compus din 11 francezi, 4 italieni şi un spaniol). De la fereastră, cardinalul dojeneşte poporul şi promite că, în decursul aceleiaşi zile, vor avea un papă roman sau italian. Cardinalii italieni îl propun pe arhiepiscopul de Bari, Bartolomeo Prignano. Mai mult de două treimi dintre alegători sunt de acord cu acest nume.

– 8 aprilie, ora 9: Poporul devine ameninţător şi strigă: „Vrem un papă roman!”. După prânz, cardinalii merg în capelă, unde Prignano este votat cu două treimi din voturi. Orsini anunţă poporului că alegerea a fost făcută şi pronunţă „Bari”; poporul înţelege doar „Bar”, care fusese un curialist al lui Grigore al XI-lea. Furioasă, lumea asaltează zidul sălii conclavului şi pătrunde înăuntru. Înfricoşaţi, cardinalii înscenează întronizarea unui alt cardinal italian, Tebaldeschi. Poporul este mulţumit cu acest „ales”. În urma acestei false întronizări, cu excepţia lui Tebaldeschi, toţi cardinalii fug, fiecare unde poate: şase se refugiază în castelul Sant’Angelo, patru fug în afara Romei, iar cinci se retrag în propriile case. Conform obiceiului, romanii jefuiesc casa lui Tebaldeschi.

– 9 aprilie: Prignano vrea să fie sigur de alegerea sa şi pentru aceasta îi cheamă pe toţi cardinalii fugari. Cu excepţia celor fugiţi în afara Romei, toţi ceilalţi sosesc în Vatican. În total erau 12, adică două treimi. Votează încă o dată şi, în unanimitate, îl realeg pe Prignano. După întronizare şi cântarea Te Deum-ului, numele celui ales este anunţat poporului care îl aclamă.

– 17 aprilie: Şi cardinalii fugiţi în afara Romei prezintă omagiile noului ales.

– 18 aprilie: Paştele; se celebrează solemnitatea încoronării noului papă.

1.2. Conflictul dintre Urban al VI-lea şi cardinali
Este probabil ca după alegerea sa, gândirea lui Urban al VI-lea să fi suferit anumite schimbări. Sensul acelei plenitudo potestatis a declanşat în el defectele caracterului şi ale temperamentului său. Toată energia de care dispunea a fost pusă în serviciul programului său, program care nu este de respins, chiar dacă unele aspecte nu erau tocmai potrivite timpului şi conjuncturilor istorice. Însă aceasta i s-a întâmplat nu numai lui, ci şi altor pontifi dinainte sau posteriori lui (Bonifaciu al VIII-lea, Paul al IV-lea şi Pius al V-lea, pentru a da numai unele exemple din multe altele posibile).

În Urban al VI-lea există convingerea, manifestată deseori, a unei alegeri divine a persoanei sale ab aeterno. Modul alegerii sale reprezintă pentru el un adevărat miracol. La aceasta se adaugă concepţia papei, concepţie care o reproduce mai mult sau mai puţin pe cea a lui Bonifaciu al VIII-lea: papa este altissimus super omnes. Ca şi Vicar al lui Cristos şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, el reprezintă prima persoană a lumii. Plenitudo potestatis îi conferă puterea să decidă deasupra sau chiar împotriva normelor canonice. Omnia possum et ita volo reprezintă o frază pronunţată atunci când a intenţionat să treacă deasupra normelor pronunţării excomunicării, norme care cereau trei avertismente anterioare.

Cu această convingere a alegerii divine şi cu puterea supremă în mână, papa intenţionează să reformeze Biserica începând de la curia romană: „Ego intendo mundare ecclesiam et mundabo; istam sedem intendo primitus reformare”. Însă tocmai în cadrul acestui program, papa va declanşa conflictul fatal cu cardinalii.

Conflictul cu cardinalii se manifestă pe două planuri: pe cel al practicii tradiţionale şi în cadrul raporturilor papă-cardinali.

1) În cadrul practicii tradiţionale, dezvoltată mai ales la Avignon, noul ales nu mai intenţionează să ofere favoruri şi beneficii cardinalilor electori. Adversar înverşunat al simoniei, alegătorilor săi nu le va oferi nici un florin, aşa cum făcuseră predecesorii săi, Ioan al XXII-lea, Benedict al XII-lea, Clement al VI-lea şi Urban al V-lea. Mai mult, îi ameninţă cu excomunicarea pe cardinalii care ar îndrăzni să practice simonia. O formă simoniacă a timpului o reprezenta aceea a intervenţiilor cardinalilor pe lângă papa spre a obţine beneficii pentru protejaţii regilor, ai principilor etc. În schimbul acestor servicii, cardinalii primeau gratificaţii şi pensiuni din partea suveranilor.

Un alt aspect al reformei grupului cardinalilor a fost acela de a reduce numărul „familiei” acestora - de la 30 sau 40 câte erau, la 14 persoane, de a reduce numărul enorm al beneficiilor (200-300 sau chiar 500), beneficii în care intrau multe ce aveau şi cura animarum. Aceasta însemna reducerea intrărilor, slăbirea bazei economice pentru întreţinerea unei numeroase „familii” şi trăirea unei vieţi luxoase.

În sfârşit, noul ales intenţionează să îi separe pe cardinali de suverani, să îi transforme din avocaţi ai regilor şi principilor în colaboratori ai săi. Aceasta însemna să îi priveze de pensiunile primite de la aceştia pentru serviciile făcute pe lângă curia romană.

2) Pe planul teoretic, dar chiar şi practic, al raportului juridico-eclezial dintre papă şi cardinali, se observă tendinţa lui Urban al VI-lea de a-şi supune cardinalii acelei „plenitudo potestatis” proprii. În ritm lent, începând cu secolul al XII-lea, cardinalii, ajutaţi şi de dreptul corporativ aplicat concepţiei bisericeşti a „Bisericii Romane” (romana ecclesia), îşi lărgiseră considerabil puterea proprie. Ei încercau să instaureze o putere oligarhică prin care să condiţioneze, să constrângă chiar, deciziile papale: fără părerea pozitivă a cardinalilor, deciziile papei, pronunţate în consistoriu, erau invalide. Pentru Urban însă, deciziile erau personale, iar părerea cardinalilor avea rolul doar de a conferi acestora o solemnitate mai mare. În acest fel, papa „micşora onoarea”, adică puterea cardinalilor, iar aceştia au început să se gândească cum să o micşoreze pe cea a papei. Pentru a înţelege mai bine gravitatea acestui fapt, trebuie menţionat că, procedând astfel, papa intenţiona să răstoarne întreaga practică instaurată la Avignon.

Alături de prezentarea raporturilor sale cu cardinalii, trebuie adăugate aici şi câteva informaţii referitoare la relaţiile promovate de Urban al VI-lea cu puterile civile. Papa reafirmă concepţia lui Bonifaciu al VIII-lea. Nu numai că intenţionează să îşi impună propria autoritate de cap al creştinătăţii, ci să se folosească de putere sa de a depune regi, principi şi împăraţi şi de a-i înlocui cu alţii. Cu această înaltă concepţie a puterii sale, el va întârzia mult timp confirmarea alegerii lui Venceslau ca rege al romanilor. Nu recunoaşte sau nu ratifică tratatul încheiat între Grigore al XI-lea şi Eduard al III-lea, referitor la regalia din regatul englez; îl consideră eretic pe acest rege deoarece împiedica libera conferire a beneficiilor ecleziastice. Tuturor principilor le cere ascultare faţă de Biserică, recunoaşterea libertăţii jurisdicţionale şi a imunităţii fiscale a Bisericii, ca şi a drepturilor primaţiale romane.

1.2. Urban al VI-lea şi structura administrativă ecleziastică
Se pot observa la acest papă tentative sincere de reformă, dar în acelaşi timp, prin forţa situaţiilor, şi defectele papalităţii avignoneze. El luptă pentru:

– evitarea cumulării beneficiilor; pentru aceasta cere să fie indicată valoarea beneficiului cerut, ca şi cea a beneficiilor posedate deja;

– evitarea abuzului conferirii beneficiilor unui deţinător străin de naţiunea în care se afla respectivul beneficiu;

– evitarea cumulării beneficiilor pentru a împiedica absenteismul pe beneficiile care conţineau şi cura animarum.

În acelaşi timp, însă, papa menţine centralismul cu ajutorul rezervelor (19 aprilie 1378). Menţine şi fiscalismul, mai mult, îl face mai dur decât era, pedepsindu-i canonic pe cei care întârziau cu plătirea taxelor. Papa ia această măsură constrâns fiind şi de necesitatea de a crea o curie ex novo, trebuind să suplinească pierderile cauzate de teritoriile trecute sub „ascultarea clementină”, ca şi de evaziunile fiscale. Pe scurt, papa încearcă o reformă a aparatului administrativ-financiar, însă necesităţile financiare accentuează defectele deja existente.