În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

3. Reforma liturgică
Unul dintre principalii promotori ai reformei liturgice este dom Guéranger, autorul a două opere monumentale: Institutions liturgiques (1840-1851), o istorie a liturgiei ce se opreşte la volumul al treilea, şi mai ales L’Année liturgique, în 14 volume, operă ce dă pietăţii un solid fundament liturgic. În Germania, această lucrare este răspândită de benedictinul din Beuron, Maurus Wolter. În domeniul muzicii sacre, alături de stilul gregorian, diferite asociaţii ceciliene promovează cântece facile, de multe ori de inspiraţie populară.

Din motive pastorale, Pius al X-lea intervine personal în acest sector, cu ocazia sărbătorii sfintei Cecilia din anul 1903, intervenţie care constituie o adevărată Magna Charta a mişcării liturgice. Ideile de bază sunt: Roma trebuie să reprezinte un exemplu pentru întreaga Biserică. În esenţă, muzica trebuie să fie artistică, cu un pronunţat caracter sacru, şi universală: concret, este admisă acea muzică ce se apropie de cântul gregorian sau de polifonie. Poate fi admisă şi muzica modernă, însă din aceasta trebuie eliminat tot ceea ce este profan; muzica este în serviciul liturgiei, şi nu invers. Partea solistică poate fi interpretată numai de preotul celebrant; femeile sunt excluse din cor, la fel şi instrumentele zgomotoase, inclusiv pianul. La 25 aprilie 1904, sub controlul unei comisii romane, papa încredinţează benedictinilor din Solesmes restaurarea autenticului text al cântului gregorian. Rezultatul muncii lor îl constituie publicarea, între 1905 şi 1912, a textelor oficiale ale cântului gregorian.

În 1925, sunt interzise cazulele aşa-numite „gotice”, iar zece ani mai târziu, Congregaţia pentru Rituri îşi exprimă serioase rezerve faţă de Misele dialogate, uitându-se astfel de îndemnurile lui Pius al X-lea pentru o participare activă la Liturghie. Alta era însă situaţia în diferitele ţări europene. Diferiţi protagonişti ai mişcării liturgice, precum Lambert Beauduin, Pius Parsch, Guardini şi centrul Maria Laach din Germania, dau o nouă viaţă liturgiei Bisericii. Misalul în limba germană Schott este răspândit încă din 1884, iar revistele liturgice de specialitate sunt din ce în ce mai căutate. În 1947, este publicată enciclica Mediator Dei, un document fundamental în reînnoirea liturgică. Este accentuat din plin faptul că liturgia nu înseamnă rubricism, ci cultul sacerdotal al lui Cristos, cult continuat în Biserică. Sacrosanctum Concilium, primul document al Conciliului al II-lea din Vatican, reprezintă încununarea unui drum de reformă liturgică ce începuse cu mai bine de un secol înainte.
4. Formarea preoţilor
La începutul secolului al XIX-lea, mai sunt prezenţi încă acei preoţi „de Liturghie”, ce se opun celor „pentru spovadă”. Primii, cu studii aproximative, puţin profunzi, nu au facultatea de a spovedi şi sunt angajaţi la curtea diferitelor familii nobile sau, pentru a-şi câştiga existenţa, trebuie să exercite diferite meserii. În Roma papală sau pe teritoriul statului pontifical, sunt şi mulţi clerici care ocupă funcţii administrative, financiare sau diplomatice. În a doua parte a secolului al XIX-lea, începe să dispară diferenţa dintre preoţii „de Liturghie” şi cei „pentru spovadă”. În mod esenţial, preotul este un păstor al sufletelor. Evoluţia figurii preotului se poate distinge în trei faze: la începutul secolului al XIX-lea, pregătirea intelectuală şi spirituală a preotului are de suferit din cauza numărului insuficient al profesorilor din seminarii; în a doua jumătate a acestui secol şi până la Pius al XII-lea, seminariile iau un avânt deosebit în ceea ce priveşte studiile, cât şi în disciplina seminarială, uneori prea riguroasă (motivată însă de intenţii bune); după Pius al XII-lea şi mai ales o dată cu Conciliul al II-lea din Vatican (Presbyterorum ordinis, Optatam totius), fără să se neglijeze activitatea ştiinţifică şi de cercetare a preotului, acesta devine în mod esenţial un păstor al sufletelor. Din prea mare zel, uneori s-a depăşit limita şi s-a ajuns la unele exagerări (exemplul „preoţilor muncitori” din Franţa anilor ’50); această criză, însă, a fost depăşită.
5. Rolul laicilor în viaţa Bisericii
Angajarea laicilor în Biserică sau promovarea unor idealuri de inspiraţie creştină trece prin trei faze: la început, se asistă la o neîncredere din partea ierarhiei (Biserica = preot) faţă de laici. În contextul confruntărilor cu statele şi orientările liberale, laiciste, socialiste¹⁹⁷ sau anticatolice, clerul se convinge de necesitatea angajării active a laicilor în Biserică, însă mereu într-o poziţie subordonată, consideraţi ca instrumente executive ale clerului. Începând cu Pius al XII-lea şi mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, se observă conturându-se două tipuri de asocieri ale laicilor:

– asocieri cultuale sau înrudite cu acestea¹⁹⁸, pentru apărarea şi promovarea intereselor Bisericii¹⁹⁹;

– partide politice de inspiraţie creştină, dar aconfesionale şi independente de ierarhie, partide care actualmente sunt în criză, în căutarea unor noi orientări corespunzătoare schimbărilor profunde din Europa, unde se asistă la o alunecare parţială de la democraţiile creştine²⁰⁰ spre un „naţionalism creştin”.

Direcţii pentru studiul personal:

1. 
   Care au fost cauzele extinderii congregaţiilor?
   
2. 
   Criza vieţii consacrate.
   
3. 
   În ce constau reformele în privinţa vieţii consacrate?
   
4. 
   Ce este pietatea antijansenistă?
   
5. 
   Pietatea euharistică şi reformele în acest sens.
   
6. 
   În ce constă dezvoltarea mişcării liturgice?
   
7. 
   Rolul laicilor în viaţa Bisericii.
   

BIBLIOGRAFIE

von Allmen, J. J. – Saggio sulla cena del Signore, Roma 1968.

Biffi, I. – Il tratatto teologico sull’Eucarestia: principi e progetto.

Colombo, G. – Per il tratatto sull’Eucarestia, în rev. Teologia, nr. 13 (1988).

Dumea, Emil – Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002.

Dancă, Wilhelm – Euharistia în viaţa Bisericii - colocviu teologic dedicat

Marelui Jubileu.

Ioan Paul al II-lea – Dominicae Cenae, în AAS, 1980.

Forte, Bruno – La Chiesa nell’Eucarestia, Napoli 1975.

Marinelli, F. – L’Eucarestia fa la Chiesa, Bergamo 1976.

Oggioni, G. – Il sacramento eucaristico – centro della liturgia, în rev.

Ambrosius, nr. 41, (1965).

Ferenţ, Eduard – Euharistia constituie Biserica locală care o celebrează, Presa

Bună, Iaşi 2003.

capitolul al xxiV-lea

BISERICA CATOLICă îN PERIOADA CONTEMPORANă.

DIALOGUL CU RELIGIILE şI CULTURILE LUMII


Introducere
Exact şase sute de ani după „Clementine”, ultima culegere oficială de legi ecleziastice, Benedict al XV-lea a promulgat, în 1917, Codex Iuris Canonici, care a intrat în vigoare anul următor. Această lucrare propunea, după stilul codurilor moderne statale, o codificare completă şi satisfăcătoare a întregului drept canonic. Caracterul complex al operei putea fi considerat conservator, însă sintetizarea dreptului canonic afirmat în practică a fost de o mare importanţă pentru reglementarea vieţii spirituale din Biserică.

În apropierea războiului, Papa Pius al XII-lea a lansat apeluri dramatice, diferite de cele ale lui Pius al XI-lea, care erau puţin reci şi prea teoretice: „Nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate fi pierdut prin război...Să ne asculte cei puternici, pentru a nu deveni slabi în nedreptate...”.

În privinţa necesităţii convocării unui conciliu ecumenic, Pius al XII-lea a început, după război, vaste şi intense pregătiri pentru un conciliu, dar şi-a dus înainte planul său în cel mai mare secret. El a instituit o comisie centrală, dar divergenţele de opinie prea mari dintre colaboratori şi la nivelul comisiilor au făcut ca proiectul său să se împotmolească. Anunţarea conciliului, făcută de Ioan al XXIII-lea, a fost absolut spontană şi i-a surprins chiar şi pe cardinalii adunaţi, la 25 ianuarie 1959, în bazilica Sfântul Paul.

Conciliul a clarificat raporturile Bisericii cu statul şi a deschis larg porţile ecumenismului şi ale dialogului religios, mişcări care au fost continuate de papii de după conciliu, Ioan Paul I şi, mai ales, Ioan Paul al II–lea.

În acest capitol vor fi prezentate iniţiativele de reînnoire ale Bisericii Catolice, care s-au concretizat la începutul secolului al XX-lea prin redactarea noului Cod de drept canonic (1917), iar mai apoi prin reforma Curiei romane, în timpul pontificatului papilor Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea. Va fi luată în discuţie poziţia Bisericii din timpul celui de-al doilea război mondial, cu aspectele sale pozitive în general, dar şi unele negative.

Cea mai mare parte a analizei va fi alocată Conciliului al II-lea din Vatican, evenimentul cel mai important din istoria comntemporană a Bisericii, încercând a insista asupra modului în care au fost elaborate şi structurate documentele ce au fost emanate de acesta, ca şi asupra conţinutului lor.

În final, se va prezenta o concluzie a ceea ce a reprezentat Conciliul al II-lea din Vatican pentru Biserică şi pentru lumea întreagă, diferite reacţii şi aprecieri.

1. Codificarea dreptului canonic pentru Biserica latină
Este, înainte de toate, meritul iniţiativei lui Pius al X-lea şi apoi a monseniorului Pietro Gasparri (1852–1934), sufletul întregii acţiuni, care a fost pentru mulţi ani profesor de drept canonic la Institutul Catolic din Paris, şi care a intrat în istorie fiind considerat un al doilea Raimondo de Penafort.

Codificarea dreptului canonic nu a frânat ulterioara evoluţie juridică, ci, mai curând, a favorizat-o. În timpul pontificatului lui Benedict al XV-lea, realizarea unităţii de drept a ocupat, totuşi, primul loc. Benedict al XV-lea a promulgat, în 1917, Codex Iuris Canonici (CIC), care a intrat în vigoare anul următor. Acesta era împărţit în cinci cărţi, şi compus din 2414 canoane. Cât priveşte noutăţile pe care le conţine, se poate spune că poziţia episcopilor a fost întărită şi că aceştia sunt numiţi în mod liber de papă; funcţia vicarului general a fost reglementată pentru prima oară în planul dreptului comun, şi legislaţia tridentină asupra celebrării căsătoriei a devenit obligatorie pentru întreaga Biserică. Pentru a face mai uşoară realizarea CIC, regulamentul relaţiilor dintre Biserică şi Stat a fost înlăturat. Tot în 1917, Benedict al XV-lea a instituit o comisie de cardinali pentru interpretarea autentică a acestuia.

1.1. Codul de drept canonic sub papa Pius al XI-lea
Pius al XI-lea nu a adus nici o modificare evidentă Codului de drept canonic şi s-a limitat să îi urmeze învăţăturile chiar şi pe plan legislativ. În 1929, a numit, sub preşedinţia lui Gasparri, o comisie de cardinali pentru codificarea dreptului canonic oriental. Alte numeroase decrete priveau organizarea Curiei romane; în 1922, a introdus din nou autoritatea cincinală a episcopilor diecezani; în 1931, prin constituţia Deus Scientiarum Dominus, a publicat un fel de constituţie pentru şcolile catolice superioare, prin care cerea îmbunătăţirea nivelului de învăţământ şi a mijloacelor didactice. Cu pontificatul său, Biserica a abordat şi o nouă politică privind concordatele cu diferitele state. Aşa cum s-a întâmplat după răsturnările Revoluţiei Franceze şi ale perioadei napoleonice, tot aşa şi acum, după căderea Austro-Ungariei, şi formarea regimurilor totalitare, se simţea puternic nevoia de înţelegere între Biserică şi State. Concordatele stipulate atunci au creat un nou drept particular, care, în parte, a completat sau chiar a schimbat codul de drept canonic.
1.2. Activitatea papei Pius al XII-lea
Pius al XII-lea, având o pregătire excepţională în dreptul canonic, a desfăşurat o vastă activitate legislativă în toate domeniile, şi a influenţat asupra conţinutului CIC mai mult decât predecesorii săi. În enciclica Mystici Corporis, din 1943, s-a ocupat profund de raportul dintre Biserică şi dreptul canonic. În 1945, prin constituţia Vacantis Apostolicae Sedis, a modificat dreptul în vigoare privind alegerii papei, în măsura în care pentru această alegere a prescris o majoritate de două treimi plus un vot. Prin decretul Spiritus Sancti munera, din 1946, a conferit parohilor puterea de a administra sacramentul confirmării în pericol de moarte.
2. Reforma Curiei romane sub pontificatul papei Ioan al XXIII-lea
După moartea papei Pius al XII-lea, în Biserică s-a simţit nevoia unei mai mari posibilităţi de exprimare din partea diferitelor sale structuri. Deja numele papei Ioan al XXIII-lea, noul ales, a prevestit un timp al surprizelor. De fapt, întreaga lume a rămas foarte uimită când papa, într-un memorabil discurs ţinut la 25 ianuarie 1959, în mănăstirea Sfântului Paul din afara zidurilor, a anunţat (pe lângă Sinodul diecezan din Roma) un conciliu ecumenic şi revizuirea CIC. El s-a ocupat îndeaproape de reforma Curiei. Prin numirea unui secretar de Stat nu s-a conformat numai dreptului canonic, dar a pus capăt şi stilului autocratic de conducere al predecesorului său. În afară de aceasta, a suprimat limitele autonomiei Congregaţiei cardinalilor şi ale congregaţiilor curiale. A introdus din nou dările de seamă reglementare şi rapoartele din partea marilor demnitari. O dată cu primele numiri de cardinali, din decembrie 1958, a depăşit, ieşind din tiparul stabilit, numărul de şaptezeci de cardinali, stabilit de Sixt al V-lea în 1586. Internaţionalizarea sfântului colegiu a făcut astfel un important pas înainte.

În schimb, sinodul diocezan din Roma, ţinut în ianuarie 1960, s-a desfăşurat după liniile tradiţionale şi a provocat unele neajunsuri în diferite sectoare ale Bisericii. Chiar şi legislaţia ulterioară a lui Ioan al XXIII-lea s-a îndepărtat puţin de linia continuităţii. Prin decretul (motu proprio) „Cum gravissima” din 1962, a decis ca, pe viitor, toţi cardinalii să fie episcopi, iar prin decretul (motu proprio) „Summi Pontificis Electio” din 1962, a stabilit că doar în cazul în care numărul cardinalilor prezenţi nu ar fi fost divizibil cu trei, era necesar un vot în plus faţă de cele două treimi, pentru alegerea pontifului.

După conciliul Vatican II, inaugurat la 11 octombrie 1962 de Ioan al XXIII-lea şi încheiat de Paul al VI-lea în 1965, acest papă a avut dificila sarcină de a-i pune în practică normele, directivele şi aspiraţiile. Aceasta a condus la numeroase şi profunde modificări juridice, astfel încât nici experţii nu mai erau în măsură să domine materia, şi o anumită nesiguranţă se putea simţi în deciziile multor membrii ai Bisericii. Activitatea legislativă a Sfântului Scaun a atras după sine multe dispoziţii şi decrete ale conferinţelor episcopale şi ale sinoadelor de tip nou, ca de exemplu cele ale conciliului pastoral al Olandei sau ale sinodului comun al diecezelor Republicii Federative a Germaniei ori ale Conferinţei Episcopale Italiene.

Papa a pus în valoare principiul colegialităţii episcopilor, instituind încă din 1965, sinodul episcopilor, care, în mod fundamental, are funcţia de consultare, şi este compus, în principal, din reprezentanţi ai conferinţelor episcopale.

3. Continuarea reformei Curiei sub pontificatul papei Paul al VI-lea
În 1967, Paul al VI-lea a stabilit ca, dintre fiecare şapte membri cu titlu deplin din congregaţiile Curiei romane, unul trebuie să fie episcop diecezan. Valorificarea episcopilor a avut drept consecinţă o anumită devalorizare a colegiului cardinalilor. Încă din 1964, a fost abolită demnitatea cardinalului protector al asociaţiilor mănăstireşti şi religioase, iar prin decretul „Ingravescentem aetatem” din 1970, cardinalii în vârstă de peste optzeci de ani au pierdut dreptul de a participa la alegerea papei şi la exercitarea funcţiilor lor curiale. Constituţia Regimini Ecclesiae universae, din 1967, a pus în practică reforma Curiei cerută de conciliu. De aceasta a profitat, într-un anumit sens, Secretariatul de Stat, care de acum înainte va fi pus în vârful organizării curiale şi căruia îi va fi încredinţată sarcina de a coordona munca congregaţiilor. Până şi Sfântul Oficiu (vechea Inchiziţie), botezat acum cu numele de „Congregatio de Doctrina fidei”, a fost supus Secretariatului de Stat. Conform noii reforme curiale, „Consiliul pentru problemele publice ale Bisericii” are în competenţa sa relaţiile dintre State şi Biserică. Ex Congregaţia Conciliului a luat numele de „Congregatio pro clericis”, iar Congregaţia Propagandei, acela de „Pro gentium evangelizatione”. În 1975, s-a născut noua Congregaţie pentru sacramente şi cultul divin. Cele trei tribunale – Signatura, Rota şi Penitenzieria – nu au fost atinse de reformă, dar Signatura va avea sarcinile unui tribunal administrativ ecleziastic. Au fost instituite, sau confirmate, secretariatele pentru creştinii ne-catolici, pentru religiile ne-creştine şi pentru necredincioşi. O noutate a fost instituirea unui Consiliu al laicilor. Prin înfiinţarea unui „minister al finanţelor”, „Praefectura rerum oeconomicarum S. Sedis”, a unei administraţii centrale a bunurilor, „Administratio patrimonii S. Sedis” şi a Prefecturii Palatului apostolic, a fost reorganizat întreg domeniul economic. În timp ce Camera apostolică a rămas, a fost desfiinţată Cancelaria papală (Dataria), iar Cancelaria apostolică a fost dizolvată în 1973. Congregaţia pentru Doctrina credinţei a emanat, în 1971, norme care priveau procesul de reducere a ecleziasticilor la starea de laici. Un alt decret al aceleaşi congregaţii stabilea, în 1975, normele pentru cenzura cărţilor. Prin constituţia apostolică Romano Pontifici Eligendo, din 1975, Paul al VI-lea a decis că alegerea papei trebuia să rămână în continuare încredinţată cardinalilor. În concluzie, se poate spune că această vastă legislaţie a demonstrat o tendinţă către adaptare şi flexibilitate.

Reforma Codului de drept canonic (Codex Iuris canonici), anunţată de Ioan al XXIII-lea, a fost pusă în practică prin promulgarea noului Cod din partea papei Ioan Paul al II-lea, la 25 ianuarie 1983.

4. Biserica şi cel de-al II–lea război mondial
4.1. Poziţia catolicilor laici
În Franţa, Belgia, Olanda şi Anglia, catolicii²⁰¹ erau convinşi de justeţea cauzei lor atunci când au făcut apel la arme pentru a se apăra împotriva imperialismului nazist. În Italia, existau grupări filofasciste, dar majoritatea populaţiei era împotriva lui Hitler şi a lui Mussolini. În Germania, în schimb, nunţiul Orsenigo relatează că majoritatea populaţiei era entuziasmată de politica Führer-ului; constatări asemănătoare va face şi Pius al XII-lea la sfârşitul războiului. Puţini au fost aceia care, în conştiinţă, nu puteau accepta ideile expansionismului nazist, printre ei numărându-se şi martorii lui Jehowa, care, în mod lăudabil, preferau mai degrabă să fie împuşcaţi decât să pună mâna pe arme. Poporul, însă, voia victoria germană şi, asemenea controversatului von Papen, care se găsea în raporturi optime cu Roncalli la Istanbul, voia o evoluţie a catolicismului în favoarea nazismului. Pe de altă parte, Rezistenţa, atât în Franţa, cât şi în Italia, a găsit în rândurile catolicilor numeroşi susţinători rămaşi fideli până la sfârşitul războiului. În sfârşit, despre Polonia se poate menţiona că s-a caracterizat printr-o atitudine total antinazistă.
4.2. Ierarhia
În Franţa, episcopatul sprijinea guvernul lui Pétain, care vedea în colaborarea cu germanii răul cel mai mic posibil, şi urma unele orientări ale acestuia (de exemplu, antisemitismul), motiv pentru care, după război, guvernul a cerut epurarea unei treimi din episcopat. Înainte de debarcarea aliată din Normandia, revista catolică Soutanes de France îşi dorea o înfrângere a aliaţilor. Această atitudine a clerului nu poate fi negată, iar unii istorici, precum Latreille, îi caută cauzele în legitimitatea invocată de cler, prin care spera că administraţia lui Pétain va reuşi să repare daunele anticlericalismului republican. În Italia, ierarhia tace şi încearcă să îi protejeze pe persecutaţi. Episcopatul german este divizat. Preşedintele Conferinţei episcopale germane, Bertram, îl felicită pe Hitler, trezind astfel mânia episcopului de Berlin, Preysing, susţinut de Pius al XII-lea. Clemens August von Gallen din Münster rămâne constant în declaraţiile sale antinaziste. Mai târziu, printre germani el va deveni un simbol (iar mulţi alţii vor trebui să îşi facă „mea culpa”), primind numele de „Leul din Münster”. Cea mai mare parte a episcopilor polonezi, ca Sapieha al Cracoviei şi Szeptyckyi, participă din plin la suferinţele propriului popor. Un exemplu strălucit este sfântul Maximilian Kolbe, care, în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului din 1941, sfârşit de foame şi de suferinţă, îşi întinde braţul în faţa călăului ce îi injectează medicina mortală. Alături de el sunt sute de preoţi deportaţi, francezi, germani, italieni etc., care mor în lagăre²⁰².
4.3. Papa Pius al XII-lea
Polemica istoriografică, mai ales cea tendenţioasă, a ridicat numeroase acuze şi obiecţii referitoare la atitudinea lui Pius al XII-lea²⁰³. Nimeni nu neagă activitatea de salvare şi de protecţie a papei în toate ţările, activitate susţinută de nunţii papali, precum A. Roncalli, şi de alţi clerici, toţi primind instrucţiuni precise de la papă sau de la colaboratorii lui direcţi. În timpul ocupaţiei naziste a Romei (1943-1944), multe mii de evrei au fost găzduiţi în casele religioase din Roma, începând cu Universitatea Gregoriana. Papei, însă, i se reproşează o triplă tăcere: în faţa războiului ca atare, în faţa genocidului evreiesc şi a atrocităţilor săvârşite de nazişti în diferite ţări, cum ar fi Croaţia, condusă atunci de Ante Pavelič, ce promova o politică de convertire forţată a ortodocşilor la catolicism. Se estimează că aici au fost masacraţi între o sută şi două sute de mii de persoane. Referitor la evrei, numărul de şase milioane de victime pare exagerat, dar cu siguranţă au fost mai mult de patru milioane de evrei ucişi în lagăre sau prin alte mijloace.

Pius al XII-lea s-a străduit în toate modurile să împiedice declanşarea războiului sau extinderea lui, iar la început a protestat în repetate rânduri împotriva invadării ţărilor neutre. În apropierea războiului, lansează apeluri dramatice, diferite de cele ale lui Pius al XI-lea, care erau puţin reci şi prea teoretice: „Nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate fi pierdut prin război...Să ne asculte cei puternici, pentru a nu deveni slabi în nedreptate...”. În septembrie 1939, se întâlneşte cu polonezii fugiţi şi îşi manifestă solidaritatea emoţionantă cu acest popor lovit atât de grav. În decembrie acelaşi an, îl vizitează, la Quirinale, pe regele Italiei, sperând să găsească în acesta un aliat al eforturilor sale de pace; Victor Emanuel al III-lea se prezintă însă sceptic, slab şi rece, nedându-i nici o speranţă. În mai 1940, în faţa ocupării ţărilor neutre Belgia, Olanda şi Luxemburg, trimite trei telegrame pline de compasiune celor trei capi de state, în care condamnă cu toată fermitatea invadarea ţărilor lor²⁰⁴.

Din iunie 1940, după scrisoarea trimisă lui Mussolini şi cele trei telegrame amintite, papa se abţine de la orice mediere, dându-şi seama că toate sunt zadarnice. Se străduieşte în schimb să salveze Roma şi, dacă nu a reuşit să evite două bombardamente asupra oraşului, în iulie şi august 1943, va reuşi totuşi să determine cele două armate, cea germană în retragere şi cea anglo-americană în urmărirea celei dintâi, să nu lupte în interiorul oraşului. În mod paşnic, armatele traversează oraşul una după alta, sub privirile locuitorilor care nu ştiu ce să mai creadă. La sosirea anglo-americanilor, romanii se conving că oraşul lor şi al papilor a fost salvat doar prin intervenţia papei. Emoţionaţi şi plini de recunoştinţă, aleargă cu toţii în piaţa „Sfântul Petru” pentru a mulţumi salvatorului lor. Puţine manifestări ale maselor au fost atât de sincere şi de spontane. În aceste momente, Pius al XII-lea poate fi asemănat cu marii papi ai antichităţii, Leon cel Mare şi Grigore cel Mare, care salvaseră oraşul de furia armatelor barbare.

În radiomesajele sale (Paştele anului 1941, 29 iunie 1941, 2 iunie 1943 etc.), pontiful roman deliniază principiile fundamentale ale păcii ce trebuia să vină. Se pune întrebarea de ce papa nu a condamnat explicit şi nominal ororile războiului, ca şi pe marii capi ai nazismului. Cu siguranţă că nu îi erau necunoscute cruzimile naziştilor din lagărele de concentrare şi din ţările ocupate de aceştia. Răspunsul este că se temea de reacţia pe care ar fi provocat-o o astfel de denunţare. Aşa se întâmplase în Olanda, după protestul episcopilor de aici. Naziştii au reacţionat cu toată cruzimea, una din nenumăratele victime fiind cunoscuta Edith Stein. Protestele făţişe ar fi înrăutăţit şi mai mult situaţia catolicilor germani, francezi, polonezi şi, mai în plus, ar fi dăunat evreilor, care şi aşa reprezentau ţinta unui plan de exterminare totală. În Pius al XII-lea prevala sensul concretului, al situaţiei de moment. Şi cine oare, în locul său, ar fi putut să protesteze continuu şi cu toată vehemenţa, pentru a constata că rezultatul poziţiei sale ar fi însemnat noi şi inimaginabile masacre? În acest caz, nu s-ar fi simţit responsabil şi vinovat pentru moartea atâtor oameni nevinovaţi? Papa era convins că Hitler e ca şi un nebun furios, gata să ucidă pe oricine i-ar fi stat în cale. A-l condamna sau a încerca să îl convingi de nedreptatea cauzei sale era periculos şi inutil. În acele momente, era mult mai util să fie salvate cât mai multe vieţi. Era o alegere dificilă, dar Pius al XII-lea a dat dovadă de o luciditate şi de un curaj cu totul exemplare. În detrimentul faimei sale postume, a renunţat la gesturile „curajoase” şi periculoase şi a ales calea ajutorului concret, imediat, salvând nenumărate vieţi omeneşti²⁰⁵.

Referitor la atitudinea poporului german, nici un istoric serios nu îi poate aduce acuza unui nazism colectiv. Vina aparţine nazismului şi, în special, capilor acestuia. Totuşi, se poate pune întrebarea câţi împărtăşeau ideea unei condamnări totale a nazismului şi a principiilor sale, în special a antisemitismului.
4.4. Cazul Stepinac
Istoria Balcanilor nu poate fi înţeleasă fără a lua în consideraţie faptul că, de-a lungul secolelor, această zonă a cunoscut formarea mai multor popoare, limbi, religii şi tradiţii complet diferite şi de multe ori în conflict. Balcanii au reprezentat şi reprezintă punctul de întâlnire şi de confruntare între ortodocşi, catolici şi musulmani, între Orient şi Occident, între slavi şi occidentali. În acest context, ia naştere efemerul regat al Croaţiei, sub guvernul lui Ante Pavelič, supravegheat şi controlat de regimul de fier nazist. Croaţia reacţionează împotriva predominării Serbiei, iar în cele două decenii dintre primul şi al doilea război mondial, Pavelič vrea să facă din Croaţia un stat catolic. Pentru aceasta, el pune la cale mai multe masacre împotriva ortodocşilor şi evreilor.

Episcopului de Zagreb, Alojzije Stepinac (1898-1960, cardinal din 1952), nu îi displăcea ideea unui stat croat independent, deşi îşi amintea cu plăcere că la începutul secolului îndeplinise serviciul militar sub conducerea Serbiei. A condamnat cu vehemenţă masacrele guvernului croat şi i-a apărat în toate modurile pe cei persecutaţi. Totuşi, nu a întrerupt toate legăturile cu guvernul aflat la putere şi, de mai multe ori, a trimis Sfântului Scaun relatări care scoteau în evidenţă aspectele pozitive ale regimului: protejarea catolicismului, lupta împotriva pornografiei şi a blestemelor. Mai mult decât el, clerul croat şi în special franciscanii priveau cu simpatie spre o Croaţie independentă şi spre Pavelič, nedându-şi seama de complexitatea şi dificultatea unei astfel de probleme. Pavelič cade şi, împreună cu el, regimul său. Se ridică I. Tito, iar lui Stepinac îi revine acum dificila misiune de a se lupta pentru independenţa Bisericii sale, refuzând orice idee a unei Biserici croate separate de Roma. Pentru aceasta este arestat, judecat şi condamnat pe viaţă la domiciliu forţat, murind într-un mic sat iugoslav ce rămâne necunoscut. Referitor la Stepinac se pune întrebarea dacă într-adevăr era convins de posibilitatea unei Croaţii independente.

Ceea ce este sigur e faptul că episcopul a rămas fidel Bisericii şi Scaunului Apostolic Roman. Pentru croaţii catolici, el reprezintă un campion al patriei şi al Bisericii; pentru alţii, este un personaj cu unele umbre şi obiect al criticilor²⁰⁶.
4.5. Cazul Jozef Tiso
Cu totul altfel se prezintă cazul lui Jozef Tiso (1887-1947), preot slovac şi ministru al Republicii Cehoslovace între cele două războaie. El a preluat conducerea guvernului Republicii Slovacia, creată de nazişti, şi a colaborat cu aceştia. Poate că era convins, ca şi croaţii, de posibilitatea formării unui stat slovac independent de boemi şi moravi. Terminându-se războiul, monseniorul a fost condamnat la moarte şi executat²⁰⁷.