N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

24


3-4 Ianuarie 1960
Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Am eu grijă să-ţi las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vînzarea aparatului de radio, a maşinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor - să găseşti ceva cînd ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaţilor politici habar nu are.)

Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plîng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nici gînd.

Mă întîlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruia mă apuc să-i spun — atît de emoţionat încît îi ghicesc mirarea înduioşată — că există şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici o îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. J-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la mine.

Cînd sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit. rău. Tata însă - în pijama, mititel, grăsun, voios - e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală:

- Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te căci în pantaloni.

Mă sărată apăsat, mă duce pînă la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte.

- Du-te, îmi spune.

Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întîi cu desăvîrşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior.

- Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate. Două:

într-o noapte, şi-i foarte tîrziu, mcăpăţînmdu-mă în negaţie - asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova? (constat că pentru un fricos ca mine încăpăţînarea este singurul liman) - sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului.

Mai întîi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o ameninţare. (Sînt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gîndul de a-i revedea

25

pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m-a şi purtat pe aripile zglobii şi tîmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hîrşiţi în banalitate, tăvăliţi în mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unul pe altul. Ne vom zîmbi. Ne vom strînge mîinile. Vom suferi laolaltă.

- Să vină şeful, domnule anchetator, să vină.

Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcută e introdus Dinu Ne.

Mi s-a dat straşnică ponincă să nu scot nici o vorbă, stricîndu-mi-se astfel multe din elementele proiectatului eroism.

Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov privind-o pe maică-sa, Marfa.)

Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. înfăţişarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atîrnă pe el; au trecut numai un an şi cîteva luni de cînd nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri, care-s coşmarul meu, care - aveam să înţeleg abia mai tîrziu - simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi lumină... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric...) Ochelarii negri nu-s un simplu acci­dent poliţienesc, un procedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar o tehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru că sunt cei superiori. Sunt mult mai mult - şi de aceea sunt atît de înfricoşători (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţă dătătoarei Tale cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi-vă neîncetat) -, sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor, voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, deîndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cu faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şi luat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc aşa încît nu are de unde şti că sunt prezent.

26

Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşi încăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite - practic el e pe Alfa din Centaur -, ca electronii cei tară de suflet, ca naţiunile ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale -raţe, curci, pui, mîţe, cocoşi, cîini, capre, viţei - care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atît de deosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopei pentru a putea să intrăm în legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaie nicicînd.

Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii.

Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-1 pronunţă cu nepăsare, înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi atla însă că figurează primul pe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de cîteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsechios, de sărac resemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii - şi cum se cuvenea desigur să fie - în romanele pilduitoare ale veacului trecut, cînd societatea înflorea puternică şi stabilă, cînd fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu starea lui, cînd bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscîndu-şi rostul, le primeau covîrşiţi; cînd domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată Anettei: deseori cînd plouă / mă gîndesc la ce frumos era / în anul o mie nouă sute nouă); cînd osîndiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gîdelui, neapărat, blagorodnicia voastră.

Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun decît şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule, nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărît să mă port bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit în dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi la anchetator cum s-ar uita ţîncul la oamenii mari care nu-s ei buni decît să făgăduiască şi apoi să nu se ţină de cuvînt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zîmbitori şi cruzi, la culcare.

Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta mult mai tîrziu, cînd am fost adus înapoi de la Gherla, mai întîi la Jilava, apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un fel de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit forturile, începe