N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Voilă ce r/ui s'appclle parietal Scurt şi cuprinzător. Good old stnmg laniţuage¹*'. De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot jubila. Asta e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place.

în Curica lui Iov, Elihu, fiul- lui Barahuel din Buz pune capăt lungilor plîngeri ale lui Iov şi iscusitelor discuţii ale prietenilor săi în acelaşi stil militar:

Cap. 33, 12-13:

..Dar aici îţi voi răspunde ca tu n-ai dreptate, fiindcă Dumnezeu e mai mare decît omul!

233

De ce grăieşti împotriva lui, fiindcă el nu dă nimănui socoteală de toate cîte face?"

Cap. 35, 4-7:

„Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi prietenilor tăi:

Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cît sunt ei de sus faţă de tine!

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică lui?

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mina ta?"

Cap. 36, 22-23:

„Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea învăţături ca el?

Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău?"

Cap. 37, 23-24 :

„Pe cel Atotputernic nu putem să-1 ajungem cu priceperea noastră, el este de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare.

Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi."

Iar după vorbirea lui Elihu, Iov trage singura concluzie cu putinţă, grăind către Domnul:

Cap. 42, 3:

„Cine cutează, ai zis tu, să bîrfeascâ planurile mele din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat am vorbit, fără a înţelege, despre lucruri prea minunate pentru mine - şi nu ştiam."

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei -divanul gîlcevii omului cu Dumnezeu. Sfîrşitul Cărţii însă este evitat. Şi totuşi el dă cheia cifrului.

Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămîne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămîne numai a repeta rugăciunea: „Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepîndu-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui stăpîn noi, robii Tăi; miluieşte-ne pre noi." Neprice-pîndu-ne de nici un răspuns.

- De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura.

Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care

234

ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întîmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister.

(După cum şi minunea cea mai mare este că există legi statornicite şi că universul funcţionează după ele, minunile fiind excepţia.)

- Sunt oameni între oameni. Regulamentul este unui iar ordinele sunt aceleaşi. Dar nu toţi gardienii le aplică la fel. Unii cu zeloasă grijă, cu îndîrjire, cu bucurie. O întreagă panoramă. Biserică, la Jilava, a cărui poreclă se datoreşte faptului că înjura folosind numai acest cuvînt pentru că ştie că jigneşte pe cei credincioşi (şi-şi închipuie că deţinuţii politici trebuie să fie toţi bisericoşi). Mareşalul, mic de stat, nespus de mulţumit de postul lui şi de el însuşi, cu priviri înalte, reci, dispreţuitoare; se ţine ţanţoş de parcă ar fi înghiţit o umbrelă, o suliţă, un vilbrochen; cînd i se dă raportul trece prin faţa şirului deţinuţilor cu un zîmbet încîntat, ca Napoleon în seara bătăliei de la Austerlitz - ceea ce (fâră de voia lui) produce mereu o destindere. Pisică, plăcerea căruia este să intre pe furiş în celulă şi să prindă în flagrant delict pe cei toropiţi de moţăiala. Şi ceilalţi: cei cruzi, sălbatici, bătăuşii, distribuitorii de zile de izolare, de ore în genunchi ori sub pat. Unul cu nas subţire şi ochelari cu ramă de tablă ca un amploaiat caragealesc, scund, duhnind a răutate de la o poştă, ca beţivul a băutură. Cei răi din nepăsare, conştiinciozitate, prostie. Complexaţii. Sadicii. Mîncătorii de sticlă pisată şi purtătorii de sîrmă ghimpată de-a dreptul pe piele, ca mătuşa lui Bertie Wooster. Imbecilii care dau crezare instrucţiunilor orale şi iau în serios ce li se spune despre criminalitatea deţinuţilor politici. Le deprindem, tuturor, maniile; spre a ne feri; spre a ne acomoda; aşa cum fetele, la bordel, cunosc damblaua fiecărui client.

Locotenentul Ştefan de la Jilava îi întrece pe toţi prin inovaţia sa: scuturarea saltelelor, tortură de seamă şi supremă belea. Saltelele de la Jilava nu sunt pătrate, nu sunt dreptunghiulare, nu sunt sferice. Forma lor ţine de figurile geometriei descriptive ori de ale geometrii lor neeuclidiene; un echivalent al numerelor ireale; un fel de ozeneuri nezburătoare. Făcute din pînză rărită, ruptă, roasă, ele scot la cea mai mică atingere nori de zdrenţe, de scame, de praf şi de un fel de pîclă, de ceaţă, de negură, de brumă alcătuită din firişoare de murdărie cristalizată ce se porneşte a pluti în camera neaerisită unde rămîn ca un smog zile întregi. Oştiri de draci ies din saltele o dată cu zdrenţele şi colbul şi se cuibăresc în sufletele manipulnnţilor, le otrăvesc, exacerbează nervii şi duc la disperare. Apoi trec de se aşează prin ungherele celulei unde poluează totul în cîrdăşie cu smogul.

Dar iată că viaţa nu-i numai din alb şi negru şi că oamenii nu-s toţi deopotrivă. Sunt şi gardieni care nu aplică regulamentele cu aceeaşi

235

străşnicie şi nu dau ascultare ordinelor în mod nereflectat. Coreeanul şi Boiereanu de la Gherla, Nedelea de la Jilava (numele anchetatorilor de la Securitate şi ale gardienilor sunt pseudonime), ori cel ce ne spune (cînd ştie că nu-s turnători de faţă): Dacă v-aş aplica regulamentul Întocmai, n-aţi mai ieşi nici unul de aici. Nu ne deschid uşile şi nu taie gratiile cu pila ca să evadăm. Nu contravin dispoziţiilor. Nu calcă legile. Dar nu fac exces de zel. Nu jignesc. Percheziţionînd agale şi tară de convingerea că un ac făcut din sîrmă ar putea periclita securitatea statului. Găsind prilejuri de a zîmbi îngăduitor, de a zvîrli un chiştoc, de a rezolva o situaţie tară a recurge la măs.iri disciplinare. Moderaţi.

Dovadă că, ordinele criminale, un om niţel abil şi cumsecade le poate ocoli Iară n-şi ridica stăpînirea în cap.

E ceva ce se poate.

Există eroism şi sfinţenie. Dar există şi o moderaţie, modestă ce-i drept, nepretenţioasă, care şi ea este de mare preţ. De cîte ori nu-s binecuvîntaţi cei care - lăturiş - ştili să aplice - omeneşte, creştineşte, româneşte, bătrîneşte — litera neînduplecată.

- Ce dovedeşte existenţa caraliilor cumsecade, că regimul e bun? Că, totuşi, şi-n cadrul lui se pot realiza reformele care vor duce înspre libertate?

Cîtuşi de puţin. Nu aceasta o dovedeşte.

Ce dovedeşte atunci?

Că Dumnezeu este atotputernic.

De vreme ce pînă şi printre gardienii de închisori şi lucrătorii de la Securitate îşi poate găsi slujitorii. înseamnă că puterea divinităţii nu are margini.

în Doctorul Jivngo există un personaj episodic ale cănii manifestări sunt mereu benefice; e un general de Securitate, pe nume levgraf şi poate orice: face rost de apartamente, de unt, de ciocolată, de portocale, de medicamente lipsă în comerţ.

Prezenţa unui levgraf dovedeşte ea că regimul comunist e bun?

Dovedeşte:

a) că în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplâtor, pe căi ocolite şi nclegale,- adică neconfonne cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu);

b) că Dumnezeu - care-i dincolo de bine şi de rău - nu ezită să lucreze cu oricine şi să recurgă pentru îndeplinirea planurilor sale ori pentru a uşura suferinţele oamenilor chiar la indivizi din tagma asupritorilor, precum: fariseul Nicodim. care era tmul de-ai lor (membru

236

al completului de judecată); prigonitorul Pavel; sutaşul Corneliu; vameşii...

- Cum funcţionează perfecta logică demenţială? Premizele: Burghezia trebuie să piară;

Cine nu e cu noi e cu ei.

Concluzia: Pe rangă cu el!

Poate că arestările din perioada 1947-1950 să fi avut şi caracter de teroare politică. Cele din 1958-1959 sunt numai demenţiale. Regimul e consolidat, orice justificare politică a dispărut. Acum maşina se roteşte de la sine. Mătura ucenicului vrăjitor bate darabana. Ţelul e uitat. Înghiţi!!, mestecaţi. Sunt puşi sub stare de arest spiritişti, bridgişti, dansatori, corişti. Lotul bridgiştilor, lotul spiritişti lor, lotul Patriarhiei, lotul ascultătorilor la radio, lotul comentatorilor, lotul filateliştilor (au făcut schimburi de mărci, pe una se afla chipul mareşalului Antonescu).

Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul. Numai că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20 adică discretul şi nobilul „iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineVa şi va deschide ...", i se aplică Facerea 4, 7 adică grosolanul: „sta la pindâ la uşa ta". Iar nebunia — care e plecarea duhului, a suflării divine -, fiică dreapta a diavolului, stă şi ea cu geamantanul tăcut ori, după caz, cu traista-n băţ, gata oricînd să intre — posomorită ori deşănţată, erinye ori paparudă — în casă, în minte, în membre. Hap ţup. Pape Satan, pape Satan aleppe.

Atît aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi diavolul şi nebunia. Deosebirea e de manieră: boierească la primul, mahalagească la ceilalţi. Heine: Ich riej den Ten/el und ev kaniin⁰'. Numai că, acei din veacul al XX-lea au putut constata că nu e atît de „şarmant" pe cît credea progresistul poet.

Maurras: civilizaţiile sunt la fel de vulnerabile ca indivizii, ajunge un pumnal înfipt în spate ca să piară.