N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

253

Brice Parain: Curajul plăteşte peşin. Cuvîntul e perfid. S-a întors împotriva noastră fiindcă n-am făcut nimic pentru el... N-a produs decît deznădejde... Curajul, cînd e mare, se poate mulţumi cu ce face singur. Cuvîntul, pentru a fi adevărat, mai trebuie să lîc şi împlinit.

- Tot Brice Parain confirmă întrutotul esenţiala teză creştină asupra vieţii şi scopului creaţiunii: „Singura noastră bogăţie, care e bucuria de a trăi".

Bucureşti, noiembrie 1970

Incinerare la oribilul crematoriu: sala aceea în stil francmason, lorga ar fi spus sinagotic, şi placa de gramafon care rîcîie şi scîrţîie timp de peste trei sferturi de oră cu fadinguri lungi datorate uzurii, cei prezenţi simţindu-se şi mai stingheriţi.

Aici parcă mai mult ca la cimitir se simte cît de singur e fiecare.

(Porcul omorît la Clucereasa, în ajun de Crăciun şi pîrjolit în curte în vreme ce - împrejur - porcii ceilalţi zburdă şi grohăie. Sau găinile şi puii care se năpustesc să mănînce maţele şi pieliţele găinii curăţate; ciugulesc cu atenţie, nu lasă o tărîmă.)

Toată lumea în picioare de o parte şi de alta a unui catafalc acoperit cu o pînză. La Indieni şi la Romani rugul ardea, era un spectacol, se producea o participare. La ţară e pămîntul, sunt bocitoarele, preoţii, natura. Aici nu-i decît aşteptare, plictiseală în sunet de muzică pompoasă şi stridentă, golul şi singurătatea fiecăruia. Un fel de şedinţă: de s-ar termina!

Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin el ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. In lipsa acestui catalizator reacţiile rămîn de respingere şi indiferenţă. Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul ştiinţific 1-a determinat pe Wemer Heisenberg să ceară sprijinul filosofiei, iar lumea de rînd s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în ţarc de animale, ori în casă de nebuni.

- Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfnnare, deci presupune dorinţa păcătoasă) ne indispune.

Şi totuşi G. B. Shaw recunoaşte că virtutea, fiind obţinută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenţei; am căzut, ne-a murdărit păcatul; prin mîntuire ieşim din mocirlă şi ne îndreptăm iar spre inocenţă; de data asta însă va fi o inocenţă meritorie căci va