N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

15 Noiembrie 1969

Invitat la Huşi de părintele Mina. în jurul desfiinţatei episcopii, transformată în muzeu regional, li s-a îngăduit foştilor călugări de la schitul Bradiceşti să înjghebeze o mică şi modestă comunitate mînăstirească. S-au aciuiat în dependinţele şi grajdurile episcopiei, de­teriorate rău; le repară pe cît pot şi refac biserica, foarte mare, cu hramul Sfinţii Apostoli.

Sunt primit cu prietenie. Stareţul e un bătrîn cu barbă lungă, albă, ca-n basme şi legende. (Lasă arhimandritului toată grija schitului...) Au o vie destul de întinsă, o îngrijeşte cu pricepere unul din ei, şi o cramă aşezată în pivniţele palatului episcopal: datează din vremea lui Ştefan cel Mare, cramă adîncă, rece, cu bolţi uriaşe şi butii cît toate zilele. De aici scoate chelarul un vin fără pereche; mi se încredinţează şase sticle ca vin de împărtăşanie pentru Schitul Dărvari.

Totul e meritoriu şi înduioşător, iar strădaniile călugărilor impresionante. Două lucruri însă nu-mi sunt după voia inimii: apa, la Huşi, e puţină, proastă şi sălcie. (Iar în mintea mea noţiunea de mînăstire e legată de aceea de apă curată şi înviorătoare.) Apoi, la masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se atlă - după cîte înţeleg - singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-1 vadă şi să-1 ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus - a fost năpădit de treburi - dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.

Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu.

258

îmi trece prin minte să-1 întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?

- Thornton Wilder: „Numai cei ce şi-au dat seama de nefiinţa lor sunt în stare să preaslăveascâ lumina soarelui."

1969

Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o substanţă, AG 256 care - în organism - nu face decît să transmită durerile la creier.

[vlaterialitatea aceasta neaşteptată, departe de a duce apa la moara ateiştilor, îi înfundă. E de neconceput s-o credem întâmplătoare. Imposibil să se fi iscat din senin o substanţă specializată în transmiterea durerilor. Adăogîndu-se colac peste pupăză desăvîrşitei angrenări a funcţiunilor, alungă ideea hazardului cu măturoiul.

Căci dacă, la urma uimei, am fi dispuşi să admitem că prin simplul joc al întîmplăni particulele elementare (şi stările materiei) s-au aglomerat alcătuind atomi care la rîndul lor prin îmbinare au fonnat molecule (cu putere selectivă!), care şi ele s-au strîns în celule, apoi în micelii care prin altă aglomerare au dat naştere la ţesuturi care şi ele s-au adunat în organe care au alcătuit apoi aparate care au creat sisteme ce s-au închegat în fiinţă, dacă tot acest lanţ continuu, aglomerat şi aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al întâmplărilor, apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că tot din întîmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale durerii.

Tocmai materialitatea aceasta îmi dovedeşte existenţa unui plan, unor intenţii, unui program - realizat cu acelaşi material - de un creator. De vreme ce rezultatele (d. ex.: durerea) nu sunt efecte secundare (joc secund), ci prevăzute, prezenţa unui creator e implicată.

Creator, fireşte, şi nu doar atît: mare arhitect, demiurg, mare anonim. Hristos Mîntuitorul, Unul din Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, e altceva. Pe El nimic nu-1 dovedeşte în sens judiciar, nu-1 dezvăluie prin logică; e în afara logicii sistemului; e neaşteptatul, paradoxul; la El ajungem prin liberă şi zie-socotită credinţă. El şi năruie totodată orice explicaţie strict materială, în care nu încape. „Cred întru Tine, dar mă rog Ţie întăreşte credinţa mea. Te iubesc, dar mă rog Ţie sporeşte dragostea mea..."