N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

34

Ianuarie 1960
în prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul", prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, dar şi străduită bunăvoinţă. Se vede cît de măcinat e de hărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pîiniţa adusă de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mînca o bucată de pită albă.

De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea. dintre „metodele de simplă securitate'", cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărît, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mîna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tînăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.

într-o seară tîrziu, cînd sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi nu sunt vătămat. în cîteva cuvinte îi relatez - din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfa", dar nu stăruiseră, iar la urmă - mirabilis res - aprinzîndu-şi tacticos ţigările şi apucîndu-se de taclale ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fîstîcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul durează mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori figuranţi în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei.

A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fără grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios.

Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică de trecut în analele Securităţii. îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată".

E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la explicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţie a bîrfei, e pornit pe nesfirşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în faţa sfinxului feminin. Ich bin der Răuber Orbazan.¹²

În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai tîrziu, la închisoare, că acolo nu

35

e voie.) Cînd se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lîngă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia, decît printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.

în a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfintului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire, încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.

Cînd mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista pînă la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. - deţinut mai vechi decît M.M. - mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărît, să folosesc cel dintîi prilej.

Imposibilul.

Acesta ni se cere.

Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă.)

Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c 'est ă l'impossible qu'on est tenu. Preceptul de drept (ă l'impossible nul n'est tenu) are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.

Atîta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil - cel fizic - nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti - deşi astăzi nu mai are haz - e cît se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere - şi-i cu totul altceva - luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.

Atîta timp cît nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osîndiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Niirenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face - şi fără risc: puteau să nu săvîrşească păcatul de prostie, puteau

36

adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să mai amîne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta puteau - şi din păcate mulţi n-au făcut-o.

Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfint sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decît aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi - om de pe stradă - călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afîerosite contabilităţii. Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu's o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de imposibilitate.

(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică - ai cărei întemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani - sau n-ar avea şi casă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stă lîngă înţeleaptă zeiţă Pallas pricina este că numai după pripa zilei urmează gîndirea, nocturnă şi calmă.)

Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea", decît îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e timpul de a face binele. Oricînd e timpul de a-1 îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negîndite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.

Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!

- Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mînă avuţia sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant - atît cît primise - răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat", stăpînul nu-1 contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetînd-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea unnea7 \

37

straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua."

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este - vorba lor - o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cît de grav e păcatul de lenevire şi cît de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cît de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

- Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău", „la-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă".

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!

- Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dîră de lumină este alcătuită din aceste cîteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă - îndreptăţită grijă - să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: / trust I make myself obscure.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămîne decît ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămîntesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căaiia şi legăturile covalente

38

ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-1 rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa cînd ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gîndind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luînd aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care - fărîmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii - rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.

- Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu - mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur - dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-n cuiat în vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era lîngă mine: mişunînd, ca-n povestea lui Poe¹⁴ de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu: timpul - la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrîngea inexorabil. Iar cît despre trupele generalului Lassalle - care la Poe aduc soluţia liberînd pe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun - ei, pinguinii - ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cît despre trupele generalului Lassalle nici gînd, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derîderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. în mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie.

Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, tară a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezînd numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atît de nenorocit încît, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de

39

ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.

- Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi gînduiile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început.

Aflînd la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza", la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rîndul meu. Trecerea cîtorva zile fără să se fi întîmplat nimic îmi stîrnea crescînd mirarea. Dintre toţi cîţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunîndu-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea la superstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat pînă la sfîrşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adîncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua revelionului?

îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică pînă atunci, sărbătorim amîndoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.

Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul - care slăbeşte văzînd cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-1 fi pus în gardă prin efectuarea atîtor analize şi a biopsiei - cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gînduî nebunesc că, cine ştie, ci toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobîmac. Gust, ca de obicei, adîncul farmec al zilelor de Crăciun - din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te fringâ - care trec cu bine. în ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.

Şi apoi începe să mă poarte gîndul la revelion; mă grăbeşte să-1 pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar - mă înţeapă mintea - nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atît de bine arestat la întîi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu,

40

s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Pînă în treizeci şi unu pericolul îl simt intens, iminent, la pîndă.

în tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi pînă seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ - un ancien beau 15 - („Lasă că n'or hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") - că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-1 aştepte pe părintele Cazacii, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.

Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atît de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinîndu-mă în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, cînd vii dinspre Azuga şi Buşteni.)

Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-1 frige o vecină din blocul de alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpînire pe mine, apoi se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntîi cade anul acesta într-o Vineri; Sîmbătă 2 e sărbătoare legală, Duminică e Duminică, joi seara e revelionu! - şi activitatea e reluată abia Luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon.

(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.)

Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă cînd am de ghid să iau pîinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cit mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.

Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, donnim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întîmplă nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singunil rămas nearestat şi că nu se potile să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy'? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi cîte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc

41

acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut a-i ghici în priviri - căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decît gentileţe extremă - o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de cînd membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încît mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din jurul bisericii Batiste şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un rîuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei - sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că nu-1 voi mai părăsi pe Dinu, că... - şi o dau pe biata mea franţuzească - voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.¹⁶ Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit - sau inconştient - deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cît de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare - încă în stare - s-o stăpînesc, s-o ascund. încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecind după cît constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.