N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Gherla, martie 1964

în legătură cu problemele ecumenismului aflu că una din cele mai înseninate în ruptura dintre catolicism şi ortodoxie - a lui filioque - nu constituie pentru mnrele teolog ortodox Sergiu Bulgacov un temei dog­matic. Nu există vreo dogmă asupra relaţiei dintre Duhul Sfînt şi Fiu şi prin urmare opiniile asupra acestui punct nu constituie erezii, ci sînt doar ipoteze teologice transformate în erezii de mentalitatea panbănuitoare de schisme încuibată în biserici.

1937, Paris

Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a bar­barilor (expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.

Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.

Al doilea: au sosit - pur şi simplu, în sensul cel mai categoric -proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.

Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.

334 /

1937, Paris

în vizită la Emest Seilliere, care de curînd a scris referindu-se la Jules Lemaître: „Nu-1 voi urma nicicînd; devenit antiliberal odată cu vîrsta, aprobă critica severă a doctrinarilor care, zice, îl irită cu vorbe mari ca dreptatea, ordinea, civilizaţia. Cuvintele acestea eu unul le so­cotesc foarte nobile deoarece includ speranţe; nu devin periculoase decît dacă aceste speranţe ajung excesive şi nerăbdătoare. Nu trebuiesc osîndiţi decît cei care abuzează de ele pentru a masca naturismul lor funciar şi a pregăti în realitate nedreptatea, dezordinea şi retrogradul."

Fără de cuvintele acestea mari vor pieri toate, şi cele mici.

Aşa e dom'le, se bucură Manole, care-1 citează pe Prosper Merimee („îmi plăceţi, doamnă, pentru că sunteţi aspră, nimic nu urăsc mai mult decît oamenii care iau totul cu binişorul") şi priveşte încruntat Parisul. Libertatea nu înseamnă indulgenţă pentru criminali şi derbedei. Liberta­tea, el ar .apăra-o ca în secolul al XlX-lea, ca energie, politică de mînă forte şi-n sunet de fanfară.

- Sunt vitalişti şi necredincioşi care spun că-1 privesc cu simpatie pe Hristos, dar resping creştinismul ca fiind întemeiat pe oribila idee de morală.

Nu putem despărţi pe Hristos de creştinism, nu putem da deoparte lumina - una cu Domnul.

Orişice religie care propune ca obiecte ale cultului forţele nopţii şi străfundurile inconştientului ajunge neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei.

Julien Benda: „Se gîndeşte la alde Gide, alde Valery. Au pierdut discernămîntul copleşiţi de idei, copleşiţi de învăţătură... N-au avut destulă moralitate spre a purta povara culturii."

Oameni ca aceştia trăiesc în iluzii şi printre extreme. Sau văd omul nespus de rău sau cred că există fiinţe pentru care înalta virtute e starea naturală. De fapt chiar pentru cei mai buni virtutea presupune voinţă şi efort. Adevărul este că dintre obligaţiile civilizaţiei nici una nu e plăcută şi nu vine de la sine. Dulce e trindăveala, nu munca. Toate gesturile vieţii zilnice, începînd cu întreţinerea curăţeniei corpului, conţin stră­danie. Pravila e grea şi pentru călugări. E îndoielnic că sinceritatea -dacă ar fi înălţată la rang de regulă unică absolută - ar dezvălui peisaje grandioase: mai curînd mici urîţenii.

Gide: morala îl plictiseşte, e bună numai pentru fiinţele dornice de repauz. De unde! Morala nu e statică, presupune progresul constant, morala nu e nici uşoară nici plictisitoare. Henri Massis: răul e banal, dezordinea e banală, excepţionale sunt lucrurile bune, însuşirile alese.

335

Renunţarea şi lenea sunt monotone. Efortul e creator de noutăţi intere­sante. Ştim mereu dinainte cum vor reacţiona fariseii, imprevizibil e Hristos.

Dacă e vorba de anost, zice Suares, apoi obscenitatea e monotonă, rituală, răul sau viciul sunt mereu aceleaşi, de o uscăciune apăsătoare. în general vorbind, defectele sunt uniforme. Searbăd prin lipsă de inventi­vitate e viciul.

Pentru a ieşi din încurcătură, plictisiţii de creştinism şi de idealul binelui recurg în cele din urmă la manicheism, rezolvă totul înlocuind etichetele. Procedînd astfel cad sub proorocirea lui Isaia (5, 20): „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune."

Se pare că acum se ştie că nici natura nu e indiferentă; cunoaşte direcţii preferenţiale; cu atît mai mult viaţa spirituală unde realitatea cedează pasul, neîncetat, sensului.

- Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun aşa cum e) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) - cum vor naturiştii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) şi optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală şi religie).

- Dreptatea lui Dumnezeu, oamenii nu o ştiu - şi nici n-o pot şti. Le este accesibilă, aici, numai cea omenească.

Şi nici nu se cuvine să pretindă a crede că pot sesiza dreptatea divină, consecinţa ineluctabilă a pretenţiei acesteia nesăbuite fiind întot­deauna catastrofică.

Se cuvine însă ca ei să aplice, să se străduiască să aplice neîn­cetat dreptatea omenească - ştiind bine că ea nu este tot una cu dreptatea divină. în acest sens cred că trebuie înţeles şi Montaigne: // faut sobrement se mesler de jugier des ordonnances divines.⁹² (Formulare, desigur, echivocă, dar nu neapărat sceptică ori atee, ci ortodoxă: singurul drum ce ne este deschis e al dreptăţii omeneşti, pe acesta să mergem.)

- Orice salt dincolo de bine şi rău, orice ignorare a situaţiei noastre, dincoace de limita dintre omenesc şi divin, nu poate duce (Nietzsche, Stavroghin, Ivan Karamazov) decît la demenţă ori sa­tanism.

336

1964

Una din primele griji, la Bucureşti, este să-i scriu lui Ionel Trăil. Cu adevărat pot spune că mi-e „un prieten de cînd lumea".

Cu patru-cinci ani mai mic ca mine, îl ţin minte, copil bucălat, sosit într-o bună zi de-a dreptul de la Paris în casa din strada Armenească. Nea lancu — taică-său —, băiat de ţăran din Mehedinţi, fusese coleg cu tata la liceul din Brăila şi rămăseseră ca fraţii (al treilea era doctorul Butoianu). După ce învăţase ca bursier la Brăila, Ion Trăil, studiase — strălucit - la Fontainebleau şi Liege şi ajunsese ataşat militar al României la Paris, unde se căsătorise cu o franţuzoaică de mare frumuseţe, pari­ziană de origine bretonă. Tante Alice reprezenta ceva rar: o bretonă necredincioasă. Nu-i suferea pe popi şi spunea că o apucă groaza văzînd „sutanele negre"'. Dar la ea gentileţea şi fineţea funcţionau — aş spune mai bine: clocoteau - la un nivel de intensitate atît de neasemuit încît trecea prin viaţă înconjurată de un nimb de farmec, dulceaţă, bunătate, drăgălăşenie şi altmism, cum numai la marii sfinţi şi la unii pustnici se întîmplă a fi. Era înzestrată de Dumnezeul în care nu credea pe căile obişnuite, dar de care se apropia pe căi de bună seamă necunoscute nouă, şi în darul facerii de miracole. Cu zîmbetul ei care topea orice gheaţă, orice supărare, orice icnire de răutate şi înverşunare, ştia să împace vrăjbile, să aline durerile, să trezească'nădejdi. Era mereu gata, la orice oră din zi şi din noapte, pe ploaie, pe vînt, pe viscol sau în toiul lui Cuptor, să sară din pat, să iasă din casă, să alerge la capătul pămîn-tului pentru a se duce să dea ajutor, să scoată pe cineva dintr-o încurcă­tură sau o belea sau pur şi simplu pentru a face un serviciu ori un drum, pe scurt pentru a fi de folos. Nu ezita, la nevoie, să spună o minciună, ba şi mai multe, să cerşească, să insiste, să intre pe fereastră după ce fusese poftită să iasă pe uşă, să se umilească (după criteriile omului obişnuit, căci pentru ea cuvîntul de umilire spre binele altuia, ca şi cele de oboseală, era inexistent), să ia asupră-şi vini străine dacă de aici atîma liniştea celui ce făcuse apel la ea. Femeia aceasta, pe cit era de bună era şi de inteligentă, de spirituală, de plină de cele mai rafinate însuşiri ale graţiei. Izbitor de frumoasă şi de elegantă, îmbina chipul reginei cu sufletul sfintei într-un anonimat pe care dezvăluindu-i nu pridideai a te uimi, a nu-ţi veni să crezi, a fi biruit de admiraţie.

De simpatia fiinţei acesteia rarisime am avut norocul de a mă bucura în tot timpul copilăriei şi tinereţii mele. N-a încetat de a-şi dovedi prietenia - mereu nemărginită, căci altfel nu o putea concepe - şi părinţilor mei şi mie. Pe cine nu fermeca? Pîna şi pe nea lancu. Olteanul acesta este şi a fost de o cinste pe care i-ar fi putut-o invidia zece canonici ardeleni; de o putere de muncă formidabilă; impecabil şi ireproşabil în serviciu; extrem de cult (sfărîmînd legenda potrivit căreia ofiţerii sunt

337

prin definiţie agramaţi, după cum Arthur Schnitzler în nuvelele şi piesele lui a dovedit că nu sunt necesarmente proşti şi răi); dar şi ursuz, necruţător cu greşelile, strins la pungă şi drastic cu sine şi cu alţii, nezăbavnic la mînie. Singură tante Alice se pricepea, folosind o abilitate mai degrabă întru totul îngerească decît demonică, să dărîme etanşa barieră a severităţii şi nu odată scăpa de necaz un inferior sau un elev de şcoală militară care nu salutase îndeajuns de reglementar.

Zilele rebeliunii le-am petrecut în casa generalului Trăil, în camera lui Ionel (plecat în provincie), sub portretul Căpitanului (căci Ionel de­venise legionar). Generalul era ostil simpatiilor politice ale fiului său -şi cît am stat la ei în zilele acelea de Ianuarie i-am putut citi pe faţă durerea în clipele cînd soarta părea să-i favorizeze pe legionari şi uşurarea cînd biruinţa a rămas de partea cealaltă. (Dacă rebeliunea reuşea cred că nea Iancu ar fi avut de înfruntat ura portarului blocului - zavergiu pasionat - căruia prezenţa mea i s-a părut foarte suspectă. Şi noroc de portar, după aceea, că generalul era legalist şi că procedeele marchizului de Galiffet în Mai 1871 îi inspirau oroarea.)

Dovada totalei sale prietenii, Ionel mi-a dat-o în vara anului 1946 cînd a venit să-mi propună să plecăm împreună din ţară. A stăruit zile în şir. Prilejul era extraordinar. O pereche de bătrîni evrei urma să treacă - avînd acte pentru ei şi fiul lor - din sat în sat, predaţi de o comunitate alteia, prin Transilvania şi Ungaria pînă la Viena. Fiul a murit cîteva zile înainte de plecare şi bătrînii hotărîseră să ia cu ei un Român, de preferinţă un fost legionar. Ionel le fusese recomandat şi le-a cerut să mă ia şi pe mine şi apoi i-a convins să încercăm a ne strecura toţi patru. Deşteptul de mine am refuzat să plec.

Ionel însă a izbutit să ajungă teafăr şi nevătămat în Austria îm­preună cu binefăcătorii săi de care s-a despărţit cu lacrimi. La Paris unde, fiind născut acolo, i s-a dat cetăţenia franceză pe baza legii lui de Gaulle asupra dobîndirii naţionalităţii, a lucrat mai întîi într-o librărie; pe urmă a intrat într-o comunitate călugărească ortodoxă de pe bulevardul Vaugirard. Revista pe care o scotea comunitatea — Vestnik ori Le Mes-sager — mi-o trimitea şi, din cînd în cînd, îmi şi parvenea.

Să-i pot scrie lui Ionel că fac parte din obştea creştină ortodoxă şi că mi s-a deschis sufletul înţelegerii şi drăgostirii a tot ce e românesc este pentiii mine o bucurie apropiată de a botezului.

Ii scriu, aşadar, cu întîrziere însă. îmi răspunde cu o ilustrată închisă în plic; reprezintă învierea şi poartă cuvintele franţuzeşti En veiite ii est ressuscile?*¹.

(Tante Alice murise la Ştetaneşti lîngă Florica în 1956. Ducea o viaţă de ţărancă. Nea Iancu a trăit pînă la nouăzeci şi doi de ani şi a murit tot acolo, în căsuţa lor înconjurată de o grădină de zarzavaturi şi o sfoară de vie.)

338

- Suntem cu totul lipsiţi de simţul misterului în acest veac al XX-lea în care numărul amatorilor de romane poliţiste - dintre care cel dintîi sunt eu - este atît de mare. îi iubim pe Edgar Poe, pe Conan-Doyle şi pe Edgar Wallace, ne pasionează aventurile impecabilului lord Peter Wimsey, ale mustăciosului Hercule Poirot, ale spilcuitului Philo Vance, ale comisarilor Ellery Queen tatăl şi fiul, ale cinicului Sam Spade, ale discretului Mr. Fortune, ale banalului Maigret sau ale complicaţilor eroi ai lui Jolin Le Carre - şi nu adulmecăm misterul la tot pasul în jurul nostru.. Detectivul-preot (la fel de puţin insolit ca şi preotul-muncitor de fabrică) al lui Chesterton, părintele Brown, ne atrage însă atenţia asupra omniprezenţei misterului, ce revine în fiecare din nuvelele de poliţism metafizic unde apare acest Father Brown.

Catehismul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul în locurile cele mai neaşteptate. Soţii, spune catehismul, nici nu ştiu de ce taine adînci sînt înconjuraţi şi ce taine adînci exprimă cînd venind acasă de la lucru el îi spune ei: ce frumoasă eşti în seara asta, ori ea îi spunea lui: te aşteptam, dragul meu, ai întîrziat.