N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Bucureşti, august 1964

Tata îmi spune că Gigi Tz. a telefonat mereu întrebînd dacă am sosit. îl chem şi mă pofteşte la el, în strada Udricani, la fratele lui, Mişu, unde stă de cînd s-a văzut liber în septembrie 63. îl găsesc într-un studio improvizat, în mijlocul unor vrafuri de cărţi, mape, discuri, laviuri, desene, uleiuri şi pînze albe. Două autoportrete se impun prin frumuseţea şi puterea lor. Laviuri desăvîrşite şi uleiuri pline de farmec şi de paradis românesc. S-ar zice că n-a încetat de a lucra în ultimii patrusprezece ani. îi cer deîndată iertare pentru supărarea stupidă pe care i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani în urmă şi văd că m-a iertat în adevăr, pe de-a-ntregul. De prima oară îmi pune la pick-up Requiemul de război al lui Britten şi bucăţi de Messiaen, care mă înnebunesc.

Au izbutit să fie salvate multe dintre cărţile şi lucrările lui. în 1944 cînd a fost arestat pentru spionaj în favoarea Englezilor rămăseseră la mine o mulţime de caiete cu desene inspirate din textele mesajelor emise de radio Londra în programul Les Franqais parlent aia Franqais. Auzind de arestarea lui şi aşteptîndu-mă Ta o percheziţie, n-am vrut să distrug caietele, dar pe vreo cîteva pagini unde apărea, caricatural, Hitler am avut naivitatea să-i fac acestuia nişte mustăţi enorme!

Acum sunt mai cunoscător şi-mi vine a rîde cu multă compătimire de procedeul meu. Şi Gigi şi eu ne aflăm mult înţelepţiţi, vindecaţi de susceptibilităţi şi ne mirăm de supărările noastre de altădată ca de lucruri ireale. A trecut şi el printr-o convertire: are la gît un lanţ cu o cruciuliţă şi-mi mărturiseşte dragostea, încrederea şi recunoştinţa ce poartă Mîn-tuitorului.

1954

La cursurile Facultăţii de Drept, Iulia Ionescu era mereu prezentă în banca doua din dreapta catedrei, obţinea notele cele mai mari şi învăţa ca o elevă model. Cuminte, serioasă, îmbrăcată modest, cu părul strîns în „telefoane" peste urechi, era şi o colegă perfectă. Dar cu toată admiraţia, respectul şi afecţiunea ce i-am purtat (eu stăteam în banca întîi în stînga catedrei) şi-i port, recunosc că am deosebită slăbiciune de sora ei mai

341

mare, colegă şi ea cu noi, mult mai puţin harnică şi conştiincioasă — Gabriella -, aparţinînd genului femeii elegante şi mondene, care întîl-nindu-se cu Ella N., atunci cînd Iulia s-a întrebat ce-oi fi devenit eu şi emitea presupunerea că sunt comunist şi ocup un post mare, a izbucnit: el! niciodată, sunt sigură că nu!

Gabriella venea rar pe la cursuri, nici nu ştiam că luase aminte la mine. Să perceapă intuiţia ori privirea aruncată în fugă mai desluşit decît atenţia binevoitoare uzată de frecuşul zilnic? Sau poate că mărinimia -neţinînd seamă de logică - nimereşte mai exact?

- Creştinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat:

Sf. Bernard din Claievaux (citat de Daniel-Rops): „Nu se cuvine ca mireasa Cuvîntului să fie stupidă."

- Model de prietenie şi de purtare frăţească e Mallarme în relaţiile lui cu Verlaine.

Verlaine e mereu în suferinţă ori se bagă în toate belelele.

Mallarme, în apartamentul lui din rue de Rome, e senin, familist, calm şi harnic: viaţa lui de poet (ermetic) se desfăşoară într-un cadru de impecabilă cuminţenie burgheză.

De fiecare dată, la fiecare ghinion şi supărare, Verlaine i se adre­sează lui Mallarme. Care-i gata oricînd să-i vină în ajutor.

Nici un reproş, nici un cuvinţel moralizator, nici un sfat. Serviabi-litatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se îngîmfa, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-1 deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori cîte şapte.

Bani, intervenţii, sprijin, drumuri, scrisori de recomandare, orice.

O dată nu se plînge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, reacţie automată, funcţiune socială.

BUGHI MAMBO RAG

... Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghirofilie în cel mai înalt grad şi că n-a fost decît un pungaş venit în ţară numai ca să lege măgarul de gard şi să plece înapoi la barurile de noapte, la tripourile şi la vilele somptuoase din apus e că în Septembrie, cînd generalii Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu i-au oferit să-i salveze tronul şi să ia situaţia în mînă, s-a derobat. Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu aveau cele mai serioase şanse. Pe el însă tronul nu-l mai interesa. îşi atinsese scopul. Nu mai voia decît un tren, repede de tot şi s-o întindă cu Lupeasca spre mult iubitele lui baruri, idealul a zeci de ani de gloiioasă domnie, vorba lui Teofil Sidoravici...

342

- Nu, domnule!

Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scîrbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări.

(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-1 să-şi ceară scuze, să comită o cît de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-1 elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare).

- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: ,,din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea" sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri", „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi" nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom'le! un'te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun­derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris­tocratic celui mai subţire.

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

- în camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înţeles cît de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem râul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

343

Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură

riihirpn Hf nnrnnnplp ~ qi înHnrnrp.n nrP7f>ntpi lui

iernii uni uucii puii uidgusica uc iiiiaiui, vaic \j\

către iubirea de aproapele - şi îndurarea prezenţei lui.

Bucureşti, ianuarie 1958

La un colţ dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă şi un pulover cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenuşie i se citeşte amărăciunea: soţia a obţinut divorţul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.

Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine şi-mi spune că orice ar fi şi s-ar întîmpla, rămîne ortodox pînă la sfîrşit. Apoi mă ia de braţ şi însoţindu-mă îmi face o profesiune de credinţă guenonistă. îl întreb atunci de ce s-a botezat: Din igienă, îmi răspunde.

în situaţia — limită în care se află — părăsit şi blamat de toţi — e de o simplicitate absolută şi vorbeşte mai deschis ca oricînd. Apropierea de acest om cu adevărat şi-n cel mai puternic înţeles nenorocit mă înfioară. Parcă nu găsesc mijlocul de a fi cît mai prietenos cu el. în faţa prăbuşirii spirituale, ca şi alături de patul cancerosului, ne pierdem .în vorbe goale, stupide.

1970

Cîtă dreptate are dr. Al-G. cînd spune că mai presus de orice trebuie să ne ferim de idealul perfecţiunii. (Fireşte de al perfectării lumii, nu de al perfecţionării lăuntrice: acolo se cuvine să căutăm desăvîrşirea şi sfinţenia.) Ucigaş jară simbrie de Eugen Ionescu: oraşul perfect şi splen­did, numai marmură, flori şi soare, în care locuitorii stau pitiţi în casă, pe sub mobile. Sau New-Yorkul, Los Angeles, Diisseldorf de astăzi unde nimeni nu îndrăzneşte să iasă pe jos după înserare. Ori Eloizii şi Morlocii din Time Machine a lui Wells. Noaptea Morlocii îi smulg pe Eloizi din palate şi-i mănîncă. Huliganii metropolelor încă nu-şi mănîncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară. Dar o să vină şi asta, mâncatul, am deplină încredere!

- Necredincioşii contemporani, cînd au cultură ştiinţifică, nu mai îndrăznesc să nege pur şi simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă data. Ei înţeleg că probabilitatea existenţei unui creator al universT> lui se impune şi de aceea preferă să se situeze mai degrabă pe poziţiile agnosticismului decît ale ateismului şi recurg la metafore telinico-ştiinţifice. Astfel Arthur Koestler: „Dumnezeu nu răspunde. Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză."

344

(Rămîne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvînt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul"'.)

- Devoţiunea mea particulară e Crucea.

Crucea este esenţa misiunii lui Hristos - a lui Mesia pe acest pămînt.

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-1 bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.

Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică - luată-n derîdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.

Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago muncii. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. Mai bine, dragă doctore Âl-G., decît complicatul şi fastuosul Barabudur.