N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

August 1964

Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul - ar spune existenţialiştii - de a fi ceea ce suntem. Galat. 5, 1: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi.""

Robul se cunoaşte de îndată şi de departe, îl trădează amănuntele: neliniştea, pofta, tremurul mîinii, susceptibilitatea... Şi cu atît rnai mult îl cunoaşte Dumnezeu care - tot Galat. 6, 7 -: „nu vă amăgiţi, nu se lasă batjocorit."

Dostoievski în Fraţii Karamazov reia tema lui Cervantes, Măricel (fratele lui Zossima) spunînd şi el că viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim (că suntem în rai) căci dacă am vrea să ştim chiar mîine s-ar întinde raiul peste toţi.

- Clipele de fericire a căror prezenţă o păstrăm vie sunt supuse unei selecţiuni care ne scapă cu totul şi foloseşte criterii ciudate. S ui

395

crede că ne rămîn cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate eveni­mente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite de orice semnificaţie.

Mie, spre pildă, ca izvor nesecat al senzaţiei de fericire inefabilă, îmi rămîn imaginile plimbărilor pe care le făceam cu mama, pe jos, pînă la şosea, după sfirşitul iernii. Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerni îndeobşte albastru. La începutul după-amiezii, lume puţină. Mergem departe, ne înapoiem niţel obosiţi, luînd-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură compactă, un pahar de apă rece, sorbit.

De ce atîta senin?

în zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la puşcărie, din amintirea clipelor acelora banale îmi scoteam - ca dintr-o fîntînă fermecată - puteri şi consolări. Şi mai ales puterea de a mă concen­tra ca să mă rog.

- Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justi­fică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi­toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model.

BUGHI MAMBO RAG

... mimai Scoţienii şi Românii, nu cumva cimpoiul a fost dus de o legume romana transferată dintr-un loc în celălalt?... Jakob Fallmera-ver... hopliţii... că nu-s clecît slavi, nici urmă de sînge grecesc... scîn-durile stupilor trebuie să fie... Heliopolis... la Gruzini şi la Basci... asta-i arta, domnul meu... îi spune Demetrios lui Marcellus...

- Ciudata contradicţie între Vechiul şi Noul Testament.

în cel vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător pînă la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-1 încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfirşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobîndeşte sănătatea şi. averile şi moare îmbelşugat, sătul de zile.

Cînd Avraam, dînd ascultare poruncii divine, înălţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa.

Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte pînă la urmă îndurător.

396
_

Nu tot astfel în noul legămînt. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-1 salveze ca pe Jsaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi învăţătorul lor. Dum­nezeul a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus mai dur.

Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mîntui, mergeau toate în iad, pînă şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pămînt. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material, iar groaznica realitate a pămîntului - unde totul e durere, nedreptate, suferinţă - poate fi dezvă­luită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare pînă la capăt, pînă la capătul nopţii.

(Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele.)

BUGH1 MAMBO RAG

... Istorii ale imperiului otoman?... Vasul căpitanului Ahab se numea Pequod, p, e, q, u, o, d, aşa... Cea mai bună e a suedezului turcit Mouradja d'Ohsson, mai e a lui Hammer în treizeci şi două de volume, apoi a lui Cantemir în latineşte... „La voi toţi perii capului sunt număraţi" e la Matei, după ce spune că două vrăbii se vîndpe un ban... A lui Iorga e în nemţeşte, e publicată la Got ha... Mi ţi-o înşfacă de păr pe milady de fVinter...

1955

Filmul documentar Nacht und Nebel. Noapte şi negură e titlul dat de Hitler planului de nimicire a celor din lagăre.

Trist şi înfiorător.

Tr., Paul Dim., Al. Pal., Mih. Răd. l-au văzut şi ei. Le atrag atenţia că trist şi înfiorător este nu numai ce s-a întîmplat ci şi că, după ce autorii planului au fost nimiciţi cu preţul morţii a zeci de milioane de oameni, a nenumărate suferinţe şi distrugerii unui imens număr de bunuri, se permite refacerea altor lagăre, altor închisori, repetarea altor nedreptăţi şi cruzimi - în număr şi mai mare.

397

Nu cumva abia acum e mai potrivit decît oricînd numele de Noapte fi Negura? Nu cumva ironia necruţătoare a istoriei îi dă titlului o şi mai mare putere de întunecare şi înnegurare?

- Cînd oamenii şi-1 închipuie pe Dumnezeu, e ca în Bhaghavad Gîta. Krişna e stăpînul, fulgerul, puternicul, taurul...

Cînd Dumnezeu se adresează oamenilor le spală picioarele.

- Boeria Domnului: duhul dă fără măsură.

Ştie să şi recunoască. Celui care are (are credinţă şi fapte bune) i se va mai da. (Clătinat şi îndesat.) I se restituie mai mult decît a venit să ceară. Dar şi invers: celui ce nu are (nu are credinţă şi fapte bune) i se ia şi puţinul ce i se pare că ar avea.

- Singura deviză ce împacă libertatea cu aristocraţia e a Junimei; şi totodată a oricărei biserici creştine: intră cine vrea, stă cine poate.

- Dovadă că funcţionarul nu se poate apăra zicînd: am executat ordinele, că poartă o răspundere, e faptul că în Crez se spune „în zilele lui Ponţiu Pilaf*, iar nu în zilele lui Tiberius Claudius Nero Caesar.

- Nu numai agitaţia ori graba sunt vrăjmaşe libertăţii, ci şi viteza în sine.

Denis de Rougemont: cele mai măreţe spectacole naturale sunt spectacole ale încetinelii sau imobilităţii. Rapiditatea nu poate fi isprava unui spirit întrupat, ci numai a imaginaţiei sale pervertite. Efectele vitezei ţin de domeniul materiei lăsate în voia maniei sale de a tot cădea. Deîndată ce spiritul intră in joc, el provoacă încetiniri şi întîrzieri, de unde şi pierderi de timp. In\ enţiile menite a le umple trec mereu dincolo de ţintă. Şi astfel o eră a vitezei devine o eră în care materia predomină. Provizoriu: căci se întâmplă ceva curios, la anumite viteze foarte mari materia începe să se spiritualizeze.