N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

419

J

- JAMES BARLOW, Personalul de 1 şi 6 (Univers, 1971)

- DA VID STOREY, Viaţa sportivă (Univers, 1972)

- MAX OLIVER LACAMP, Focurile mîniei (Univers, 1972)

- împreună cu Al. Baciu, traduce din celebrul filosof francez

contemporan ALAIN, Studii şi eseuri. Păreri despre fericire (Ed. Minerva, Colecţia BPT, 2 voi., 1973)

- RUDYARD KIPLING, Stalky et comp. (Univers, 1977)

- GASTON BOISSIER, Cicero şi prietenii săi (Univers, 1977)

- RUDYARD KIPLING, Domnia sa, preacinstitul elefant

(Univers, 1978)

- ROBERT GRAVES, Eu, Claudius Zeul... (Albatros, 1979)

A mai tradus, în franţuzeşte, cartea ieromonahului IOANICHIE BĂLAN, apărută în Belgia, la Chevetogne (unde se află una din marile universităţi catolice ale Occidentului şi unde N. Steinhardt a ţinut cursuri), sub titlul Vies des moines de Moldaxie, 1986.

1973. Constantin Noica vizitează Clujul şi îl cunoaşte pe episcopul vicar, P. S. Iustinian Chira Maramureşanul, care-i vorbeşte despre mînăstirea Rohia unde fusese aproape trei decenii stareţ. Atras din ce în ce mai mult de viaţa monahală (de fapt, chiar trăia ca un călugăr), N. Steinhardt căuta o mînăstire. La Rohia îl duce prima oară (fără să-i spună unde şi de ce) scriitorul Iordan Chimet, de conivenţă cu Noica. Pentru N. Steinhardt evenimentul capătă proporţii de revelaţie: întîlneşte, după multe căutări, locul visat, şi pe măsura dragostei aparte pe care o are pentru tărîmurile transilvane şi oamenii lor, pentru intensa viaţă culturală clujeană. Simpati-zîndu-1 din prima clipă, P. S. Iustinian Chira Maramureşanul îi va deveni prieten şi ocrotitor.

1976. N. Steinhardt publică primul volum important de eseuri, între viaţă şi cărţi (Editura Cartea Românescă). Deşi în faza de corectură I cenzura îl reduce la jumătate şi cartea apare numai după ce Mihai Gafiţa „blindează" cu o prefaţă textele păstrate, critica o apreciază unanim ca pe un eveniment.

1980. Odată cu volumul de cronici Incertitudini literare (Ed. Dacia), căruia i se decernează premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, se poate spune că pentru N. Steinhardt se încheie „deceniul traducerilor" şi începe „deceniul volumelor de autor".