N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Aiud, Mai 1961

Mare discuţie în celulă despre vechea societate românească - veche, adică dinainte de August 1944. Cei mai mulţi o condamnă surprinzător de aspru. Recunosc şi accente care aduc cu Citadela sfărîmată a lui Horia Lovinescu. Ba un muncitor pomeneşte de „străşnicia" societăţii capitaliste.

171

Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu în vorbă, arătînd că spre a nu fi socotit tendenţios mă voi referi - ca ori de cîte ori este cercetat comunismul - numai la dovezi aflătoare în texte de-ale părţii adverse.

(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea alegerilor n-ar fi avut să facă nimic alta decît să aşeze paralel numărul de voturi obţinut de fiecare fruntaş al partidului şi numărul de ordine al locului pe care-1 ocupă acelaşi în „nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor, un fel de Book of Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori al Etichetei spaniole, spre a constata legătura indisolubilă dintre numărul de ordine din nomenclator şi ordinea descrescîndă a numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 obţine 96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a întîmplat şi nu s-ar fi putut întîmpla ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de voturi superior - sau egal -celui din dreptul numărului 4. Această atît de simplă verificare a două coloane de cifre - cifrele vorbeşte - ar fi fost mai edificatoare decît orice anchetă, greu de efectuat.)

Că deosebirea dintre „vechi" şi „nou" e adeseori factice şi că părerea că tot ce e nou este, oricum şi fatal, mai bun e tare fragilă, se vădeşte hotărît de pe unna unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista vreo îndoiilă pentru că e vorba de o creaţie, a „noului" însuşi, de un film realizat de regim. Documentul, aşadar, nu poate fi respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire. Conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtînd viza cenzurii, miliţiei şi Securităţii; filmul Două loturi constituie - le-am spus colegilor mei - o irecuzabilă întărire a tezei că vechea societate nu era atît de straşnică pe cît se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un agent al forţelor reacţionare ori măcar un observator neutru, o spun - în fotografii neechivoce şi cuvinte înregistrate pe bandă sonoră - autorii filmului făcut după celebra nuvelă a lui Caragiale.

în film - film dealtfel credincios nuvelei, îndeajuns de bine ticluit şi cu haz interpretat - turbatul, şeful de serviciu al ghinionistului erou, îl întîlneşte pe acesta - care a lipsit de la birou opt zile în şir fără să anunţe - într-o cîrciumă şi beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat şi mai domol)? îi spune că dacă nu vine a doua zi la serviciu sau cel puţin nu trimite cheile (pentru că nici această elementară cuviinţă nu avusese), va cere... să fie dat afară din slujbă.

172

Asta o spune turbatul unui funcţionar care lipsise opt zile de la serviciu, luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici că nu poate veni, nici altceva şi care e surprins într-o circiumă şi beat!

Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine a rîde - îi spun preopinentului meu, muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvîntului nou - cînd ni se pomeneşte, cum faci dumneata - de severitatea şi neîndurarea vechii societăţi de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de ani pentru o întîrziere de două sau trei minute bietul ftincţionar (căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situaţia de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit (în întîrziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi azvîrlit pe drumuri la prima nouă abatere.

Dar chivuţele arestăluite înainte de prînz şi puse în libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le găsise „că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel, nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blîndeţii.

Muncitorul nu s-a supărat. O fi suferit şi el şi-i om pe care-1 poţi amăgi uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăţi, îi voi purta pică atîta timp cît voi trăi pentru cronica sa consacrată versiunii cinematografice a piesei Citadela sjarîmată. Nu numai că în cronică terfeleşte pe larg societatea din care şi el a făcut parte - la un loc destul de bun - dar se şi ridică îndîrjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj - Matei - băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tînăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film; susţinînd că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămînă un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic.

Ridicolul aici întrece mîrşăvia, deoarece Suchianu pe sine se afuriseşte: a colaborat doar la „Viaţa Româneasc ă"', revista tineretului generos şi stîngist şi propriul portret şi-1 reneagă - un portret la fel de încărcat de taine ca al lui Dorian Gray. Cît despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă „Viaţa R o m â n e a s c ă" şi redactorii ei.

- Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atît iubirea de sine cît ura şi invidia faţă de altul.

Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor. O dată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Jacques Maritain: Istoria lumii face în acelaşi timp progrese pe linia răului şi pe aceea a binelui.

173

BUGHI MAMBO RAG

... Şi Alexander Coama de Korosi, transilvănean din Trei Scaune, din satul Korosi, asta-i Chiuntşu, marele specialist în tibetană, a obţinut mai mult decît SSr Charles Bell care n-a făcut decît să pătrundă in Lhassa... cardinalul turba de mînie... folosind razele infraroşii care pătrund în adîncime... cu grele sacrificii personale si speri uri substanţiale a obţinut pe la 1840 textele tibetane aşa cum Anquetil du Perron va obţine to/w/Upanişadelor... A murit în India, la Darjeling... Le ciel est si bleu, si calme... li spune Marcellus lui Demetrios...

- Filmul Două loturi îmi aduce aminte de un altul cu o scenă extraordinară pe care toţi cei ce au fost anchetaţi de către organele Securităţii o vor aprecia ca pe o ceşcuţă de ţuică bătrînă, rece, din-tr-acelea cum gustam la Clucereasa, în grădină, vara, la umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai în dulce tîrg al Ieşilor, ci răspîndit în toată acea Românie în care şi Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au tras cu nemiluita, pînă ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus -în celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani, pe bordul vasului Transilvania în drum spre statul Israel cu 70 de kilograme şi o patalama ori, ca Măria Banuş, zguduiţi de căinţă în faţa îndelung neluatei în seamă turle a Dragomirnei - că poate s-au pripit.

în scena aceea de pomină - şi rămîn credincios în a folosi numai piese din dosarul părţii celeilalte - un tînăr pictor comunist este arestat de Siguranţă şi dus într-un cabinet de anchetă. Acolo, după ce a mîncat două palme (unde eşti maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de rîs?), se vede aşezat pe un scaun chiar în faţa biroului anchetatorului şi i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată în imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta - evocată de regizorul unui film cenzurat, se-nţelege, cu toată grija - spune totul şi e mai edificatoare decît sute de volume şi mii de articole pentru că recunoaşte, că, în timpul teroarei exercitată de Siguranţă, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezenţa unui terţ, iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere aşa cum îi ieşeau din gură.

Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori, întocmai cum s-a procedat şi în cazul Ioanei d'Arc.

174

Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformulate în latină şi stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care schimbau cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat.

- Ai fost în casa lui Gheorghe Florian?

- Da.

Şi anchetatorul notează:

,J3a, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada... numărul... unde am avut legături infracţionale cu legionarul Gheorghe Florian."' Cînd i se dă procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă:

- Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă şi nici că Gheorghe Florian a fost legionar şi nici că am avut legături infracţionale cu el.

Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de aceeaşi bună-credinţă ca şi grefierii inchiziţiei, îl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituţiei unde slujeşte. Orice aşezămînt are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia cunoştinţă decît pe căile folosite de organele informaţionale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str... nr... se află o casă conspirativă? Oare nu au hotărît aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe Florian e un legionar notoriu'? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi într-o asemenea casă alte legături decît infracţionale? (De vreme ce ştim că aşa-zisa sfîntă Margareta, care pretinzi că-ţi vorbea, este de fapt o diavoli ţă, nu-i oaie drept si corect să notăm: dicwoliţa mi-a spus să mă duc la Chinon?...)

Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar atît că e adevărul perceput şi înregistrat de anchetator şi transcris în stilul lui, în mod cuviincios. Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decît în acest limbaj protocolar, aulic, se exprimă numai adevămrile admise de instituţie, casa unde se vedeau învinuiţii se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, ceaiul la care fuseserăm invitaţi se preface în şedinţa duşmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi că te-a înştiinţat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii mă îmboldeau (însuşi părintele inchizitor şi teologii au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai).

Stilistică şi ecleraj.

De îndată ce nu mai există o maşină de scris care să ţăcăne frumuşel şi să reproducă vorbele anchetatorului, şiretlicul funcţionează. Fără torturi, fără bătăi...

Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puţini spectatori, probabil, au înţeles cît de semnificativă era maşina

175

aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: galaxia obiectivitătii.

Maşinuţa ţac-ţac-ţac simboliza tot ce se făcuse pe calea unui progres real vreme de veacuri. Cînd a fost scoasă din camerele de cercetare penală şi anchetatorul a fost din nou abilitat să consemneze cu mina lui răspunsurile învinuiţilor - adică să le stilizeze după concepţia şi din punctul lui de vedere şi în graiul instituţional respectiv -, toată opera lui Beccaria a fost anulată, ceasul istoriei a fost dat înapoi cu cinci secole şi situaţia în care s-a aflat curata păstoriţă de la Domremy a devenit -ar trebui însă ca oamenilor de pe la 1430 să li se recunoască circumstanţa atenuantă că dnctilografia încă nu fusese născocită - şi aceea a nenumăraţilor anchetaţi de către Securitatea unei orînduiri sociale care a făgăduit şi ea - ba şi mai consecvent - că va asigura fericirea oamenilor.

1965

Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul - şi acum mai mult decît oricînd —pînă şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

în vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură, e happcning -e cel mai formidabil happening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cefe imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu searbede şi mono­tone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime - şi nici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lîngă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cârti ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti in viaţă a lui Dale Carnegie.

176

Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfintul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

1971

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stîlp; priveşte îngrozit bîlciul. Dar Pruncul rîde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

- Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mînăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse⁴⁴) fără s-o rezoh e; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificat io m plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?

Răspuns: „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mînruirea, prin urinare, se poate dobîndi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcîndu-se numai după rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată.

Unul se mîntuie cocoţat în sicomor, altul la fintînă, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atît mai bine.

Pe cine însă nu-1 lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sîcîie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-1 frăniînte ghidul că sunt obligatorii; să nu cîrtească, să se spele!

(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pămîntescului şi ataraxia sufletească: s-ar putea totuşi ca murdăria să nu

177

fie decît lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi murdăria privaţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.)

Bune sunt jegul şi murdăria pentni cine le poate înfrînge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală.

In fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănîncă, pentni Domnul mănîncă... şi cel ce nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă."

S-ar putea tot aşa spune:

Cine se spală, pentni Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentni Dumnezeu nu se spală.

Aceasta cît priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privaţi situaţia e mai complicată: a nu le curaţi înseamnă a impieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mîntuitonilui şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea ci libertatea, cred că jegul trupesc rămîne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie.

BUGHI MAMBO RAG

... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat Ia Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părţi egale... Cuvînt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific legiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-am gîndil noaptea toată şi mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der griine Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, in urma lui in altă trăsură pălăria şi într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ţinerea Sîmhetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale şi ceremoniale, adventiştilor... îi spune Demetrios lui Mti'vellus...

178