N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

26 decembrie 1970

înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrînă, dar rămasă din alte vremuri - vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mîncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.

Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pămînt unde - prin definiţie - ea nu poate exista. în lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea - generatoare de băi de sînge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci - dimpotrivă -imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cît mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mîntuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cît se poate.

Căci apostolii erau oameni.

Pe cît se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atît mai mult (ori cu atît mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvîrşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că sunt în măsură s-o făurească numai impu-nînd-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal. Numai guvernele reiati\ iste sunt paşnice - şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel

184

mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate naţiunile împărăţiei trebuiesc menţinute într-o egală stare de nemulţumire.

(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putut trece drept adevăraţi îngeri în comparaţie cu incoruptibilii perioadei robespierriste.)

- Cine crede că religia creştină e îndemn la nătîngie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii.

lată ce zice antonii creştin Georges Bemanos, dînd o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-1 paşte pe un om deznădăjduit, cînd înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte."

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avînt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decît orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).

Numai că are, în plus, şi o nobleţe suner-rogatorie, a bunătăţii şi iubirii. Reflexul de răceală ori silă al/t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl înfrînează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorîte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist.

- Codin Mironescu:

Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar. Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane... Dar în Dumnezeu? De...

Oamenii aceştia nu au discernămînt, adică daail esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe însuşiri, n-au baza de la care totul începe.

- Pentru Max Scheler, pe acest pămînt, cînd e normal, însoţit de iubire şi liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cos­mos, de comunicare cu finalităţile.

Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic.

185

Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterlon e de părere că respectarea cuvmtului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciotul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut do\ edi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei.