N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Je m 'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui Pemod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pouv Arthm^A9. îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau - singurul lor sentiment treaz - să fie, în sfîrşit, liberaţi de povara libertăţii.

Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mergînd pe străzi: torul e Dumnezeu, eroismul e torul. De aici ţîşneşte izvoiiil farmecului şi al interesului pentru viată, flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii. îmbuibarea şi frica:

190

mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase, istoria şi avîntul încremenesc.

Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Apres moi le deluge*⁰, acum cred că s-a spus; dar nu de Ludovic al XV-lea, au spus-o toţii

- Desigur că budismul, jainismul, zenul, antropo- şi teosofia etc. sunt mai uşoare decît e creştinismul. In creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăţi. Stă la uşă şi bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Şi de răspuns răspunde tot pe măsura libertăţii: fie ţie după credinţa ta.

Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei {coinddentia oppositontm), a paradoxului, a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, ajută necredinţei mele.

— Brice Parain: libertatea provine din incertitudine. Nevoia noastră occidentală de libertate, caracteristica noastră esenţială, vine de la incertitudine.

Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera închisă şi din infernul dialecticii.

Dacă universul nu-i decît o pulsaţie ritmică de expansiune şi contractare (la o perioadă de optzeci de miliarde de ani?), atunci e un coşmar.

Coşmar serios, nu teoretic, de vreme ce doctrina care şi-a făcut din dialectică un crez, după ce a constatat legea o proclamă totuşi trecătoare şi o desfiinţează în societatea fără clase. A fost şi nu mai e. Iar cine se-ndoieşte, la pîmaie.

Dialectica e infernul. Universul ritmat e coşmarul. Numai că (Hausherr) Dumnezeu nu-i infinitul. Infinitul e un aspect al universului creat. Dumnezeu, persoană, e altceva: e adevărul.

Temei de nădejde.

1969

- Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea (Franz von Baader).

Problema răului în lume: prima întrebare-încuietoare pe care ţi-o pun cei ce se miră că poţi crede.

Nu există explicaţie concludentă, răspuns categoric.

Dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, însuşit de Pavel Evdokimov:

191

Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om 1-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-1 introduce în lume. Acesta e riscul pe care şi 1-a luat Dumnezeu prin actul creaţiunii, riscul divin asupra căruia stăruie (aş zice: pe drept cuvînt) Losski în teologia apofatică. Omul a trecut de la ideea de rău, de la posibilitatea răului (ştiut de Dumnezeu ca virtualitate) la înfăptuirea răului.

(Nu înseamnă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decît 0 ca opus al lui 1 în orice sistem binar; de vreme ce se poate ceva, se poate şi cazul contrariului acelui ceva, adică lipsa lui: flip-jlop. Relaţia dintre rău şi bine nu implică preexistenta răului la Dumnezeu altfel decît 0 e implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinţa de fiinţă.)

Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: „veţi fi ca Dumnezeu"'. Grăind astfel Satana nu a minţit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Care a contaminat lumea.

Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care 1-a dus Iisus de pe pămînt în cer sunt stigmatele.

— Manicheiştii, precizează Rene Nelli, nu susţin că există doi dumnezei egali: unul al binelui şi luminii, altul al răului şi întunericului. Asta ar fi, zice, o prea gogonată prostie. Manicheismul (Nelli îl tratează sub forma sa catară) susţine altceva: că prin însuşi faptul creaţiei, al trecerii de la neant la fiinţă se declanşează forţe pînă atunci latente, virtuale. Forţele răului ar fi un fel de inevitabile reziduuri ale creaţiei, un produs de sinteză; în fond, la part du diable⁵¹. (Diavolul, în orice trecere de la unitate la binar, fiind zero.)

Dostoievski şi Evdokimov: răul nu e o consecinţă necesară - cîtul infinit al unei împărţiri infinite - ci un act liber al omului.

Ruperea, oricum, s-a produs prin trecerea de la unul la doi, la bipolaritate, la dialectică. Sistemele antagoniste ale lui Ştefan Lupaşcu nu sunt şi ele expresia oricărui sistem binar?

. - „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25).

Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugîndu-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!"

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului - se tălmăceşte: Statului - ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Cînd statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor,

192

menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă cînd Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cînd regele se preface în medicine-maii şi puterea civilă în ideologie, cînd cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului**, cînd fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mîntuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Cînd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemînarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar cînd politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricît de mică -nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfintului Vasile cel Mare.

(Diavolul: să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. -Nu. — De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil'? - Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.)

- Cînd se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natu­ral) şi pomnca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin.

Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri. Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante.

Cînd regele Eduard al VH-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula de jurămînt pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi era hotărît să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurămîntul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurămîntul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.

193

Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, ' înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încît soluţia lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.

Altfel trăim, dar trişti - şi cu insomnii, vorba tatei.

- Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambiţios, plin de ironie şi de simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care 1-a cunoscut bine, cînd i se părea că are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gîndi la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii Jerome şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic.

- Marele merit al ordinelor monahale în catolicism - fiecare cu accentul pe altă preocupare sau formă de vădire a dragostei - este de a fi recunoscut pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa.

Nu există nici un stil obligator.

Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei - neîntreruptul surîs serafic, gesturile onctuoase şi mîinile împreunate, vorbele exclusiv cucernice — are putere de circulaţie.

La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă creştină al unui mare pustnic din Tebair¹ nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui oarecare t ._i cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii, poate fi deasupra celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor.

Iunie 1968

Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurîndu-mi sufletul şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încîntări.