N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Luther: Hier stehe Ich. Ich katm nicht anders. Gott helfe mir. Amen.

Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.)

194

Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.)

Thomas Moare: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfirşit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent trebuie să devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.)

Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna trecută: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cît de claudeliană şi de strict creştină e lozinca.)

Şi, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii - Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi - cum să spun'? - taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfint.

Jilava, camera 18, martie 1960

Din toate cîte ştiu toţi aici, din cîte aud, din cîte se citează nimic nu cred că poate sta alături de „Nici eu nu te osîndesc", de „Mare e credinţa ta, femeie", de „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Fiecare e de ajuns pentru a mărturisi caracterul supraomenesc al Evangheliilor; din fiecare fenomen ce contribuie la alcătuirea acestor fraze stiigă divinul.

Gherla, februarie 1963

îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.

(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.)

Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul baţjocurei.

195

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de beîele, necazuri, complicate neajunsuri. în categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. în loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. într-o parte: duşmănii şi violenţe. în cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării:

Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.

BUGHI MAMBO RAG

... Glycophylusa, Plaţi tera, Hodrigita, Vlahi temise... Dar explicaţia pe care odă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosojia greacă, de Platou şi Plotin... Mă întîlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în „Contemporanul", începea aşa: în grădina ţării mele a sădit un Rus un pom... Comandantul suprem era generalul Cerbace\>, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov... Şi se termina: pomul libertăţii-i zice... Madame Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi a\'ea bijuterii splendide, foarte grande dame... Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mîntuie poate şi ei de vreme ce se roagă... îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc... Ii spune Demetrios lui Marcellus...