N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1965, toamna

într-o marţi seara, la catedrala Sf. Iosif, slujba sfintului Anton. Cînd ies, trec în clădirea cea mare de alături, urc scări înalte şi dau de coridoare

196

lungi şi curate, cu mulţime de uşi. Nu pare a fi nimeni în clădire, atît e torul de liniştit. După ce, oarecare timp, cutreier astfel întinderile, dau de cineva de-al casei, care mă îndrumează şi aflu camera unde locuieşte fastul meu profesor de franceză, Iosif Frollo, catolic fervent, bănuit de a fi jesuite a robe courte⁵². De la iezuiţi, aşa cum şi-i închipuie prejudecata populară, luase oare obiceiul de a-şi freca mîinile, zîmbind?

Prejudecata populară judecă după imagini stereotipe - ca cele de la Epinal - şi nu ştie că iezuiţii au constituit mereu aripa liberală şi progresistă a bisericii catolice; că au predat şi pus în circulaţie ştiinţele pozitive, că predilecţia lor a fost înspre matematici şi astronomie, că în discuţia polemică asupra graţiei au luat partea concepţiei celei mai îngăduitoare pentru om (străşnicia au susţinut-o janseniştii); că l-au susţinut pe Galileu în timpul procesului său - acuzatorii erau dominicanii, nu ei! - aplicînd teoria probabilităţii - creatorii căreia sunt - şi propunînd în mod foarte raţional ca sistemul lui Galileu să fie considerat ca o ipoteză ştiinţifică.

Atunci cînd Henri Poincare va ajunge să scrie în Ştiinţa şi Ipoteza că este „mai comod" a zice că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui decît că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului, cînd se va dovedi mişcarea generală a tuturor corpilor şi sistemelor cereşti unele în jurul altora, cînd fizica relativităţii va hotărî că între mişcări nu se pot stabili relaţii concepute pe dependenţă decît în funcţie de puncte fixe de referinţă - relative şi ele -, cînd filosofia existenţialistă, prin Camus, va recunoaşte că în fond problema pusă de Galileu şi Copemic e un fleac pentru că adevăratele preocupări majore ale omului gînditor sunt altele: ce e viaţa? ce-i omul? de ce există durerea? cum ajungem la fericire? s-a văzut că iezuiţii nu greşiseră mult şi nu se pripiseră.

îl găsesc pe fostul meu profesor într-o încăpere lunguiaţă, cu aspect de cameră de pensiune bunicică şi modestă; e în pat, bolnav, dar obrajii îi sunt rumeni şi ochii senini.

îşi aduce cu greu aminte de mine, apoi se bucură izbutind să mă situeze în şirul generaţiilor de elevi şi-1 ajut să refacă o parte a componenţei clasei.

Se bucură şi mai mult cînd îi mărturisesc (de aceea venisem, îmi păru o datorie, un fel de proiectare a unei fericiri prezente asupra unui trecut plin de farmec) că m-am botezat în închisoare (pe unde a trecut şi el). Dar vezi, îmi spune, acolo a fost uşor, greul e aici. Roagă-te, acum, să-ţi păstrezi credinţa.

îl îngrijeşte o doamnă în vîrstă, care-mi aduce dulceaţă.

Deşi înţeleg că profesorul e bătrîn şi bolnav, nu-i desprind nimic ostenit sau blazat pe faţă.

Cînd dau să plec şi sunt la uşă, mă opreşte şi-mi repetă:

197

Nu uita, acolo era uşor, greu e aici, acum. Fii cu băgare de seamă dacă vrei să nu pierzi ce ai primit: Roagă-te mult.

Da. Din ceasul liberării am putut constata din plin cîtă dreptate au teologii catolici facînd deosebirea dintre graţia suficientă şi graţia eficace şi declarînd că aceasta din urmă ne este necesară clipă de clipă spre a nu cădea; le este necesară chiar celor înaintaţi în virtute, chiar sfinţilor (se roagă şi ei pentru iertarea păcatelor, nu Inimiliter ci veradter), dannite nouă! Sfînful Filip Neri: Ţine-mă Doamne, de urechi, că altfel te vînd ca Iuda.

Acolo, Hristos mereu prezent (şi nu mereu cum îl vedea Gyr: „Ce trist era Clirist") şi graţia eficace lucrătoare, tară pauză.

După şocul botezului şi tensiunea închisorii urmează însă ca neofitul ce sunt să nu uite că trebuie să se considere drept o maşină cu feed back, adică singur să-şi întreţină arderea în temeiul materialului combusti­bil iniţial. Bateria e încărcată pe viaţă. Dar funcţionarea cere auto­supraveghere, auto-reglare, ca să poată avea loc nu numai' în poziţie de încîntare şi entuziasm; ci şi la rece. în clipele cînd nu se mai aude muzica neîntreruptă de care vorbea Charles Du Bos.

Sus e neîntreruptă. Aici însă, trebuie să putem şi fără acompaniament muzical.

(Să-1 parafrazez pe Valery? IIfaut tenter de c'roire⁵ⁱ.)

- Rezumat al unui discurs ţinut colegilor de cameră de la Aiud, după masa de seară, în apăsătorul interval pînă la stingere.

Cine vrea să înţeleagă ceva din esenţele regimului care ne găzduieşte aici trebuie să facă apel la patru oameni de seamă - patru, ca The three just men of Cordova ai lui Edgar Wallace şi Cei trei muşchetari ai lui Alexandre Dumas.

Ei sunt: