N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Jilava 1961

întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc a celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întîi primăvara, apoi toamna), martorii lui Iehova şi mileniştii trec toţi peste cuvintele categorice ale Mîntuitorului (Mat. 24, 36 şi Luca 17, 20) unde se arată că ziua şi ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatăl.

Calculele sectante se întemeiază pe interpretări riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil şi Daniil şi Apocalipsă, şi dovedesc înfumurare.

Bine face biserica romano-catolică oprindu-i pe laici de a citi şi interpreta singuri Apocalipsă.

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie şi poate că adevărul (consecinţă a ultimelor cuvinte din Luca 4, 6) e simplu: vremurile de catastrofe sunt o constantă a omenirii, un parametru al lumii care trăieşte sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare dată, şi mulţi se fudulesc crezînd că fac parte din ansamblul clipelor finale. Există o ispită (taifaşă şi nerăbdătoare) a sfârşitului.

Taina judecăţii de apoi este bine păstrată şi copilăroasele încercări de a o dezvălui sunt ca o sfidare a spusei Domnului.

- Despre egalitate ca patimă:

Sf. Grigore din Nazianz: dorinţa de egalitate este aceea care a provocat prăbuşirea lui Lucifer.

245

nu este o carte pilduitoare" {Catehismul episcopilor catolici olandezi).

- Poarta aceea sortită fiecărui om anume, de care pomeneşte Kafka în apologul de la sfirşitul Procesului, îmi confirmă părerea că primim toţi din partea divinităţii o sarcină a noastră. Divinitatea ne dă, sub diferite forme, numeroase prilejuri de a o îndeplini în cursul vieţii, dar de ea nu scăpăm; tot la ea ne întoarcem, orbita pe care ne mişcăm, întîmplăiile care ne ies în cale, opţiunile care ni se oferă la ea ne trimit.

Pe aceasta o numesc unii „destin", iar alţii Ia ea se referă, cred, cînd spun că libertatea constă în acceptarea necesităţii. Astfel că hazardul, pentru fiecare, e limitat, specific.

(Creştinul recunoaşte acestea, dar mai ştie ceva: credinţa e suprema armă secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul.)

- Consider semn de nobleţe capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversar. Exemplul, felul în care Catehismul episcopilor catolici olandezi încheie paragraful dedicat sîngeroaselor războaie religioase din veacul al XVI-lea: „Fie-le tuturora sîngele roditor".

1935

Deşi logica unei gîndiri maurrasiene ar vrea să adoptăm forma cea strictă şi tradiţională a religiei de care ţinem prin întîmplarea naşterii, după experienţa sinagogii ortodoxe trecem şi pe la Templul Coral, mai în centru, mai vast, mai elegant, cu orgă şi cor. Atmosfera protestant-Uberală îi place prea puţin lui Manole. Dar nădăjduieşte să nu ne mai fie dat să auzim ceva în genul lui „flacărăs"⁷¹.

Nu trece însă multă vreme pînă cînd acel căruia îi place să-şi spună Şef-rabin senator dr. I. Niemirover, mai marele Templului, să devină inamicul Nr. 1 al lui Manole. îl enervează grasierile, pîntecele prea rotund al clericului, îmbrăcămintea lui strident civilă, perioadele oratorice încîlcite, o filozofie strictisim raţionalistă şi surîsuri complice („aduc a scîrbavnicul obicei masonic de a-ţi gîdila palma cu trei degete cînd le dai mîna sau a celor trei puncte de sub semnătură").

Se mai adevereşte că şi grăirile şef-rabinului împrumută o românească ciudată, şi sunt cîntate pe o melodie supărătoare pentru urechile unui om de la Dunăre. Folosirea desigur datorită unui lapsus linguae în cursul unei comparaţii istorice a cuvîntului Cătălina pune capăt aventurii noastre

246

corale: Manole nu mai vrea să calce în Templu şi să audă de senatorul doctor.

- Mîntuitorul, după înviere, trece prin uşi zăvorite. Dacă ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea în senzaţional, am confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi. Tainele, zice Catehismul cpiscopilor catolici olandezi, descriu o circumferinţă nespus mai cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne înfiora: prezenţa pretutindeni şi în acelaşi timp a Mîntuitorului. Pe lîngă aceasta păşim ca şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică) piatră de poticnire pentru minţile slabe.

- Pe urmă, în 1936, vine şi polemica dintre ziarele „Universul" şi „Dimineaţa", care-1 scoate pe Manole din răbdări şi-1 îngrijorează. Trage o scrisoare de desolidarizare cu presa din Sărindar - o scrisoare dură şi cumpătată - pe care o propune spre semnare clerului şi comunităţii evreieşti. N-avem nici un succes, suntem priviţi cu ostilitate şi dispreţ. Napoleon Arie, membru ca şi [vlanole al partidului conservator de sub şefia lui Grigore N. Filipescu, vrea să ne ajute, dar nu are destulă influenţă. O nouă scrisoare, semnată doar de Manole şi de mine, este concepută şi redactată, dar nici de ea nu se alege nimic.

- Toţi cei ce, savanţi ori oameni de rind, se mulţumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers şi viaţă, despre suferinţă şi nedreptate fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întîmplarea a creat totul, gîndirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin exigenţi. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste şi-şi au echivalentul în: cînd vorbeşti cu mine să taci din gură.

Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi totul e de mirare şi minunat. Evoluţia e o taină şi o minune. întrebările pe care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părţile enigmele ne împresoară şi tabără asupră-ne, neîntrerupt şi mai persistent decît razele cosmice. Şi nici măcar prostia sau indiferenţa nu pot constitui pînă la urmă un cîmp magnetic care să ne apere de ele, aşa cum întinsul cîmp magnetic al pămîntului amortizează oarecum şocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea) pînă la urmă tot scutură orice suflet,

247

fie şi cel mai obtuz: ii scutură în celula din închisoare, pe patul de suferinţă, în clipa morţii ori din senin, pe stradă, pe drum drept. Orice fapt e anti-destin. Orice operă e anti-naturâ. Orice hotărire e anti-neant. Iubirea de aproapele (zice Catehismul episcopi/or catolici olandezi) e un mister de credinţă. Dragostea şi iertarea nu sunt naturale. Natural e principiul al doilea al termodinamicii.

Şestov: dezvoltarea universului nu e cîruşi de puţin naturală, ceea ce ar fi natural e să nu fie absolut nimic, nici univers nici dezvoltare.

- Omul însuşi e mister pentru că îl locuieşte divinitatea. Fericitul Augustin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, în gîndire: acolo e chipul lui Dumnezeu, lată de ce gîndirea nu poate fi înţeleasă nici de către ea însăşi întrucît e un chip al lui Dumnezeu." Metis ipsa ndn protest comprehendi nec a se ipse ubi est imago Dei.

1965

Există în arta aceasta, de care dau după întoarcerea din închisoare, un ascetism, o renunţare la materie (less in more²), o aspiraţie spre formele pure, spre geometrie, care ar fi „esenţa bună", cea necoruptă de contingenţele multiple ale realităţii. Un fel de manicheism. Sau, în orice caz, de sărăcie franciscană: materia şi natura nu sunt propriu-zis rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca secundare. Tendinţa e platoniciană, dinspre tipare, modele, esenţe.