N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1964, toamna

Proiect de scrisoare la Bruxelles:

Ştiu, Manole, că din îndepărtatul Bruxelles nu te-ai supărat; ai dat din umeri, poate ai surîs. Măcar de te-a durut niţel, egotismul inteligent - al cărui adept mi-ai scris că eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfirşit - te îmboldea să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă încă uneia din surprizele vieţii. De altfel, ca şi mine, şi tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic.

îţi datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut refugiul, îţi datorez a fi reuşit, mai tîrziu decît ceilalţi, să mă orientez niţel în lumea asta pentru mine încîlcită; iţi datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenţionale specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în legătură cu „oameni atît de onorabili" ca

248

Tocquieville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Pnradol. nu mai ştiu cîţi lorzi judiciari şi cîţi constituţionalişti, conform principiului tău că dacă nu putem frecventa aristocraţia, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înţeleg ceea ce mai toţi care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.

Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franţuzeşti, la .modă. Mi-ai dezvăluit tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să iubesc şi m-ai încredinţat pămîntului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trînteam că niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac fiind oameni dintr-o bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cit de bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectînd istoria parlamentarismului român; ori scriind împreună, făcînd cele mai neconlormiste afirmaţii (neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii de pe lîngă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, cînd maică-ta, la înserat, admirînd, dar şi dispreţuind niţel atîta rîvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi dulceaţă de trandafiri.

Ne-am înţeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care rîdeai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricît de bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi.