N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Tortura Iară imelie. prin aşezarea faţă-n faţă, în vid, a două entităţi: omul şi timpul pur. Tortura prin Timp. Omul şi Timpul, nimic altceva: umple-1! Tortura prin speranţă a lui Yilliers de l'lsle Adam; iai aici tortura prin timp şi mister. Nu ştii ce e în junii tău cînd te duce cu ochelarii negri, nu ştii de unde vin ţipete stişietoare (muzică concretă pe discuri, de cele mai multe ori), nu ştii cit e ceasul (pe ţărani ii lasă indiferenţi). Picătura chinezească a căutării care la fiecare douăzeci de secunde te cercetează. Timpul, unealtă invizibilă care nu lasă urme, mai puţin chiar decît bastonul de cauciuc. Timpul, danii cel mai de preţ; şi duşmanul cel mai necruţător cînd e izolat şi abstract, cînd nu mai e decît clopot de vid în care persistă a vieţui numai, neliniştea, nesiguranţa, închipuirea dezlănţuită.

Concluzia practică'.' Una cunosc: să-şi umple tot omul memoria cu fapte bune ca să aibă cu ce se obloji şi mîngîia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lentă şi rece a timpului pur.

- De partea opusă a torturii prin timp stă tortura convieţuirii cu o sută de oameni într-o încăpere de 20 mp. Adevăratul nume al acesteia e tortura prin balamuc, deoarece omul în condiţii excepţionale de presiune se sminteşte. Puşcăria, fie vorba între noi, e uşoară; teribil e balamucul. Şi organizatorii ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a preface temniţa în balamuc. Bătaia, ranga, brutalităţile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decît floare la ureche faţă de chinul prin nebunie.

- Definiţia dreptăţii.

Proudhon: „Este însuşirea de a simţi şi afirma demnitatea noastră, adică de a o voi şi apăra, atît în persoana altuia cit şi în propria noastră persoană."

După cum bunătatea implică inteligenţa, dreptatea implică voinţa De Gaulle, cu dispreţ: „Oamenii de bunăvoinţă: — bună poate, dar unde e voinţa?"

Hegel: „Preceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu vrea să zică iubeşte-ţi aproapele cu tot atîta tărie ca pe tine însuţi, deoarece a se iubi pe sine este o expresie lipsită de înţeles; înseamnă: iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi."

Scrima: ..Înseamnă a spune că trebuie să te îmoieşti a muri eu! tău spre a renaşte în al celuilalt. Partea înfiorătoare, dacă mă pot exprima astfel, a rugăciunii pentru unitate este că ne descoperă că nu mai e de ajuns să te îogi pentru celălalt: trebuie să de\ii celălalt."

264

- Alain, vorbind despre Stendhal, ne dă, cred, cea mai bună definiţie a omului curajos (pe care-l numeşte „omul cu adevărat vrednic de numele acesta"): este cel ce nu ţine seama de pericole exterioare, pentru care primejdia poate veni numai de la el nistişi. Iar cunoaşterea de sine presupune un fel de război pe care-l duce eul cu sine însuşi şi ceva asemănător cu un pariu generos pus pe latura sublimă a sinelui.

(Filosoful acesta radical şi pozitivist, se cunoaşte că a tăcut războiul. Şi el aşează virtutea curajului pe culmi.)

- Heidegger cunoaşte paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: „Orice om este întotdeauna infinit mai mult decît ceea ce ar fi dacă ar fi numai ce este.""

- Cine e mai fraier? Cine-1 urmează pe Hristos sau cine se încredinţează diavolului?

S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-1 urmezi vrea să-ţi Iaşi casa, femeia, fraţii, părinţii, copiii, ţarina, vitele, pînă şi morţii să-i laşi neîngropaţi.

Atit demonizaţii cît şi creştinii sunt oameni înzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mîntuirii viitoare. Pe cînd diavolul e mai exigent: în schimbul simţămîntului demnităţii el nu oferă decît deznădejdea, li dai conştiinţa, pacea, somnul. îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul — şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrînilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de ris al Necuratului.

Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul - şi nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrîng, dar inima şi sufletul nu şi le dau.

Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decît cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nn-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau fringhie, fringhia sinucigaşului Iuda.)

- Adeseori un anumit ton pedant însoţit de cuvinte sforăitoare cu aspect ştiinţific impresionează, aşa incit prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adincul respect al tuturora. Ar fi de ajuns să fie niţel scuturate pentru a se vedea cît preţuiesc.